Anatol COVALI: Vino…

Vino…

 

Sunt amurgul care
este plin de roade,
un om cumsecade,
dar care e-n stare

pe-armăsari să zboare,
ţinând în mâini spade,
în mari cavalcade
prin dorinţi solare.

Port păduri în mine
şi senin în slavă,
sufletul mi-e lavă,
visele feline,

inima-mi devine
uneori dumbravă
unde pasc otavă
turmele-ţi blajine.

Încă se mai poate,
vreme mai e încă.
Spulber orice stâncă
ce în drum ne scoate

viaţa ce se zbate
ca-n genune-adâncă
să ne schimbe-n brâncă
orice puritate.

Vino şi topeşte
tristele omături.
Dacă-mi eşti alături
viaţa-ntinereşte.

Sufletu-mi doreşte
iarna s-o înlături
şi din el să mături
tot ce-l murdăreşte.

————————————–

Anatol COVALI

București

18 noiembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Prostu’

Nimeni nu știa de unde venise ori care îi era numele adevărat. Nici ce vârstă avea. Se treziseră cu el peste noapte, într-o casă părăginită aparținând unei familii de romi mutați în altă localitate. Proprietarii nu doar că nu îi ceruseră chirie dar se bucuraseră că stătea cineva în casa de la care începuseră să dispară uși și geamuri… Se prezentase scurt ,,Guță” și promisese că le va da un porc de crăciun. Într-adevăr, după o săptămână cumpără 15 purcei pe care îi adăposti în grajdul stând să cadă. Nici măcar temutul Pușcău, milițianul satului care îl vizită a treia zi nu reuși să afle ceva. Omul declara că suferise un șoc în urma căruia își pierduse memoria. Nu avea buletin, nu își amintea (zicea el) numele de familie… Răspundea blând la amenințările milițianului, repetând într-una: ,, Faci cum știi mata că este mai bine, dom’ șef!”
Cu ,,dom’ șef” muiase inima înfumuratului Pușcău, care plecă bodogănind cu motocicleta lui cu ataș.

– Ești cel mai mare prost pe care l-am întâlnit, îi strigă acesta ambalând motorul ca să impresioneze mulțimea de puradei strânși ciorchine lângă gardul mai mult lipsă. Acesta a fost ,,botezul” lui. Toți îl numiră din ziua aceea ,,Prostu’ „.

Nu o spuneau cu răutate, o spuneau chiar cu pioșenie, ca o aliniere la spusele slujbașului statului. Un pat vechi, o masă ce părea bunica patului, doi butuci pe post de scaune și câteva cuie ruginite bătute în pereții coșcoviți îi erau tot mobilierul. Pe masă însă avea un radio cum nu mai văzuse nimeni și pe care chiar milițianul îl cercetase atent… Ba mai mult, îi sigilase una dintre clape, cea de unde scurte, să nu cumva să asculte ,,Europa liberã”, lucru interzis pe acea vreme.

Dar numele îi rămase așa cum îl numise Pușcău: Prostu’.

Faptul că nu se supăra ba chiar zâmbea blând și uneori scotea din buzunarele soioase ale mantalei militare ce o purta când era frig bomboane ce le oferea fără deosebire copiilor, îl făcură curând să fie nu doar acceptat ci și îndrăgit de cei din jur.

Își meșterise un căruț încăpător în care aducea de la tomberoanele de gunoi dintre blocurile cenușii ale orașului la marginea căruia era satul, resturi de mâncare ce le dădea purceilor.

Zilele îi erau trase la indigo… Cu oamenii vorbea puțin, păstrând cuvintele pentru animalele ce îi erau atât de dragi și pentru câinele bătrân, ciolănos pripășit în curtea lui după vreo lună. Din când în când, făcea câte o ,,minune” ce imediat făcea, din gură în gură, ocolul satului. Prima fusese când unul dintre puradeii plecați la scăldat în Bârzava, râul ce șerpuia domol în imediata vecinătate, nu mai ieși la suprafață din ,,ștrand”, o groapă adâncă de doi metri, făcută cu excavatorul în albia râului contra a două sticle de coniac. Romii țipau ca din gură de șarpe, femeile se băteau cu pumnii în piept și își smulgeau părul din cap…. Singurul care își păstră mintea limpede fu Prostu’. Cu o agerime pe care nimeni nu i-o bănuia alergă spre râu si trăgând în piept jumătate din bolta senină a cerului, plonjă în locul spre care arătau toți îngroziți. Celor de pe mal li se păru o veșnicie până când îl văzură ieșind la suprafață din apa murdară de la devărsările din Combinatul Siderurgic. În brațele sale lungi era puiul de om ce părea mort. Tăcerii încordate ce se așternuse după scufundarea lui îi urmă un vacarm de nedescris. Toți dădură buluc însă se retraseră la țipătul lui puternic.

– Înapoi… Trăiește încă…

Așeză copilul pe o parte, apoi pe spate resuscitându-l. Toți priveau mirați și îngroziți uitând parcă să respire, doar scâncind printre sughițuri, așteptând minunea… Și ea se produse după câteva minute… Copilul dădu afară o parte din apă și începu să tușească deschizând ochii. Din momentul acela nu încercă să îi mai oprească (nici nu ar mai fi putut). Îl ciufuli pe micuț zâmbind, dojenindu-l:

– M-ai speriat, Pardailene! Să nu mai faci asta.

Plecă încet înspre casă cu apa șiroindu-i pe barba în care înflorise migdalul…

O altă minune ce puse în uimire nu doar ,,țigănimea” cum era numit colțul de sat unde stătea Prostu’ se întâmplă avându-l ca beneficiar pe Pușcău, omul pe care nimeni nu reușise vreodată să îl mulțumească. Milițianul era spaima satului, și avea pretenția de a le știi pe toate mai bine decât oricine.

În urma a vreo trei reclamații de furt de găini de prin cotețele bogaților câlniceni, venise pentru a face ,,investigații”.

Era un fel de a zice investigații, de fapt erau răzbunări împotriva celor care nu îl salutaseră destul de adânc ori aveau gura mare si îl înjurau la birt. Crâșma se numea ,,La Ana”, după numele cârciumăresei, o femeie pe care toți o suspectau a fi amanta milițeanului. Bărbatu-su era un molâu pirpiriu ce nu îndrăznea să îi spună ceva de teama lui Puscău care bătea peste suta de kilograme, mulțumindu-se să fure din sertar câte o ,,albastră”, bancnotă de o sută de lei.

Investigațiile erau deci bătăi în toată regula, administrate în grajdul bietului om ajuns cumva pe lista neagră…

– Țigane, ia hai în grajd să îți văd caii! Îi zicea gazdei ce devenea dintr-o dată alb. Îl bătea cu pulanul, cu pumnii ori cu biciul dacă era uitat pe acolo. Timpul cât dura ,,investigația”, uneori sub ochii îngroziți ai copiilor ce priveau printre crăpăturile pereților, dura în funcție de rezistența acuzatului, de cele mai multe ori terminându-se cu declarația ,,vinovatului” a făptuirii furtului. Nu le întocmea însă dosar, doar îi amenda. De data aceasta Se nimerise că împricinatul își sărbătorea ziua, era chef în bătătură cu neamuri venite din Bocșa, iar Bubă nu dădu de loc invitației de a-l urma pe milițean în grajd, ba mai mult, beat fiind, îl luă peste picior sugerându-i să caute caii la dinți să îi spună cât ani au. Pușcău turba, dar furca rezemată de nucul sub care era masa îl făcu să amâne răfuiala mulțumindu-se doar să îl înjure pe adversar de mamă si jumătate din sfinții trecuți cu rosu în calendar. Cum drumul în partea aceea de sat era noroios, în fața casei unde locuia Prostu’ se împotmoli. Încercă zadarnic să scoată motocicleta și se alese doar cu cedarea motorului. Coborî furios și bătu la poarta de vizavi pentru a cere ajutor dar nimeni nu răspundea.

Bătu în geamul mic de la casa coscovită…

-Iesi afară nenorocitule si scoate motocicleta din imală că zob te fac!

Prostu’ iesi zâmbind, cu mânecile cămășii suflecate.

– Nu te necăji dom’ sef, nu poate avea mare lucru.

Milițeanul rămase cu gura căscată. Hotărât lucru, astăzi nu era ziua lui bună. Cu o înjurătură încremenită pe buze rosti scurt:

-Dacă nu o scoți, te înham!

Dar omului din fața lui doar îi tresării puțin barba căruntă. Cu același zâmbet imperturbabil intră în baltă, meșteri ceva scurt la motor apoi apăsă scurt pe pedală… Nimic. Vru să îl înjure, dar Prostu’ repetă mișcarea si motorul porni.

– Acum scoate-o de acolo, țărane, scuipă el vorbele umilit.

Și toți gură cască picați parcă din cer, văzură cum Prostu’ se urcă foarte calm pe motocicleta milițeanului și întorcând ghidonul în stânga, accelerând foarte ușor, ieși din lutul cleios.

– Motocicleta este ca femeia, rosti zâmbind. Doar dacă te porți cu ea gingaș te ascultă.

Te pricepi și la muieri! Zise batjocoritor milițeanul.. De parcă ai fi avut vreodată!

– Poate am avut…dar nu îmi mai aduc aminte.

Apoi se îndreptă fără a-l saluta măcar spre curtea ce nu avea poartă, în aplauzele tuturor.

Așa trecură trei ani, fără ca cineva să își pună întrebarea cine era de fapt omul veșnic bărbos, zâmbind mereu, căutând alături de câinele acum puternic în containerele orasului. Eram în clasa a opta și profesorii diriginți ne instruiseră temeinic în ce privește însemnătatea zilei de 1 Decembrie. Urma ca în satul unde eram elev să vină un general, la monumentul eroilor,să depună o coroană de flori, apoi să țină o cuvântare la Căminul Cultural.

Noi urma să prezentăm un program artistic. Eram atât de emoționat… Un general, un fost luptător în al doilea război mondial, ni se spusese. Un erou în carne și oase. Oare cum o fi arătând un erou?

Se pornise un vânt subțire în dimineața aceea. Noi eram încolonați, tremurând în uniformele subțiri. Din prima clipă, generalul Vișan ne-a făcut tuturor o impresie deosebită. Avea o voce caldă dar în același timp puternică, bărbătească. Ne captase atenția povestindu-ne crâmpeie de amintiri din timpul luptelor. Am observat cu mirare că nu vorbea niciodată despre sine… Își elogia foștii camarazi. Cuvintele lui deveneau în mintea noastră imagini… Fusese aviator. Luptase în România, apoi pentru eliberarea Cehoslovaciei. Fusese doborât, își rupsese un picior la catapultare, dar îl salvase un camarad alături de care se ascunsese în munții Tatra, apoi merseră două sute de kilometri pe jos. Îmi părea un uriaș omul acela proaspăt bărbierit, cu ochii albaștri precum cerul pe bolta căruia dusese atâtea bătălii.

Vorbea atât de captivant încât până și Pușcău se făcuse parcă mai mic, înfumurarea ce o afișase la venire accelerând motorul faimoasei lui motociclete cu ataș transformându-se treptat într-o stare de inferioritate afișată pe chipul său rotund…

Într-adevăr, cine s-ar fi putut compara cu eroul din fața noastră? Prins de aceste gânduri nici nu am observat când o umbră a pătruns în sala supraaglomerată a căminului cultural. O manta militară ponosită, o barbă neîngrijită străjuită de un zâmbet pe care noi îl consideram tâmp…. Era Prostu’ care se așezase pe ultimul rând ascultând cu atenție… Apoi, din cauza șușotelilor celor de lângă el înaintă sfios până pe la mijlocul sălii, cu un rând în spatele meu. Îl invidiam pentru mantaua lui soioasă, noi trebuind să răbdăm frigul din sala neîncălzită. Și totuși, deși în marginea rândului, prezența lui acolo părea nelalocul ei. Dar… Nu putea crede… Prostu’ plângea! La început își ștergea ochii și barba… Apoi scâncea înfundat. Directoarea școlii care era lângă el, ofuscată de prezența lui făcu un semn înspre milițian. Acesta captivat la rândul său, observă greu, dar imediat ce înțelese se ridică și cu o sclipire în ochi se apropie de omul căruia umerii îi tresăltau în timp ce își ținea capul în mâini. Îl bătu pe umăr, dar nu fu băgat în seamă. Tot sângele îi năvăli în obraji. Sosise ceasul răzbunării? Îi purta sâmbetele din ziua când motocicleta se defectase în balta cleioasă… Îl vizitase de câteva ori, dar nu îi putuse găsi vreo vină. Încercă un șiretlic rupând sigiliul pus pe radio. Dar îl așteptă o umilire mai crudă. Prostu’ observându-l probabil, până el alergă în casa vecină să aducă doi martori, făcu radioul nefuncționabil. Nu îl putea acuza că asculta Europa Liberă la un radio stricat. Îl înfășcă de umăr și îl târî după el. Dar se întâmplă ceva la care nimeni nu se aștepta. Generalul se opri din discurs, si strigă din răsputeri înghețând întreaga adunare:

– Stop! Aprindeți toate luminile în sală!

Ordinul lui fu ascultat. Pușcău se întoarse, alb ca varul… Prostu’, scăpat din strânsoare dădu să părăsească sala dar vocea tremurândă a generalului ce se apropia îl opri.

– O clipă, camarade!

Era prea mult… Toți se ridicară în picioare iar noi, copiii urcarăm pe scaune pentru a putea vedea.

– Te rog să te întorci, prietene, urmă bătrânul soldat gâtuit de emoție.

Nu fu nevoie decât să se întoarcă pe jumătate și Prostu’ fu luat în brațe de general…

– Alexandrescule! Alexandrescule, repetă plângând generalul de parcă era o mamă ce își găsise după ani de zile copilul pierdut…

Îl săruta pe obrajii nebărbieriți repetând mereu.

– Salvatorul meu! Viteazul meu camarad!

Îl luă pe după umeri si îl urcă pe scenă alături de el.

– Tovarăși, el este Alexandrescu despre care vă vorbeam. Cel mai bun și viteaz aviator pe care l-am cunoscut. Omul care m-a cărat în spate după ce ne-am catapultat, loviți fiind de piloții germani. De fapt el putea pleca liniștit, eu fusesem cel încolțit. Îi ordonasem să plece, nu aveam nici o șansă. Eram doi iar avioanele inamice erau cinci…

– Fugi Alexandrescule, s-a terminat, îi strigasem.

– Cred că am uitat cum se fuge, prietene… Dar știu cum se poate muri împreună. Ia altitudine apoi cazi în vrie…

– Nuuuu! am apucat să urlu… Dar în același moment el întorsese si venea ca o rândunică împotriva unui uliu…

– Te sinucizi, am apucat să strig trăgând de manșă.

Am fost atins, nu mai puteam intra în vrie… Am urcat privind pentru întâia oară imposibilul. Venea direct înspre inamici. Mai erau trei, două avioane slobozind un fuior de fum încercau să aterizeze la timp. Cel din mijloc, lovit în plin explodă ceea ce îi orbi pe ceilalți doi piloți care îl ratară, deși erau atât de aproape… Dar nu… Și aparatul lui era lovit. Nu înțeleg nici acum prin ce metodă reușise să facă o buclă atât de scurtă încât imediat fu în spatele inamicilor… Ei încercară să fugă însă doar unul reuși. Celălalt izbit din plin scoase fum din amândouă motoarele si în câteva secunde explodă. A urmat catapultarea noastră asupra pădurii. Eu mi-am frânt piciorul drept… Îl rugam să se salveze, știam că nemții sunt aproape… Și mai știam că nu mai luau prizonieri. Din lei deveniseră câini, știau că pierduseră.

O noapte m-a cărat în spate, de două ori căzând sub povara mea pe povârnișurile munților. Apoi am leșinat, dar el nu m-a părăsit. Dragi copii… El este eroul!

Sala întreagă vuia, aplaudând… Și spre mirarea bătrânului general, din toate piepturile, mai puțin a lui Pușcău care părăsise sala, era scandat un nume:

-Prostu’! Prostu’!…

El zâmbea, ca de obicei, ștergându-și lacrimile…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

18 noiembrie, 2018

Corneliu NEAGU: Poeme

O VOCE DIN TRECUT

Ce leneș pasul mă ducea
pe străzile curgând în pantă,
tălâmb, cuțitul de rindea
striga aiurea dintr-o geantă.

Nagoda mă privea de sus,
ținându-și briciul într-o mână,
ca să-l ascută la apus
pe un arcer adus din lună.

Ea mi-a făcut un singur semn,
rotindu-și capul într-o parte…
Ah, Doamne, ce cumplit îndemn
spre briciul dătător de moarte!

Dar cum stăteam nehotărât,
cu brațul rezemat de poartă,
striga o voce din trecut –
mai poți fugi încă de soartă!

A auzit de sus și ea,
și briciul i-a scăpat din mână,
râdea cuțitul de rindea
dansând sub razele de lună.

 

UMBRE VISĂTOARE

Se lasă înserarea, iar ziua obosită
dispare printre arbori și urcă înspre cer,
curg razele de lună, cernute ca prin sită,
din tolba nevăzută a unui lăncier.

Statuile-adormite pe soclurile grele
par umbre visătoare ajunse din trecut,
iar frunzele uscate, căzute peste ele,
însemnele uitării din veacul dispărut.

O buhă retrezită, în liniștea astrală,
planează în derivă sub tufa de măceș,
în urma ei pădurea, măreață catedrală,
ascunde în adâncuri o ceată de răzeși.

Îndată mă cuprinde o teamă neștiută,
venită fără veste cu spaime din văzduh,
cu aripa întinsă, sub umbra desfăcută,
pe căile-ncurcate s-a rătăcit un duh.

Deodată, speriată, tu vii tot mai aproape,
eu te cuprind în brațe și te sărut adânc!…
Cu buza tremurândă, întinsă peste pleoape,
simt lacrima sărată din ochii care-ți plâng.

———————————————–

Corneliu NEAGU

18 noiembrie, 2018

Continue reading „Corneliu NEAGU: Poeme”

Emma POENARIU SERAFIN: Limba țării (poeme)

Şi ninge !

 

Trădare… trădare…trădare !
Am obosit de atâta trădare.
O Doamne, când țara mă doare
Surprinsă-n atâta oroare
Stupoare-n spre dezintegrare,
Trădare…trădare…trădare…

Durere…durere…durere !
Curg lacrimi din ochi de avere
Tăcere…putere, din ce emisfere,
Cădere Doamne ! Încovoiere!
Confere…ofere…nevrere…
Durere… durere…durere…

Amare…amare…amare…
Din trupuri pe soclu-n duhoare
Țărâna sun talpă, mă doare,
Cad munți, dezlipiți de hotare
Hoție. ..trădare…murdare. ..
Amare…amare…amare…

Și ninge…Și ninge…Și ninge
Din neaua ce nu-i mai atinge
Cresc fomfii, cu mințile ciunge,
Convinge…încinge. ..distinge…
Răsfrânge. ..constrânge…înfrânge
Bastarzi și falange, bitange,
Şi ninge…Și ninge…Și ninge !

 

Limba țării

 

Peste limba țării, ninge cu iluzii
Curcubeu din vorbe s-au suit la Cer ,
Părăsindu-şi portul de printre gerunzii
Și-a scăpat prin tină, vechiul giuvaer.

Acum cară-n cârcă și-n cuvinte roase
Mestecă-n silabe ca-n ziua de post ,
Frigurile frazei, te insultă-n oase
Și în trupul limbii-şi sapă adăpost.

Vorbele din gură, ies tot câte două ,
Te inundă-n toate, te străpung prin sânge,
Fug vorbele mamei de pe bob de rouă
Că în fraze line, nu se mai pot strânge.

Dar v-a cădea barda, poate deodată
Și pe troglodiții prinși de temenele ,
Trupul țării plânge-n vorba ei brodată
Și pe voalul limbii au să crească stele.

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Limba țării (poeme)”

Doina PANĂ: Vântul

VÂNTUL

 

Vântul, nebunul, împrăştie norii,
Mişcă copacii, freamătă pădurea
Frunzele tremură,
Vibrează munţii, vibrează inimile
De dorul vântului hoinar,
Obraznic se joacă
De-a v-aţi ascunselea în plete
Mângâie obrajii tineri
Iubirile renasc în leagănul vântului

———————————
Doina PANĂ

17 noiembrie, 2018

 

 

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (25)

O nouă etapă istorică a început după înfrângerile suferite de Austria, în războiul italian, din 1859, din partea Franţei. Pentru depăşirea crizei, s-a recurs la remedii politice, înlocuirea lui Bach, simbol al neo-absolutismului, în august 1859, convocarea Senatului imperial lărgit, în martie 1860, folosirea limbii naţionale în viaţa publică, relaxarea cenzurii. Aceste măsuri au pregătit calea Patentei imperiale, din 8/20 octombrie 1860, care marca ruptura deschisă, definitivă, cu trecutul absolutist, prin recunoaşterea autonomiei provinciilor istorice ale Imperiului. În noul context, a fost recunoscută autonomia regatului Ungariei, a Croaţiei, a marelui principat al Transilvaniei, a ducatului Bucovinei, dar, ulterior, Banatul timişan şi vechiul Partium vor fi încorporate Ungariei. Însă prevederile Patentei, adoptate sub influenţa conservatorilor unguri au provocat nemulţumirea centraliştilor germani liberali, exponentul lor, A. Schmerling, a fost numit ministru de stat şi a urmat o nouă Patentă, la 14/26 februarie 1861, cu pronunţate accente centraliste. Prevederile celor două patente au stat la baza vieţii politice a Imperiului, până la instalarea Dualismului, în 1867.

Dezgheţul politic general se resimte din plin şi în Transilvania, cu mult înainte de Patenta din octombrie 1860. În principat, principalii beneficiari ai prăbuşirii lumii vechi, feudale, au fost românii, marea masă de iobagi români s-a transformat într-o adevărată clasă de mici proprietari, prin patentele (reformele) din 1853-1854, liberi din punct de vedere juridic (şi parţial economic), ceea ce ducea la o veritabilă restructurare a proprietăţii funciare ardelene. Bucurându-se de libertate socială, de o evidentă relaxare economică, ieşind treptat din izolarea medievală, satele devin purtătoare de resurse şi energii naţionale. Ele ridică şcoli confesionale, ortodoxe sau greco-catolice, construiesc biserici de zid în locul celor din lemn, înalţă case parohiale, cumpără pământuri pentru preoţi şi dascăli, acordă ajutoare societăţilor culturale. Fiii foştilor iobagi se înscriu în şcoli şi licee, româneşti sau străine, unde se înfiinţează catedre de limba română.

Aceste progrese s-au bazat pe o creştere demografică semnificativă, de la 3,4 milioane, în 1850, la 4,2 milioane locuitori, în 1869, iar în ceea ce priveşte structura confesională a ţării, situaţia se prezenta astfel: ortodocşi, de la 637.800 (30,9%), în 1850, la 679.896 (31,3%), în 1857, greco-catolici, de la 648.239 (31,5%), în 1850, la 674.654 (31,1%), în 1857, restul find reformaţi (14,5%), catolici (10,9%), luterani (9,1%).

Pe temelia acestui potenţial uman, în noul cadru social, juridic şi politic, societatea românească transilvană a cunoscut o evoluţie impresionantă: în 1870, existau în Ungaria 2 569 de scoli confesionale (elementare) cu limba de predare română, trei gimnazii, trei preparandii, trei seminarii noi, societatea culturală ASTRA (1861), mitropoliile de la Blaj (1853) şi Sibiu (1864), episcopiile de la Gherla, Caransebeş şi Lugoj, tipografii noi, asistăm la înmulţirea publicaţiilor, la creşterea numărului celor alfabetizaţi.

Semnele noii epoci, iniţial, timide, disparate, discontinui, apar mai întâi în Transilvania, unde blocul etnic românesc era cel mai puternic şi mai compact. Publicarea Diplomei liberale din 8/20 octombrie 1860 a fost primită pretutindeni de români cu bucurie, ,,ca un nou răsărit de soare”, deoarece principiile ei generale le erau favorabile. Prevederile acesteia aduceau o recunoaştere constituţională a autonomiei Transilvaniei, esenţială pentru români, enunţa principiile egalităţii naţiunilor şi confesiunilor din Imperiu, egalitatea în faţa legii, libertatea de mişcare. Mai mult, un autograf al Împăratului preconiza ,,schimbări afund tăietoare” în vechea constituţie a Transilvaniei. O conferinţă regnicolară, alcătuită din reprezentanţi ai tuturor naţiunilor ţării, urma să facă propuneri în acest sens.

În noua atmosferă, încă din toamna anului 1860, au avut loc consfătuiri ale intelectualilor români, au fost întocmite petiţii, circulau manifeste, s-au redactat programe. Începea să prindă contur planul convocării unui Congres naţional, care să stabilească conduita naţiunii române în noile împrejurări. Pentru aprobarea organizării lui, o delegaţie naţională sub conducerea mitropolitului Şuluţiu s-a deplasat la Viena, în decembrie 1860. În acelaţi timp, Delegaţia a înaintat Curţii un important memoriu naţional, tipărit şi popularizat la Viena, care cuprindea următoarele cerinţe: asigurarea egalităţii politice şi confesionale a naţiunii române printr-o diplomă imperială solemnă, numirea unui român în fruntea Cancelariei aulice, o lege electorală echitabilă, întrunirea unui Congres naţional. Cu acceptul autorităţilor imperiale, se întrunrea la Sibiu, în primele zile din ianuarie 1861, Conferinţa naţională a românilor din Transilvania, cu participarea a 75 de fruntaşi ortodocşi şi a 75 de fruntaşi greco-catolici (,,Foaie pentru minte..”, din 28 decembrie 1860). În cadrul ei, era activat programul politic din 3/15 mai 1848, românii s-au proclamat din nou ,,naţiune politică independentă”, era reafirmată autonomia Transilvaniei, s-a cerut o lege electorală modernă . S-a hotărât elaborarea a două noi memorii, referitoare la problemele naţiunii, destinate Curţii de la Viena, era reinstituit Comitetul naţional român, sub călăuzirea celor doi ierarhi, Şuluţiu şi Şaguna .

La scurtă vreme după Conferinţa naţională, la 30-31 ianuarie/11-12 februarie, avea loc la Alba Iulia, Conferinţa interetnică pentru pregătirea dietei, cu participarea reprezentanţilor celor trei naţiuni. Noul cancelar Kemeny Ferenc a stabilit ca la lucrările ei să participe 24 de oameni politici unguri, 8 saşi şi 8 români (4 greco-catolici şi 4 ortodocşi). Dar consfătuirea, desfăşurată la palatul episcopiei catolice de Alba Iulia, nu a fost un dialog interetnic, ci doar o expunere a poziţiilor celor trei naţiuni. Episcopul Haynald Lajos cosidera că nu este necesară o consultare asupra unei diete proprii a Transilvaiei, câtă vreme exista legea uniunii, votată în 1848. Mitropolitul Şuluţiu, inspirându-se din Bărnuţiu, a reafirmat principiul paşoptist al libertăţii naţionale ca bază a oricărei libertăţi, a pledat pentru întrunirea dietei, pentru recunoaşterea prin lege a naţiunii române, a limbii şi a confesiunilor sale. Referindu-se la ,,uniunea” din mai 1848, votată de o dietă feudală, el spunea: ,,Să luaţi pe cei 1 353 000 români din Transilvania dinapoi, ca pe o turmă slăbănoagă de oi şi să-i treceţi la Ungaria fără voia lor, ar fi lucru pe care l-am ţinea de cea mai mare batjocură şi injurie”.

Discursul lui Şuluţiu va avea, în contextul respectiv, aceeaşi relevanţă ca şi cuvântarea lui Bărnuţiu din mai 1848, şi se va răspândi peste tot în Transilvania, din Hunedoara până în Solnocul Interior, din Alba de Jos până în Mureş. Din păcate, la baza convocării dietei, stătea un cens electoral de 8, 40 florini, propus de guvernatorul Kemeny, evident restrictiv.

Dezbaterea s-a deplasat, în aprilie 1861, spre reînfiinţarea fostelor comitate, scaune şi districte, ceea ce antrena o nouă confruntare publică, odată cu constituirea consiliilor comitatense, în care românii s-au aflat în minoritate. Cea mai puternică confruntare a avut loc în cele opt comitate, Cluj, Turda, Alba de Jos, Alba de Sus, Târnava, Hunedoara, Solnocul Interior, Dăbâca, ce cuprindeau împreună 57,5 % din populaţia Transilvaniei, din care 76,2 % erau români! Dar, paradoxal, peste tot erau restaurate vechile consilii comitatense nobiliare din 1848, în care au pătruns acum foarte puţini români. În fapt, reînfiinţarea devenea astfel o veritabilă restaurare. În aceste dezbateri, exponenţii românilor au cerut menţinerea autonomiei ţării, întrunirea dietei, pe baze echitabile, o reprezentare proporţională a lor: ,,suntem cei mai numeroşi, două treimi din populaţia Transilvaniei, stăpânim şi muncim cea mai mare parte a pământului ei, ţinem ţara cu dările şi recruţii noştri, ne-am jertfit vieţile şi averile pentru apărarea ei, suntem recunoscuţi de Împărat ca egali în drepturi, trăim în lumina veacului al XIX-lea, voim, aşadar, să nu se mai hotărască ,,despre noi fără de noi”.

Pentru a protesta împotriva acestei stări de lucruri, spre Viena pornea o nouă Deputăţie naţională, alcătuită din I. Raţiu, Ilie Măcelariu şi Iacob Bologa, apoi alte delegaţii din Făgăraş, Hunedoara, Alba, dar şi din Banat, Arad, Zarand s.a. Dar, în toamna 1861, în urma rupturii dintre Viena şi Pesta, se deschideau perspective favorabile românilor, în timp ce mitropolitul Şuluţiu conducea o nouă solie la Viena.

În noua situaţie din toamna anului 1861, prin numirea, la 26 octombrie/7 noiembrie, a lui Nadasdy Ferenc în funcţia de cancelar şi a generalului Folliot de Crennville în aceea de guvernator, prin emiterea unor noi instrucţiuni, se deschidea un nou curs al vieţii publice din Transilvania. Totuşi, dieta, convocată prin rescript imperial pentru 23 octombrie/4 noiembrie 1861, la Alba Iulia, nu s-a întrunit datorită împotrivirii Guberniului, nici acum, nici în anul următor, datorită speranţei de a se ajunge la o înţelegere cu Ungaria. Dar, la sfârşitul lui 1862, răspunsul imperial se arăta binevoitor faţă de memoriile româneşti din 1860-1861, iar pregătirea lucrărilor dietei era reluată şi finalizată, în aprilie 1863. În acest moment, conflictul dintre Austria şi Ungaria atingea punctul culminant, în urma eşecului tratativelor dintre cele două părţi, din martie 1863.

În acest context favorabil, la 8/20-11/23 aprilie 1863, avea loc Conferinţa naţională de la Sibiu, cu participarea a 75 de ortodocşi şi 75 de greco-catolici. Fruntaşii români şi-au afirmat susţinerea pentru patentele din 1860 şi 1861, participarea la lucrările Parlamentului vienez şi au formulat principalele revendicări ale naţiunii române . Delegaţia românească care le-a prezentat ulterior la Viena, condusă de episcopul Şaguna, a fost primită în audienţă festivă la Împărat, miniştrii importanţi, la primarul Vienei, s-au aflat în atenţia presei.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (25)”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA (partea a II-a)

„Se-aşterne colb uitarea peste toate;

   Doar două-n veci de veci sînt neschimbate:

   Slăvita-n veacuri vitejească faptă

   Şi-fără moarte-vorba înţeleaptă,

   Căci vorba de-nţelept şi fapta bună

   Înfruntă şi viforniţi şi furtună.”

                      (FIRDOUSI)

 

   Gânditorii creştini ortodocşi dacoromâni, poeţi, filosofi ori teologi au marele merit de a întrupa în Filosofia lor sensul adânc al Ortodoxiei în plenitudinea Adevărului trăit ca Libertate, ambele nemărginiri sălăşluind întru Frumuseţea şi Iubirea cerească.

   Trebuie să trăieşti profund pentru a-L sluji pe Dumnezeu cu toată Frumuseţea pe care El a creat-o în lume, frumuseţe în care să se reflecte adânc şi virtuţile Neamului.

   Când mai ai însă şi privilegiul divin hărăzit de Dumnezeu să suferi pentru El, pentru Cer şi pentru Neam, în al cărui chip se oglindeşte Voia lui Hristos şi Dragostea Maicii Domnului-Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina, cum a fost cazul zecilor de mii de Eroi, de Mistici, de Mucenici, de  Mărturisitori, de Aleşi, între care şi Socratele ROMÂN PETRE ŢUŢEA, atunci Dumnezeu revarsă toate darurile împreună cu îmbrăţişarea Dragostei Sale pentru acel Fiu căruia îi călăuzeşte şi îi pregăteşte viitoarea fericire.

   Temniţa regimului samavolnic ateo-comunist pentru foarte mulţi, dar mai ales pentru Petre Ţuţea, a devenit cea mai înaltă Academie, unde cultura, filosofia, spiritualitatea creştin-ortodoxă, poezia, liturghia, eroismul, pedagogia, martiriul, geniul, profetismul, filocalia, mistica, sofianismul s-au întâlnit cu sublimul Inefabil.

   Celula s-a transformat în Chilie, în Aulă, în Amvon, în Altar de înălţare serafică.

   Miracolul retoricii Gânditorului Petre Ţuţea a îmbrăcat creştinismul său cu o uimitoare şi ameţitoare elocinţă în brocartul paideic, raportându-se permanent şi fundamental la esenţă, la broderia filocalică, care a urcat sclipitoarea natură stilistică la modelul apologetic pe o înaltă culme astrală al cărei fenomen era el.

   Dacă în Filosofie l-a întrecut pe anticul Socrate, în Teologie s-a apropiat de PAVEL.

   „Asemeni Sfântului Apostol Pavel, pentru care avea o evlavie deosebită, Ţuţea era un convertit, un trecut de la ceva la altceva în mod fundamental, o figură eroică, un neliniştit… Ţuţea îşi făcea din viaţa lui o permanentă exemplificare; fără pudori inutile sau discreţii stupide, el se livra celuilalt cu o ingenuitate umilitoare.” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti-2015, p. 10-11)

   „Convertirea” la Petre Ţuţea a însemnat de fapt saltul de la Ucenic la Apostol, adică nu doar cel care-L urmează, ci cel care-L iubeşte jertfindu-se martiric pentru El.

   Petre Ţuţea a trecut prin focul persecuţiilor, prin potopul prigoanelor, intrând în Calvarul închisorilor diabolice ca o „figură eroică”, dar a ieşit şi a rămas un legendar.

   „Neliniştea” Filosofului Petre Ţuţea era urcuşul iluminării sale de la metafizic la mistic, aşa cum marii asceţi şi pustnici ortodocşi daci devin „Nebuni” întru Hristos.

   Pentru această grandioasă lucrare Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se menţină pe o tendinţă a Căii simple care ajunge la esenţial, edificând continuu adâncimea trăirii sale şi atitudinea către suprem, către absolut, către veşnicie.

   Ortodoxia înseamnă deopotrivă: dreapta slăvire şi dreapta slujire a lui Dumnezeu.

   „Ortodoxia într-adevăr e religia materialismului sfinţit. Pentru că, pentru Ortodoxie, e foarte scump faptul că Cuvântul a devenit trup, faptul că Cuvântul nu a devenit cuvinte. Aceasta înseamnă că Logosul lui Dumnezeu nu încape în cărţi. Dumnezeu a devenit anume trup. Şi de aceea pentru Ortodoxie e foarte scumpă orice fărâmă de materie care se prelungeşte în ea însăşi, şi nu doar cu efortul personal, ci pentru că uite, Dumnezeu S-a atins de ea. De aceea acolo unde a călcat tălpişoara Maicii Domnului pentru noi este foarte scump.” (Monah Savatie (Baştovoi)/ Nicolae Balotă/ Diacon Andrei Kuraev/ Dumitru Crudu, Ortodoxia pentru Postmodernişti în întrebări şi răspunsuri. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 18)

   Mântuitorul Iisus Hristos le-a descoperit Apostolilor Săi şi Ucenicilor lor de-apururea: Filosofii, Poeţii, Prozatorii, Pedagogii, Artiştii şi Teologii frumuseţea dreptei slăviri şi slujiri, adică Ortodoxia, cea care poartă în sânul ei matern: cucernicul, cuviosul, eroul, pedagogul, geniul, conducătorul, martirul, mărturisitorul şi sfântul.

   „Scara valorilor umane, construită de Filosoful nostru conţine următoarele trepte:

sfîntul, eroul, geniul şi omul obişnuit-dincolo de aceştia situîndu-se infractorul.” (321 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA, Ed. Humanitas-1993, p. 79)

   Menirea geniilor, a profeţilor, a pedagogilor, a conducătorilor, a filosofilor şi a teologilor creştini ortodocşi este de a călăuzi permanent rămânerea Neamului, a poporului dacoromân întru dreapta slăvire-slujire, pentru a păstra pur şi pururea firea acestei mari Naţiuni dacoromâne creştin-ortodoxe atât de alese.

  A fi dacoromân este pur şi simplu o menire naturală, firească, ontologică!

  A fi dacoromân naţionalist creştin se situează de-asupra firescului în Elita Ortodoxiei care, se impune prin pedagogie creştină, vocaţie jertfelnică şi misiune hristică!

  „Sînt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sînt român prin vocaţie. Tot ce gîndesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sînt de profesie român.” (321…, p. 76)

 

   Fiind pururea în comuniune cu Adevărul, trăind în mirajul azurului Libertăţii şi în mariajul Iubirii, Gânditorul creştin ortodox dacoromân atinge marea revelaţie a Ortodoxiei, precum marele teolog-filosof Rafail Noica când a redescoperit Biserica Străbună, cea a Mântuitorului Hristos: „Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om.” (Celălalt NOICA, Mărturii ale monahului RAFAIL NOICA însoţite de cîteva cuvinte de folos ale PĂRINTELUI SIMEON. Ed. Anastasia-2004, p. 25)

   Aşadar, esenţa Ortodoxiei este supra firea nobilă a dacoromânului, hărăzirea divină dată lui pururea, adică însăşi raţiunea sa de a fi nemuritor.

   Imensitatea acestei trăiri se simte ca o devenire miraculoasă, ca o renaştere întru spiritul religios, pur, simplu, filocalic, sofianic, dumnezeesc, mântuitor.

   „Socrate lega mîntuirea de cunoaştere, în acest sens constituia un privilegiu filosofic al iniţiaţilor. În cetatea grecească iniţierea cuprindea şi lumea misterelor. Şi totuşi, Socrate căuta un zeu care să-l ajute să se autocunoască, deci conştiinţa lui se mişca între iniţiere şi revelaţie aici şi, situînd adevărul dincolo, a suportat senin momentul morţii. Viziune precreştină, adevărul nefiind rezultatul unei acţiuni iniţiatice.” (Petre Ţuţea, Bătrâneţea şi Alte Texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 34)

   Trăirea filocalică a Gânditorul creştin ortodox dacoromân-Gânditorul profund prin excelenţă sau Gânditorul gândirii sale metafizico-mistice: poetul, filosoful, teologul constitue un factor de unitate integru, un  sens adevărat al spiritului în forma cea mai înaltă a ecumenicităţii dumnezeeşti ca: „unitate în diversitate”.

   Prin urmare, în Gânditorul gândirii sale metafizico-mistice, Poetul, Filosoful ori Teologul deplin se întrupează o întreită conştiinţă: filocalică, sofianică şi euharistică în care fiinţează Cuvântul Vieţii în pământul imanent şi cerul transcendent.

   Cu admiraţie pentru marele PAVEL cu tot Cerul său epistolar pentru Adevăr, Petre Ţuţea conchide: „Eu leg adevărul de prezenţa a două lumi ale Sfîntului Apostol Pavel: <<Noi nu suntem dintre aceia care cred în cele ce se văd, căci cele ce se văd sînt trecătoare, ci dintre aceia care cred în cele ce nu se văd, căci sînt veşnice.>> Aici Pavel se întîlneşte cu entropia fizicii moderne. Căci entropia duce la sfîrşitul universului, la Judecata de Apoi, după proverbul acela <<Dies irae, dies illa, solvet saeculum în favilla.>> Mă rog, vezi cum merg sfinţii alături cu ştiinţa?”(Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia-1992, p. 47)

   Pentru a se ajunge însă la Cuvântul Vieţii trebuie să se parcurgă Calea mântuirii care suie dealul Golgotei, cu Crucea martiriului, adică Suferinţa împlinită ca Iubire.

   Suferinţa creştin-ortodoxă este pur şi simplu o provocare şi o invitaţie a Iubirii.

   Între Suferinţă şi Iubire stă Scara Misticului, sprijinită de pământ şi rezemată de cer.

   Misticul. La acest nivel teologic, se poate vorbi de Real, de Dumnezeu ca adevăr unic, ca unitate reală a tuturor unităţilor, care izvorăsc din El şi sînt cuprinse extramundan de El.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu…, p. 124)

 

   Iubirea este dragostea de Dumnezeu: de Atotcreatorul, de Mântuitorul Hristos, de Mângâietorul-Duhul Sfânt-Înţelepciunea absolută.

   Aşadar, Iubirea este dragostea de Înţelepciune, ceea ce în termenul protodac înseamnă FILOSOFIE. Dacă Dumnezeu este IUBIRE şi ESTE!, înseamnă că DUMNEZEU ESTE FILOSOFIA DRAGOSTEI ABSOLUTE!

   „DUMNEZEU ESTE IUBIRE!” (Întâia Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan I,4, v.8)

   Întru IUBIRE, Dumnezeu ne-a dat trăirea frumuseţii Dragostei Sale, întru sinele nostru, întru aproapele ca vocaţie, misiune, slujire hristică, slăvire ca trăire a sacrului.

   Trăirea sacrului se atinge prin întoarcerea în sine ca însigurare şi comuniune totodată, prin înnoirea minţii ca purificare prin Sofia cerească, Înţelepciunea ca recucerire a harului prin darul identităţii vieţii misticului cu Dumnezeu, Theosis.

    „Theosisul este suirea crucială în Hristos, suire Taborică.” (Ieroschimonahul Daniil Tudor/ Sandu Tudor, Scrieri I, Christiana, Bucureşti-1999, p. 208)

   În IUBIRE se cuprind totul şi toate: Viaţa şi Creaţia în Ortodoxie, în dreapta fire.

   Căderea din Ortodoxie, din Adevăr, din inimă înseamnă însăşi căderea din fire.

   Fiinţirea în Ortodoxie înseamnă simţire şi sfinţire. Căderea înseamnă smintire.

   Iubirea ne converteşte la Adevărul care ni se dezvăluie când în inimă pătrunde Lumina Cuvântului, adică Iubirea dumnezeiască a Logosului dătător de Viaţă.

   Atunci are loc conversaţia lui Dumnezeu cu inima celui primenit care-L primeşte.

   Atunci are loc comuniunea cerească. Inima este cerul Omului creştin ortodox.

   Atunci are loc chemarea Omului întru dreapta credinţă a Evangheliei lui Hristos.

   Atunci are loc alegerea Omului întru slăvire şi slujire mai presus de fire a Domnului.

   Atunci are loc suişul mistic al dragostei sale întru Dumnezeu-Iubirea absolută.

   Atunci are loc pogorârea harului asupra creaţiei sale, care-l reînnoieşte spiritual.

   Atunci are loc Imnul purtării Crucii pentru Învierea sa întru Învierea Neamului.

   Atunci are loc aşezarea Omului întru splendoarea frumuseţii sale divin-ortodoxe.

   Frumosul este o Floare a spiritului religios înflorit în corola inimii peste care se pogoară roua harului, astfel ca Omul să poată trăi doar întru aura Frumosului.

   Vasile Conta, chiar dacă s-a depărtat foarte mult de religiozitatea sa, adică de dumnezeirea Domnuui, atribuia Frumosului imanent caracterul de veşnicie. „Cînd zic frumosul nesfîrşit, îmi închipuiesc că acesta întrece în grad sau în cantitate toate frumuseţile imaginabile, iar pe de altă parte concep că fiecare frumuseţe sfîrşită din lume este un grad sau o cantitate cuprinsă în frumuseţea nesfîrşită.” (Vasile Conta, Teoria Fatalismului. Teoria Ondulaţiei Universale. Ed. Junimea, Iaşi-1995, p. 67)

   Frumosul se situează deasupra cantităţii, materialităţii şi oricărei rare calităţi.

   Frumuseţea este magnetismul întregului imanent-transcendent al Frumosului.

   Frumuseţea este aici şi pretutindenea unde Frumosul religios trăieşte necuprins.

   Chipul Frumosului ca splendoare a sensibilităţii, a uimirii celeste, a înfiorării divine a sălăşluit prin toate conştiinţele frumoase ale gândirii celei mai curate şi mai elevate.

   Gândul frumos înmugureşte în Cuvântul frumos pârguit într-o faptă frumoasă.

   O viaţă aleasă întru frumos converteşte o trăire frumoasă într-o frumuseţe angelică.

   Convins că „nu se poate trăi fără frumos”, marele scriitor creştin-ortodox Dostoievski, el însuşi un chip aureolat de frumuseţe conchide într-un anume context:

   „Toată nedumerirea consistă doar în întrebarea: ce este mai frumos, Shakespeare sau…, Rafael sau… Căci fără englezi omenirea mai poate trăi, fără Germania poate trăi, fără ruşi poate trăi prea bine, fără ştiinţă poate trăi, fără pâine poate trăi, numai fără frumos nu poate trăi, pentru că în acest caz omenirea nu va mai avea ce face pe lume.” (Feodor Mihailovici Dostoievski, Demoni, apud Arhim. Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti-1998, p. 325)

   Toţi marii gânditori ai Frumosului ca esenţă divină ori ca natură a Creaţiei, din toate timpurile, neputând să-l înţeleagă, neputând să-l perceapă în sine, neputând să-l privească în apoteoza sa, l-au trăit în menirea simţirii sufletului frumos al fiecăruia.

   „Sufletul se distinge de cuvântul spirit, enunţa înţeleptul nostru Petre Ţuţea:

  1. Prin aceea că el conţine ideea unei substanţe individuale;
  2. Că este mai comprehensiv, cuvîntul spirit aplicîndu-se mai ales la operaţiile intelectuale. El se opune deopotrivă celui în problema de a şti dacă sufletul nostru <<e mai mare decît eul nostru>>, adică dacă existenţa noastră psihică e mai bogată în conţinut decît ceea ce avem în conştiinţă.” (Petre Ţuţea, Omul-Tratat de Antropologie Creştină 2 Sistemele sau Cartea Întregurilor Logice. Ed. Timpul, Iaşi-1993, p. 156)

   Soarele cu aura sa de mare Astru înfrumuseţează lumina cuvântului nostru, dar şi Luna în smerenia ei, dă cele mai frumoase fioruri ce ne copleşesc mirarea suavă.

   Trăirea Frumosului în frumos provoacă o mutaţie adevărată a conştiinţei estetice.

   În conştiinţa curată a Gânditorului pur, a Filosofului ori Teologului creştin ortodox purtat în mrejele Frumosului, se văd dârele paşilor aurii ai Străbunilor ancestrali.

   În Prologul vieţii creştin-ortodoxe, în Epistola cunoaşterii spiritual-religioase, în Evanghelia iubirii-Hristice, Filosoful creştin ortodox dacoromân se naşte, se renaşte, se fiinţează, se dictează, se corectează, se întrupează, se crucifică, se înviază.

   În Altarul creaţiei sale Gânditorul creştin-ortodox dacoromân prefaţează într-o viziune socratică slava terestră sub toate auspiciile, dar îşi nuanţează comuniunea întru aura Absolutului sub sceptrul treimic al Adevărului, Binelui şi Frumosului.

  În această metropolă a Filosofiei nuanţelor, cromatica spiritului se diversifică, se amplifică, se simplifică, se cuantifică, astfel încât Mitul să revină firii omului, iar Omul pur creştin să trăiască saltul din imanent în transcedent ca minuni ale suprafirescului: eroul, pedagogul, conducătorul, geniul, mărturisitorul, martiriul şi sfântul, virtuţi care stabilesc totodată şi calitatea vieţii în plan social, economic, spiritual şi politic a Naţiunii în Calea ei spre Transcendent, pe Drumul Destinului ei.

   Niciodată, în nici o împrejurare politică, diplomatică, economică, diplomaţia internă  nu trebuie să frângă Destinul spiritual-religios al Neamului care, va înfrânge poate iremediabil Calea Destinului său hărăzit proniator de Dumnezeu.

   Marii Filosofi, marii Teologi creştini ortodocşi dacoromâni nu au ca preocupare de căpătâi doar spiritualitatea-religioasă a Neamului, ci şi natura economico-socio-culturală şi mai ales factorul politic care, dacă nu este în slujba Naţiunii sale, devine în stat duşmanul de moarte al naţiei, fiindcă vine chiar din sânul Naţiunii propriu-zise.

   În celebrul cotidian Cuvântul, filosoful creştin ortodox Nae Ionescu a publicat la 17 Martie 1938, articolul Drumurile politicei noastre”, teză abordată şi de istoricul Gheorghe Brătianu în ziarul Timpul, în care subliniază: „Drumurile politicei noastre nu pornesc numai de la Giurgiu şi Bazargic în jos, prelungire a presiunii ce am primit de aiurea. Ele se îndreaptă în ceasul acesta spre Varşovia şi spre Belgrad, spre Praga ca şi spre Ankara, Atena sau Sofia, în grija comună de a păzi pacea, a noastră şi a tuturor, fără a provoca şi fără a abdica… Atunci când unele din marile puteri apusene şi meridionale par a fi preocupate mai mult de probleme coloniale, aceste state (ale noastre n.red.), al căror destin istoric e de a-şi menţine independenţa între marile imperialisme, de a ridica o barieră războaielor de ideologie, trebuie să-şi afirme şi să-şi întărească legăturile de solidaritate pe toate tărâmurile… De aceea, Blocul statelor de la Baltica la Marea Neagră, la Adriatica şi Egee, care reprezintă în ordinea demografică populaţia în creştere, naţiunile în plină expansiune de vitalitate ale continetului nostru. Acest bloc este mai mult decât oricând o necesitate a păcii generale.” (Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc. Ed. Vremea, Bucureşti-2011, p. 121-122)

   Prin alt articol Drumurile destinului românesc, filosoful şi analistul politic-creştin Nae Ionescu se confruntă şi înfruntă cu marelui istoric-politician Gheorghe Brătianu.

   „Va să zică: toate statele cuprinse între Marea Baltică, Marea Neagră, Adriatica şi Marea Egee, plus Cehoslovacia, trebuie să constitue un bloc; pentru a-şi menţine independenţa, pentru a ridica o barieră războaielor ideologice, pentru a apăra pacea.

   La aceasta răspundem:

1)Nu noi vom combate ideea unei legături de la Baltica la Marea Egee; dar ne e străină, şi va rămâne aşa, propunerea blocului de care vorbeşte d. Gheorghe Brătianu. Nu numai că un asemenea bloc ni se pare nerealizabil. Ci, mai mult, pentru că abia realizarea lui începe să însemneze pentru noi o mare primejdie. În adevăr: noi suntem, aşa cum o spune de altfel şi d. Gheorghe Brătianu, o ţară care, în ordinea demografică, are o populaţie în creştere. Dacă la această creştere se adaugă o dinamizare spirituală-şi nu vedem de ce o asemenea operaţie ar întârzia-atunci naţia noastră va trebui să înceteze de a fi obiect de istorie, devenind, dimpotrivă, subiect.

Că situaţia noastră, între <<marile imperialisme>> este dificilă? E un fel de a vedea; care poate fi justificat ca o metodă, atunci când el e adoptat de un om de stat în funcţiune; dar care trebuie categoric condamnat-ca instaurând o mentalitate pasivă-atunci când gândim şi vorbim cu ochii la destinul naţiei noastre. Evident, situaţia noastră este dificilă astăzi; dar ce ne obligă să credem că ea va continua să fie la fel mâine? Iar dacă vom face-o, în ce ipostază ne vor găsi schimbări favorabile nouă, dacă noi nu vom creşte în sufletele alor noştri ideea unei misiuni istorice a neamului românesc? Şi mai apoi, de unde să luăm noi puterea de a trăi şi de a lupta, dacă nu avem convingerea că suntem, cum se zice cu un termen impropriu, creatori de istorie?

   Noi avem, deci, o misiune pentru care trebuie să ne pregătim. Cum? Prin blocul propus de d. Brătianu? Nu o putem crede. Căci blocul acesta nu ar avea de scop decât să înţepenească lucrurile în situaţia de azi-care s-ar putea (principial cel puţin) să fie şi anormală-oprind crearea albiei lor fireşti.

2)Pentru un motiv analog, nu putem subscrie la recomandaţia d-lui Gheorghe Brătianu de a „ridica bariere războaielor de ideologii”. Pentru că, după convingerea noastră, nu e vorba aci de „ideologii”-pe care şi formula comunistă şi cea fascistă le ignoră-ci de forma de viaţă care îşi caută formula ei de echilibru.

     Se va înţelege, deci, de ce-de la o vreme-drumurile noastre se despart de cele ale d-lui Gheorghe Brătianu.”, (Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc…, p.122-123,   Cuvântul, 20 Martie 1938)

   -Ce păcat că Astăzi trăim aceeaşi Dramă de acum 80 de ani! Poate chiar la o dimensiune mult mai mare ca gravitate, ca tragedie pe termen lung!

   -Ce păcat că Patria noastră nu mai este a lui Dumnezeu, nici a Maicii Domnului Grădină, nici a Străbunilor, nici a Strămoşilor, nici a marilor Voievozi, nici a iluştrilor Vlădici, nici a bravilor Comandanţi, nici a Martirilor, nici a Mărturisitorilor, nici a Ţăranilor care s-au jertfit de-apururi pentru Dumnezeu, Ţară şi Neam, nici a celor puţini care am mai rămas ca veghe, ca atitudine, ca luptă spirituală naţionalist creştină!

   -Ce păcat că avem conducători trădători, custode regal fals, ierarhi eclesiali- baroni trădători, politicieni trădători, parlamentari interni şi europeni trădători!

   -Ce păcat că  suntem  Grânarul Europei fără  a ni se recunoaște că suntem Moşia bunilor gospodari!

   -Ce păcat că avem mulţi, prea mulţi Trădători interni, care-i depăşesc numeric pe vrăjmaşii seculari şi pe cei recenţi atât de prea democraţi din afară!!!

    Prea mare Păcat!

   -Cum să mai rămânem atunci, Astăzi, ori Mâine creatori de istorie care să merităm prinosul înțelepciunii celor trecuți prin iadul temnițelor totalitare ?!

   -Cum să mai avem o misiune fundamentală, esenţială de îndeplinit dacă nu înțelegem să apărăm moștenirea respectului față de Neamul nostru?!

   -Cum să ne regăsim forma de viaţă cu formula ei de echilibru, de armonie harică?!

   -Cum să mai rămânem dacoromâni creştini ortodocşi, dacă nu mai suntem nici naţionalişti, nici români, nici creştini, nici oameni ci doar indivizi?!

   + Sfinţii Ierarhi Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei şi Ghenadie, patriarhul Constantinopolului; Cuviosul Mărturisitor Lazăr Zugravul

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

19 noiembrie, 2018

 

 

Vavila POPOVICI: Despre consecvență

„Nu poate exista o politică veritabilă fără consecvență și moralitate.”

Corneliu Coposu

 

   Lucrând la un nou volum cu rememorări tardive, am găsit notat că în urmă cu câțiva ani am scris articolul intitulat „În ce barcă ne urcăm? Încotro vâslim?”. Începeam articolul cu credința că Europa se va putea afirma ca o putere internațională doar dacă va fi unită; în ultimii ani ai secolului trecut a fost un teatru de război; nu a existat o conștiință europeană, fiind dominată de un naționalism distrugător. Astăzi, lăsând acei ani în urmă, Europa întrunește aproape toate condițiile să redevină, cu adevărat, o mare putere economică, militară, culturală, dar pentru asta e nevoie să fie unită și independentă, să scape de mizeria morală existentă pe alocuri, de altfel chiar pe întreaga planetă. Numai astfel se va putea ajunge la fericire, la ordinea superioară „de adevăr, frumos și bun suprem”. Iar dacă Europa nu va putea integra toate aceste țări ale ei, va fi cuprinsă de spaima încercărilor – tot pe alocuri – de revenire la un naționalism exagerat, periculos chiar, așa cum s-a trăit și în țara noastră România, în etapa  de instaurare a  dictaturii național-comuniste, a revoluției culturale caracterizate prin preluarea tuturor pârghiilor în stat, un accentuat cult al personalității și un aparat de stat capabil să reprime orice formă de opoziție. Naționalismul poate duce la un viitor sumbru, o izolare și o îndârjire a populației, cu manifestări de ură, neliniște, renunțare la ceea ce s-a dobândit cu mari sacrificii – libertatea. Cum pot dispărea aceste sentimente negative? Aforismele elucidează: În această lume mare, ura dispare prin a iubirii consecventă lucrare”,  și „Unii nu simt fericire întrucât sunt mai interesați de control, de putere, decât de iubire”. Iată un mod – aforismul – de a aminti nevoia de iubire și înțelegere între oameni.

   Din istoria trecutului ar trebui să învățăm și să orientăm bine barca în care ne-am urcat, vâslind-o în direcția propusă, pentru a ajunge la punctul dorit.

   În România se tot umblă la legi ale justiției, fără a recunoaște că nu poate fi justiție și ordine într-o societate în care indivizii sunt lipsiți de o consecvență logică necesară stabilității, statorniciei, liniștii și înțelegerii. A fi consecvent într-o acțiune pe care o întreprinzi înseamnă să ai o gândire corectă care respectă legile, a acționa logic și a avea aceeași linie de conduită, o conduită fermă, neschimbătoare, să poți rezista la eventualele „furtuni” ivite, și a rămâne în picioare atunci când un „vânt păgubos” bate prea tare. Consecvența implică o succesiune de situații care trebuie depășite, deoarece viața se schimbă uimitor de rapid în zilele noastre. Confruntați în mod repetat cu obstacole, voința oamenilor însă, devine mai puternică, caracterul lor devine dârz. Un om îl considerăm statornic când acționează mereu în concordanță cu propriile principii. Instituțiile, politica este necesar să funcționeze și ele în mod consecvent.

   Când am fost de acord și am decis să mergem pe un drum, având convingerea că este bun drumul ales, nu trebuie să mai ezităm, ci să facem tot posibilul pentru a urma cu consecvență drumul. Nu este benefic a ne răzgândi și a schimba opțiunile pe parcursul desfășurării acțiunii. Consecvența și rațiunea merg împreună, atunci când se înaintează corect pe drumul ales.

   Anul 2007 a fost anul aderării României la UE. O provocare a istoriei, o nouă experiență. De fapt, ideea de unitate europeană nu este nouă, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului, idee abordată în scopul găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent și pentru o viață mai bună a populației. De exemplu, „Pax romana” (Pacea romană) a fost o realitate istorică făcută în vederea unificării întregii Europe sub dominația romană, un mod de organizare a vieții sociale devenit în timp un model de structurare a raporturilor politico-militare pe spații geo-politice largi. Pe parcursul istoriei au urmat și alte multe idei de unificare. Dintre ele amintim ideea lui J. J. Rousseau care vedea o „republică europeană” numai „dacă monarhii și-ar abandona natura lor lacomă și belicoasă” spunea, considerând că popoarele se pot emancipa, și ca urmare pot deveni mai înțelepte. La Congresul pacifist de la Paris din 1849 Victor Hugo a rostit celebrele-i cuvinte: „Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…”. Și cum întotdeauna poeții au avut darul previziunilor, există toate șansele ca acest fapt să se concretizeze cât de curând. Dar, la baza acestei concretizări trebuie să stea moralitatea, înțelegerea și încrederea pasului făcut. Fiecare dintre țările care aderă la Uniunea Europeană trebuie să fie bine condusă pe acest drum, fără ezitări să se dorească progresul și nu sărăcia care afectează țările prost conduse cu profitori care își văd de profiturile lor scandaloase realizate prin furt și prin diverse mârșăvii. Societatea s-a polarizat excesiv, unii s-au ridicat indecent prin îmbogățire și alții merg spre limita inferioară a sărăciei. Este tabloul unei societăți bolnave.

   Mediul în care trăim, informările tendențioase care ne intoxică cu știrile lor influențează conduita într-o măsură mai mare sau mai mică, după cum fiecare își are formată puterea caracterului, cunoașterea, capacitatea decelării. Oricum, există o bulversare generală creată de un clan rău intenționat, care nu poate fi trecută cu vederea, ci atenționată de cei din exteriorul țării și strict penalizată de cei din interior, de popor.

   Nu ne-a forțat nimeni să aderăm la Uniunea Europeană, a fost dorința majorității trăitorilor acestei țări și ne-am bucurat când pasul a fost făcut. Ne-am dorit libertatea de a călători, de a munci, de a învăța oriunde în Europa. Astăzi mulți români muncesc, alții vor să muncească în țări ca Germania, Spania, Austria, Franța, Italia, Anglia și deci aderarea la acest spațiu este importantă pentru interesele românilor și nu numai din acest punct de vedere. Nimeni nu a cerut să se ducă să muncească sau să studieze în Est, ci oamenii s-au orientat spre țările civilizate. Românii au avut, de-a lungul istoriei, legături cu țările vestice ale Europei. România chiar ar putea face parte din Europa de Vest, pe baza apartenenței la NATO, a steagului similar cu al Belgiei și cu cel al Franței, și a trăsăturilor similare – se spune – cu ale țărilor din Vest (județul Timiș unde există comunități de alsacieni, francezii din Banat, sașii din Transilvania etc.)

   Indivizii inconștienți care acționează urmărindu-și interesele personale, independent de interesele țării, se pot afla la un moment dat în situația contradictorie în care actele lor așa zise raționale, conjugate, să determine o rezultantă irațională. Este concluzia unui analist politic.

   În orice drum ales există entuziasm pentru obținerea scopului final, dar nu este suficient entuziasmul, ci el trebuie însoțit de consecvență, iar consecvența presupune disciplină, luptă și a nu uita de scopul final propus. Piedicile nu trebuie ignorate, dar nici să descurajeze luptătorii, fiindcă doar prin consecvență se atinge scopul și se poate obține schimbarea în bine. Când se ivesc oameni care vor să compromită acest scop, opunându-se lui, însemnă că ei îmbolnăvesc societatea cu diferite viziuni sau influențe toxice, și pot realiza contrariul – răul societății. Este acea consecvență prostească, îndărătnică, alteori cu iz diabolic, având în mintea lor alt drum, care să distrugă tot ce s-a realizat pană în momentul respectiv cu eforturi, cu entuziasm, cu consecvență. Se creează astfel o diferență enormă între binele dorit și răul ivit.

   A fi consecvent înseamnă a acționa conform cu principiile tale, a fi credincios, perseverent ideilor tale. Să facem distincție totuși, între consecvență și perseverență, aceasta din urmă fiind acțiunea de stărui, a fi statornic în muncă, în convingeri, în atitudini, a fi tenace. Sunt nuanțat diferite, dar amândouă sunt calități admirabile ale omului angrenat în orice activitate, determinate sau legate fiind de demnitate și de onorabilitate.

   În concluzie, consecvența este o calitate, dar trebuie folosită inteligent, cu măsură, niciodată precipitat, ci bine argumentat. De aceea există dialogul, pentru ca oamenii să-l folosească în mod explicativ și respectabil. Dar ce facem când la conducerea unei țări se infiltrează oameni needucați, lipsiți de bun simț, când se formează un clan cu aceleași idei și atitudini neobrăzate, cu un tupeu extraordinar, jignitor, indivizi plini de orgoliu fiind, considerând că fac pentru că ei pot, considerându-i, culmea, pe alții inferiori și dorind să-i lipsească de putință folosind tot arsenalul lor de luptă? Doar am auzit expresia la un interviu: „Ori ei, ori noi!” Ce facem când un clovn își începe discursul cu: Spun de la început că nu am venit să dau socoteală …”; când un bărbat la andropauză își drege vocea pentru rolul de actor și spune că raportul a fost făcut de niște funcționari, iar cei ce au votat nici nu au știut despre ce este vorba (apropoul era făcut celor din Comisia Europeană); când altul urlă în Parlament: „Vrem o țară independentă, vrem să ne conducem noi, vrem ca parlamentul să fie cel care ia decizii. Vă mulțumesc!” și încheie cu un gest obscen adresat celor din Uniunea Europeană; când  altul afirmă cu o siguranță de netăgăduit că în România procesul este ireversibil, că Președintele Comisiei Europene Jean Claude Juncker și Prim-Vice Președintele Comisiei Europene Frans Timmermans nu sunt șefii lui, sunt la Comisia europeană;  când altul  – plin de ură – dar dându-se drept un om cult, cunoscător al istoriei Europei le spune vest-europenilor să nu compare istoria României cu a lor: „La noi s-a folosit prima scriere din lume. Când Brâncuși făcea statui, voi făceați orgii!”. Sunt vorbele exponenților curentului de opinii care există în interiorul partidului de guvernământ.

   Când se întâmplă toate acestea, ce mai putem spune? Ce replici se mai pot da acestor exprimări abjecte, adăugate altora anterioare?

   Ce deosebire de nivel intelectual, educațional între oamenii care ocupau cândva funcții de conducere în statul român, și al celor din aceste vremi! Să ne amintim de întâlnirea dintre marele istoric Nicolae Iorga și un coleg care-l invidia pentru prestația sa strălucitoare, neputându-se ridica la nivelul lui Iorga. Nicolae Iorga urca treptele universității de istorie unde era decan, colegul îl salută întrebându-l ce mai face stimatul său coleg, la care Iorga răspunde: „După cum vezi domnule coleg, în timp ce eu urc, dumneata cobori”. Sau, o discuție aprinsă în parlamentul interbelic, pe un proiect de lege între istoricul Iorga și inginerul Brătianu. Iorga căruia nu-i prea plăcea să fie contrazis, l-a întrebat ce poate el învăța de la un inginer. Brătianu i-a replicat calm: „Echilibrul, măsura, domnule profesor, pe care dumneavoastră le pierdeți în iureșul politic”. 

   Au fost mult prea multe astfel de ieșiri ingrate la politicienii zilelor noastre! Needucați și plini de ură și-au dat „arama pe față” cum spune proverbul, adică și-au dezvăluit adevăratul chip, adevăratele gânduri, sentimente, doctrina … Și poate într-adevăr să strice, în acest moment, tot ce au vrut și au construit până acum oamenii cinstiți din această țară.

   Da, este adevărat că viitorul trebuie să ni-l clădim noi. Și poate ar trebui să înțelegem că nu putem trăi dezbinați în interiorul țării, și nici izolați de restul lumii. Că trebuie să fim ajutați, așa procedează orice prieten cu adevărat. Iar noi ce facem? Îi întoarcem spatele, îl jignim … Dezbinarea duce la haos și confruntare, izolarea la sărăcie, boală sau moarte.

   Cei incompetenți și rău voitori ai acestei țări, ar trebui să renunțe la încăpățânarea lor, la viziunea bolnavă pe care o au asupra destinului țării și să accepte o conducere demnă care să urmeze pașii făcuți spre visul unei Uniuni Europene. Să înțeleagă că acesta va fi viitorul, mai devreme sau mai târziu. Și cu cât va fi mai devreme, va fi mai sigur și mai bun.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

18 noiembrie, 2018

Camelia CRISTEA: Clipele…

Clipele…

 

Clipele betege au fost iar pansate,
În mir și aloe tainic îmbrăcate,
Peste ele-un înger a turnat și apă
Chiar din coasta Ta să fiu împăcată…

Clipele sărace au primit Lumină,
Ochii cei legați au fost unși cu tină,
Orbul s-a proptit de-o rază de soare,
Mâna Ta cea sfântă îi dă vindecare!

Uneori în cârje aleargă frumosul,
Strigă-n gura mare parcă, somnorosul,
Clipele-n risipă tăinuiesc dureri,
Tu dai vindecare și mă-ajuți să sper!

Clipe efemere îmi clădesc un soclu
Mă scutur de mine, eu, cel mediocru
Și-Ți dau slavă, Doamne, prin Cuvânt și faptă
Te rog să-mi întinzi mâna Ta cea dreaptă!

Clipele bogate ți le-aduc în dar,
Am trecut de mult, de al meu hotar
Mă dezbrac de scoarțe, una câte una
Și vin către Tine să-Ți sărut și mâna!

În genunchiul rugii am să fac popas,
Sufletul smerit parcă-a prins și glas
Scapă-mă de Mine și de tot ce-i rău
Pune strajă minții un înger de-al Tău!

Și alungă noaptea care mă tot strânge,
Ochiul fă-l să vadă inima cum plânge,
Odă bucuriei vreau mereu să-Ți cânt,
Slavă pentru toate, jertfa din Cuvânt!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

 17 noiembrie, 2018

Vasile COMAN: Adormita din vis

Adormita din vis

 

Te visam și m-am trezit din vis…
Liniște deplină-n preajma mea,
Auzeam cum înfloresc în Paradis
Trandafirii, ce ți-am dăruit cândva.

Tu erai cum te știam, frumoasă…
Şi dormeai adânc pe patul tău,
Luna prin fereastra luminoasă
Te păzea cu ingerii de rău.

Şi aveai un fel de a dormi anume,
Răsfirat, pe pernă, pletele-ți bogate,
Nu ştiam ce taină sufletul ascunde
Sau de visul îți era departe.

Prin odaie am văzut zburând
Aripi negre ce-ți strigau destine,
Erau vrăji trimise rând pe rând
Din abis, de nemiloasa lume…

Totul era viu…şi un fior
Străbătându-mă strigai de teamă:
-Scumpa mea, vrăjite stoluri zbor,
Hai, deschide pleoapa şi ia seamă!

Tu, erai cu ochiul nedeschis,
Patul îți era melancolie…
Pe-un perete apăru un scris…
– Dacă mor…să mor în poezie…

Şi-ai oftat…cum faci adeseori,
Pe verandă e lumina aprinsă,
Un boboc de trandafir în obrăjori
Ți-apăru, din Bolta Necuprinsă.

Mi-ai zâmbit cum nu se poate,
Te-ai trezit din somnul greu
Şi in marea ta, singurătate
Auzeai cumva şi glasul meu…

Nu ştiu gândul de îți e departe
Sau ți-e somnul tare greu…
– Să nu mai deschizi fereastra-n noapte!
Doamne…rogu-te să o fereşti de rău…

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

16 noiembrie, 2016