Anatol COVALI: Înserare

Înserare

 

Căderea mea-i ciudată.
Alunec spre azururi
şi parcă-am fost de-a pururi
în ele nestemată,

o stea incendiată
şi fără de cusururi,
cu splendide contururi,
de Dumnezeu creată.

Mă cheamă începutul,
căci n-am sfârşit niciunde.
De chem ceru-îmi răspunde
şi-mi dă deplin sărutul,

căci eu sunt azimutul
ce-n sinea lui pătrunde
nu pentru-a se ascunde,
ci a-ncepe iar cernutul.

Nu ştiu dacă-n menire
am dat tot ce se poate,
de-am împărţit dreptate
şi-am dăruit iubire,

de-am fost în împlinire
puternice armate
ne-nvinse, nu cruţate
de-o vagă ocrotire.

Văd doar că nu am vreme
să fac ce sunt în stare,
că viaţa-i alergare
stupidă prin dileme,

că sufletul îmi geme
şi inima-mi tresare
când văd ce înserare
soseşte prea devreme.

————————————–

Anatol COVALI

București

17 noiembrie, 2018

Lasă un răspuns