Nimeni nu știa de unde venise ori care îi era numele adevărat. Nici ce vârstă avea. Se treziseră cu el peste noapte, într-o casă părăginită aparținând unei familii de romi mutați în altă localitate. Proprietarii nu doar că nu îi ceruseră chirie dar se bucuraseră că stătea cineva în casa de la care începuseră să dispară uși și geamuri… Se prezentase scurt ,,Guță” și promisese că le va da un porc de crăciun. Într-adevăr, după o săptămână cumpără 15 purcei pe care îi adăposti în grajdul stând să cadă. Nici măcar temutul Pușcău, milițianul satului care îl vizită a treia zi nu reu;i să afle ceva. Omul declara că suferise un șoc în urma căruia își pierduse memoria. Nu avea buletin, nu își amintea (zicea el) numele de familie… Răspundea blând la amenințările milițianului, repetând într-una: ,, Faci cum știi mata că este mai bine, dom’ șef!”

Cu ,,dom’ șef” muiase inima înfumuratului Pușcău, care plecă bodogănind cu motocicleta lui cu ataș.

– Ești cel mai mare prost pe care l-am întâlnit, îi strigă acesta ambalând motorul ca să impresioneze mulțimea de puradei strânși ciorchine lângă gardul mai mult lipsă. Acesta a fost ,,botezul” lui. Toți îl numiră din ziua aceea ,,Prostu’ „.

Nu o spuneau cu răutate, o spuneau chiar cu pioșenie, ca o aliniere la spusele slujbașului statului. Un pat vechi, o masă ce părea bunica patului, doi butuci pe post de scaune si câteva cuie ruginite bătute în pereții coșcoviți îi erau tot mobilierul. Pe masă însă avea un radio cum nu mai văzuse nimeni și pe care chiar milițianul îl cercetase atent… Ba mai mult, îi sigilase una dintre clape, cea de unde scurte, să nu cumva să asculte ,,Europa liberã”, lucru interzis pe acea vreme.

Dar numele îi rămase așa cum îl numise Pușcău: Prostu’.

Faptul că nu se supăra ba chiar zâmbea blând și uneori scotea din buzunarele soioase ale mantalei militare ce o purta când era frig bomboane ce le oferea fără deosebire copiilor, îl făcură curând să fie nu doar acceptat ci și îndrăgit de cei din jur.

Își meșterise un căruț încăpător în care aducea de la tomberoanele de gunoi dintre blocurile cenușii ale orașului la marginea căruia era satul, resturi de mâncare ce le dădea purceilor.

Zilele îi erau trase la indigo… Cu oamenii vorbea puțin, păstrând cuvintele pentru animalele ce îi erau atât de dragi și pentru câinele bătrân, ciolănos pripășit în curtea lui după vreo lună. Din când în când, făcea câte o ,,minune” ce imediat făcea, din gură în gură, ocolul satului. Prima fusese când unul dintre puradeii plecați la scăldat în Bârzava, râul ce șerpuia domol în imediata vecinătate, nu mai ieși la suprafață din ,,ștrand”, o groapă adâncă de doi metri, făcută cu excavatorul în albia râului contra a două sticle de coniac. Romii țipau ca din gură de șarpe, femeile se băteau cu pumnii în piept și își smulgeau părul din cap…. Singurul care își păstră mintea limpede fu Prostu’. Cu o agerime pe care nimeni nu i-o bănuia alergă spre râu și trăgând în piept jumătate din bolta senină a cerului, plonjă în locul spre care arătau toți îngroziți. Celor de pe mal li se păru o veșnicie până când îl văzură ieșind la suprafață din apa murdară de la devărsările din Combinatul Siderurgic. În brațele sale lungi era puiul de om ce părea mort. Tăcerii încordate ce se așternuse după scufundarea lui îi urmă un vacarm de nedescris. Toți dădură buluc însă se retraseră la țipătul lui puternic.

– Înapoi… Trăiește încă…

Așeză copilul pe o parte, apoi pe spate resuscitându-l. Toți priveau mirați și îngroziți uitând parcă să respire, doar scâncind printre sughițuri, așteptând minunea… Și ea se produse după câteva minute… Copilul dădu afară o parte din apă și începu să tușească deschizând ochii. Din momentul acela nu încercă să îi mai oprească (nici nu ar mai fi putut). Îl ciufuli pe micuț zâmbind, dojenindu-l:

– M-ai speriat, Pardailene! Să nu mai faci asta.

Plecă încet înspre casă cu apa șiroindu-i pe barba în care înflorise migdalul…

(va urma)