Daniela PÂRVU DORIN: Poem-de-stare

Poem-de-stare

 

nu mai pot să separ
tandrețea de zgomotul lumii
de aceea
dau drumul pe apă la fluturi de hârtie
și-mi întorc suferința pe toate părțile
ori nu-mi mai sunt destul nici Mie
de-mi recunosc mai multe Raiuri
ori m-am lăsat de viață mințit
îndurare!strig
iubirii ce trudește blajină
ca un ocnaș ce caută în adâncuri
cu ochii plini de nisip, un arc de lumină…
eu, însă scriu acest poem de–de-stare
vreau să mă vindec, strigă pasărea mută!
de aceea
mi-am peticit inima cu ce-am avut
chiar și cu fire de iută,
am sufletul strivit, îmi vine să strig
nu mai pot să mă vindec !
o singură moarte mă recunoaște,
cea a bărbatului iubit…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

Iași

4 decembrie, 2018

Camelia CLENCI: Petala iubirii

Petala iubirii

 

Petala iubirii
s-a așezat pe buzele tale…
și le-a înfierbântat
ca sufletul meu arzător
după prezența ta.
Pauza de după rostire
a devenit apăsătoare,
iubirea copleșindu-te
cu intensitatea ei
încât tu cauți să te pierzi
în ochii mei…din vis,
un vis luminat
de un soare înghețat
care totuși arde.

————————–

Camelia CLENCI

4 decembrie, 2018

Anatol COVALI: Decembrie

Decembrie

 

Decembrie din nou fără speranţă,
decembrie cu frig şi suferinţă,
decembrie în cârji de umilinţă,
decembrie lipsit de importanţă,

decembrie mormânt de conştiinţă,
decembrie celulă şi instanţă,
decembrie ajuns o simplă zdreanţă,
decembrie prisos de neputinţă,

decembrie cu lacrimi şi mâhnire,
decembrie ucis de resemnare,
decembrie care s-a vrut iubire,

decembrie ajuns un oarecare,
decembrie, decembrie… Când oare
decembrie va fi şi izbăvire?!…

1993

————————————–

Anatol COVALI

București

Valeriu CÎMPEANU: Mărturisire

MĂRTURISIRE

 

Genetic, Nietzsche îmi este
rudă mai îndepărtată
ca și Aristotel sau Platon
Heidegger însă îmi este
rudă apropiată…
Pe toți i-ași invita să pot
la masa mea
pentru ca față-n față
cu Realitatea
să-i văd acuma
ce-ar mai putea salva….
Mă tem că
absolut nimica…

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

4 decembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Ochii îndrăgesc aspiraţii regale

Ochii îndrăgesc aspiraţii regale

 

Se înnoptează, mâinile-i dau din coate
se agită prin aer, selectează gesturi
promit materializarea lor în fapte.

Noaptea toarce fuioare de întuneric
ochii îndrăgesc aspiraţii regale,
regalul se prelinge cu subtilitate pe trup.

De neostoit agitaţia mâinilor nu mângâie,
Rup din suflet şi-l subjugă
şarpelui celui care acum varsă otrava.

Dimineaţa îşi pune măşti de carnaval
cineva vrea să le dea la o parte
să cearnă lumina schimbătoare prin frunze.

Mâinile-i zbârcite a închinăciune mântuie
frumos aşezate acum vorbesc,
în oglinda sufletului ce se restituie cerului,
împreunate pe piept uimesc moartea.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

4 decembrie, 2018

Gheorghe PÂRLEA: Șoapta strămoşească (Rondel)

ȘOAPTA STRĂMOȘEASCĂ

                                            (Rondel)

 

Mereu o şoaptă strămoşească
Ne cere să păstrăm plămada
Din zestrea veche, românească,
Să nu ne-nstrăinăm ograda.

Când soli străini aruncă nada
Şi gata sunt să ne momească,
Mereu o şoaptă strămoşească
Ne cere să păstrăm plămada.

Întors din matca lui firească,
Menită-n vremi să-i rânduiască
Puterea de-a purta corvoada,
Românu-şi caută pomada
Mereu în şoapta strămoşească.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

4 decembrie, 2018

 

Silvia URLIH: Înalță-te cu mine!

ÎNALȚĂ-TE CU MINE !

 

Înalță-te cu mine,
în lumea mea,
iubite,
zidește-te
în trupu-mi efemer,
hai
să clădim cetăți
de lumi înmănuncheate,
fii pictorul
ce mă va creiona pe cer.

Alungă gerul
care mă vrea în dar,
aprinde focuri,
foc să îmi fii
pân’ la sfârșit,
zidește-te cu mine,
hai să ne fim altar,
să ne-nchinăm la noi,
să fim
un infinit.

Sunt zid,
zidul ce și-a ascuns în el
dureri,
fii un Manole ,
pe Ana ce o scoate
din ruine,
zidirile de ieri,
îmbracă-le în sărutări,
înalță-te în lumea noastră,

zidește-te cu mine.

—————————

Silvia URLIH

3 decembrie, 2018

Florin-Cezar CĂLIN: Poeme

De ți se pare că ți-e greu cu mine…

– În față ne dansează Universul !
Unde e loc numai pentru noi doi.
Văd viața cum își schimbă iară sensul !
Pe ruta ce-am dorit-o amândoi.

Nemărginirea mă ține de mână !
Iar nemurirea simt, mă recrutează.
– Iubirea … ce ți-a fost cândva păgână !
O simt în inima ce-o devastează.

– Un drum știut de tine … nu de alții !
(ești brațul drept ce mi-e plecat din umăr !).
– În minte fac diverse combinații !
Ca dragostea-ți sî îmi iasă la număr.

O viață-ntreagă ți-aș sta la picioare
Ca să-nțelegi ce mult eu te iubesc.
– Și nu-ți voi fi pasăre migratoare !
Așa de mult și tare te doresc !

Eu te-aș răpi pe continent pierdut !
– Așa cum Atlantida ne sfidează !
Din timpuri ce demult s-au petrecut
Dar unii chiar și azi o mai visează.

– Îmbrățișarea ta îmi pare surdă !
Ca și mirosul tău ce-i fantomatic.
Dar totuși cu Iubirea te faci rudă !
Chiar dacă visul simți că e tomnatic.

De ți se pare că ți-e greu cu mine
– Și că aceasta-ți este o povară !
Gândește-te că nu ți-ar fi mai bine
C-o dragoste … făcută de ocară.

 

Anatomia vorbelor rudimentare…

Probabil am să-ți fiu mereu chibiț,
… un zbuciumat al zilelor din mâine.
Plătind cu timpul meu (cândva pestriț),
Discuții despre viață, despre tine.

Am sabotat discret destinul meu,
Punând senine semne de-ntrebare.
L-am concluzionat pe Dumnezeu!,
Credința sa punând-o la-ncercare.

În vorbe goale eu mi-am pus credința,
Plătind cinstit cu sănătatea mea.
Discuții ce sfidează suferința!,
Sau câți nebuni rămân în urma ta.

Chiar scopuri (păcălind) am deturnat,
(într-un final ce-a devenit chiar septic).
Cu neștiința eu m-am cununat!.
Și n-am crezut că voi ajunge sceptic.

Păcat că ne-ncărcăm de critici,
… ca impostori cu acte demnitare.
Adeseori, hulpavi, suntem chiar cinici,
Cu vorbe goale … sau rudimentare.

– Anatomia lor este pestriță!,
Căci sabotează iar destinul meu.
În dânsele mi-am pus cândva credință,
Uitând definitiv de Dumnzeu.

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Poeme”

Alexandru NEMOIANU: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”

Puțin înainte de jumătatea veacului al XIX-lea Alexei Stepanovich Khomiakov publica lucrarea, ”Biserica este Una”. Această lucrare sistematiza și demonstra că Biserica este doar una și ea este cea Ortodoxă. Lucrarea a rămas ca punct de referință pentru toți cei care studiază istoria creștinismului și caută să înțeleagă esență lui. Pentru Ortodocși această lucrare ar trebui să fie lectură obligatorie. Această lucrare demonstrează, fără drept de apel, un adevăr pe care de fapt toți Ortodocși îl știu sau ar trebui să îl știe, că Biserica Ortodoxă este singura Biserică păstrătoare a întregului mesaj creștin, a Adevărului și singura care poate asigura mântuirea. Aceiași lucrare arată că în materie de creștinism nu există “adevăr” parțial, sau puncte de vedere cu merite egale; sau suntem în “adevăr”, sau nu suntem.

Alexei Stepanovich Khomiakov a trăit din 1804 până în 1860. El descindea dintr-o strălucită familie nobiliară rusă (“dvoreni”). Strălucită a fost acea familie prin contribuția membrilor ei, pe câmpuri de luptă, în cultură și artă. Dar mai ales o familie care în chip autentic trăia Ortodoxia. Tatăl lui Alexei Khomiakov era vestit pentru modul omenesc și creștinesc în care își trata țăranii de pe moșiile lui. Se pare că în casa tatălui lui Alexei Khomiakov a poposit chiar “Pelerinul Rus” în peregrinările sale și o emoționantă descriere se află în paginile acelei cărți despre acel popas. ”Pelerinul Rus” fiind o altă carte care ar trebui citită de către orice creștin Ortodox.

Alexei Khomiakov a studiat temeinic și, în același timp, a fost ofițer în armata Imperială. Pe câmpurile de lupta el s-a purtat admirabil în anii 1822-1828. După aceea, majoritatea vremii, a petrecut-o în conacul moșiei străbune. De acolo el a trimis, sub formă de “scrisori”, texte, adevărate cărți, privitoare la istoria Rusiei dar mai ales despre rolul Ortodoxiei.

Alexei Khomiakov a manifestat o totală neîncredere în “capitalism” și în “socialism”. El a considerat că aceste forme sunt inumane, degradante și aducătoare de dezastru. (După părerea mea istoria a confirmat această opinie). Pentru el esențial era “neamul” și formele lui de organizare tradiționale modelate și spiritualizate de Ortodoxie. În acest sens el a dat o importanță decisivă termenului de “sobornosti” (sobornicitate), însemnând “universalitate”, dar în dependență reciprocă a membrilor, în “comuniune”. Iar cea mai apropiată manifestare a acestui concept în societate el o afla în obștea sătească, în “sat”,”obshchina”. Gândirea lui a fost împărtășită de către filozoful istoriei Constantin Leontiev și de către Fiodor Dostoievski. Este interesant că acest model de gândire a fost “uitat” multă vreme și abea în ultimii ani (2008-2017) a fost reactualizat și, până la un punct, retrăit în Rusia. Alexei Khomiakov a trăit pe moșia să și s-a străduit cu dăruire pentru cei care îi erau dependenți. În timpul epidemiei de holeră, din 1860, Khomiakov a umblat din casă în casă, ajutând pe cei năpăstuiți și atunci a și contactat boala care i-a adus sfârșitul. Khomiakov a trăit plenar cele pe care le predica. Cum ziceam Alexei Khomiakov este autorul a mai multor lucrări (care, cu voia lui Dumnezeu, voi căuta să le prezint) dar cea mai importantă rămâne, ”Biserica este Una”. (După cunoștință mea, nu există o traducere românească a lucrării, dar ea poate fi accesată pe internet la google.com, Alexei Khomiakov, ”The Church is One.)

 

Lucrarea “Biserica este Una” este scrisă concis și cu o densitate care face ca fiecare frază să devină un postulat. Este foarte greu să “rezumi” această lucrare.

Primul capitol este intitulat,”Biserica este Una”. Aici autorul arată că Biserica este una, unul fiind Trupul lui Hristos care și este Biserica. Ea se manifestă, pe pământ, prin totalitatea credincioșilor (evident Ortodocși) uniți prin Duh.

Biserica este “împărțită” în cea “triumfătoare”, din Ceruri și cea “luptătoare”, a celor vii. Dar această “diviziune” este doar pentru oamenii trăind pe pământ, în veșnicie această diviziune nu există, Biserica cuprinzând pe cei care au fost, sunt și vor fi.

Apoi, în capitolul “Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, autorul demonstrează aceste “atribute” ale Bisericii care, din nou, îi dovedesc singularitatea și din nou dovedesc Ortodoxia ei.

În capitolul ,”Scripturile și Tradiția”, Khomiakov arată că “lucrarea” și” tradiția” premerg “scripturile” dar că toate trei sunt în unitate fiind inspirate de același Duh Sfânt. Khomiakov arată apoi limpede că cel care ar respinge una dintre aceste trei (lucrări, tradiție sau scripturi) s-ar așeza pe sine dement “judecător” al Duhului Sfânt și ar comite un păcat de moarte. Căci, spune el, Ortodoxia nu este un exercițiu intelectual, este o trăire vie și personală.

Sfânta Tradiție reprezintă învățăturile care la început nu au fost scrise, ci transmise prin viu grai. Mai târziu ele au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Mai pe înțelesul “sectarilor”, între Tradiție și Scripturi este aceiași relație ca între cel nou născut și certificatul său de naștere. Ca să existe un “înscris” al nașterii, mai întâi trebuie să fie un nou născut. În semeția lor prostească ,,sectarii” au ajuns să nege Tradiția, recunoscând doar Sfânta Scriptură, ”aberația ‘Sola Scriptura”! Dar și tradiția are un început și în fapt ei au creat o nouă tradiție, o tradiție săracă, rătăcită, rău înțeleasă. În loc să respecte Tradiția instituită de Apostoli și de către Sfinții Părinti ei accepta aberațiile blasfemice ale lui Martin Luther și ale penibililor lui urmași. A corecta lucrarea Sfantului Duh, făcută în Tradiție, este o hulă nebună și dovada de mândrie demonică. Vai de capul acestor “sectari” osândiți la pierderea și a acestei lumi și a celei care va să vină. Ca așa este, că lipsiți de povața Sfintei Tradiții, deci de lucrarea Sfântului Duh, ”sectari” nu se pot adânci decât din rău în mai rău, ne este dovedit de mulțimea, în continuă creștere, a acestor “secte” prostești, una mai anapoda și mai aproape de demonism decât alta.

În “Mărturisirea”, autorul arată că aceasta se face prin rugăciune și trăire a preceptelor recomandate de Biserica, repet din nou, Ortodoxă, singura adevărată.

În “crezul” Khomiakov arată că mărturisirea de credință, ”Crezul” niceo-constaninopolitan, este o revelație divină și orice adaus, substragere sau omisie, îl așează pe cel care ar cuteza să o facă în “anathema”, lepădare din Biserica și alăturarea cu necuratul.

 

În “Biserica și Tainele ei” Khomiakov arată că Biserica nu este simplă adunare a credincioșilor, ea este Duhul Sfânt și Tainele care se găsesc în Ea. Fără ele nici măcar nu putem vorbi de Biserică. Forma vizibilă a Bisericii sunt Tainele, iar cea spirituală: Credința, Nădejdea și Dragostea.

În “Credință, Viață și Unitatea Bisericii” din nou Khomiakov insistă că manifestarea “exterioară” este unitatea în “taine”, iar cea interioară unitatea în Duh. (“Într-un Duh să mărturisim’).

În”Mântuirea”, în mod emoționant Khomiakov vorbește despre legătura obligatorie între credincioși (iarăși repet, doar cei Ortodocși) și capacitatea de a purta poverile unul altuia, până am ajunge la “măsura lui Hristos”.

În final autorul arată că Ortodoxia nu este o “naționalitate”, deși se manifestă în “neamuri”, ci o “cale” . Iar unitatea ei monolitică, în dogme și în Taine, unitate păstrată de-a-lungul a două mii de ani artă, din nou, că este singura cale.

Lucrarea este scrisă cu patos și într-o formă care emoționează și inspiră. În privința “Mântuirii” Alexei Khomiakov spune că, în final, va rămâne doar Dragostea. Credința, care este încredințarea asupra celor nevăzute, va deveni cunoaștere “față către față”, ”nădejdea” va deveni bucurie nesfârșită, dar Dragostea va continua să crească în infinit, din Lumină în Lumina.

Mai mult nu se poate spune.

Să mulțumim lui Dumnezeu cu umilință pentru privilegiul de a fi Ortodocși, membrii ai singurei mântuitoare, ”una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

3 decembrie, 2018