Un alt prilej de contestare a dualismului a fost legea naţionalităţilor din noiembrie 1868; proiectul naţionalităţilor prevedea nu doar o singură naţiune, cea ungară, ci ,,următoarele popoare istorice ale ţării: maghiarii, românii, sârbii, slovacii, germanii şi ucrainenii”. În paralel cu aceste acţiuni, s-a hotărât trecerea la organizarea instituţiilor moderne, de tipul partidelor politice şi, la iniţiativa lui Mocioni, în ianuarie 1869, a fost răspândit apelul pentru organizarea unui partid al românilor bănăţeni. În februarie 1869, s-a întrunit o conferinţă la Timişoara, cu participarea a 500 de delegaţi, care au aprobat constituirea partidului şi programul, sub numele de Partidul Naţional Român din Banat, care a obţinut zece locuri în Parlament
În aceeaşi vreme, s-a trecut şi la organizarea politică a românilor din Transilvania, în ianuarie 1869, la conferinţa de la Miercurea, ei s-au pronunţat pentru pasivism politic. Totodată, s-a hotărât constituirea unei organizaţii politice şi, la 11/23 februarie 1869, Elie Măcelariu lansa un manidest în acest sens, iar la 23 februarie/7 martie, se întrunea conferinţa de la Miercurea cu participarea a 400 de delegaţi. În deschiderea ei, Elie Măcelariu şi Visarion Roman au pledat despre unire (solidaritate) în lupta politică, în final, hotărându-se formarea Partidului Naţional al Românilor din Transilvania, apoi s-a aprobat programul şi tactica (pasivistă) a acestuia. A fost ales un Comitet Electoral Central, dizolvat apoi de autorităţi, iar o ordonanţă ministerială interzicea existenţa partidului.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, populaţia Transilvaniei a cunoscut o creştere însemnată, de la 3, 4 milioane (1851), la 5, 2 milioane (1910). Sub aspect etnic, situaţia era următoarea: în 1851, români (59,5%), maghiari (26%), germani (9, 3%), în 1910, români (53,7%), maghiari (31%), germani (10,7%), iar structura confesională era cam aceeaşi.
După 1867, Biserica juca un rol însemnat, iar interferenţa dintre confesiune şi politică era o realitate în comunităţile bisericeşti din Transilvania. Cele două biserici româneşti s-au opus sistematic legislaţiei şcolare dualiste, mitropolitul Şaguna a reglementat riguros învăţământul confesional ortodox, iar la greco-catolici, Ioan Vancea, un om de cultură, a luat decizii similare. Reţeaua şcolară s-a extins, între 1880-1913, astfel: cele maghiare, de la 7342 la 13608, germane, de la 867 la 449, româneşti, de la 2756 la 2170 etc.. Această statistică şcolară denotă succesele politicii de maghiarizare a guvernelor de la Budapesta. Situaţia şcolilor secundare româneşti era dificilă, numărul de gimnazii şi licee româneşti era redus, astfel, la începutul secolului al XX-lea, erau 41 de licee şi 5 gimnazii maghiare, 6 licee şi 3 gimnazii germane, 4 licee şi 2 gimnazii româneşti, iar numărul profesorilor era următorul: 736 profesori maghiari, 109 germani şi 66 români.
După 1867, guvernările dualiste erau preponderent conservatoare, iar mişcarea antiliberală a avut efecte negative asupra Transilvania. În acest context, oamenii politici maghiari, ostili modernităţii, au conceput maghiarizarea drept singura soluţie de a controla naţionalităţile. După 1875, această politică a devenit metodică, sistematică, legile şcolare Trefort (1879), legea învăţământului secundar (1883), legea grădiniţelor (1891), culminând cu legile învăţământului promovate de Apponyi (1907). Această legislaţie restrictivă, respinsă de naţionalităţi (români, sârbi, slovaci), îşi propunea să instaureze controlul statului maghiar asupra şcolilor, inclusiv confesionale, întreţinute de comunităţile naţionale. Cultivarea metodică a ideii superiorităţii maghiarilor, exacerbată între 1875-1914, a dus la deteriorarea relaţiilor interetnice, presa devenind un instrument al acestei politici.
Politică ofensivă conservatoare iniţiată de guvernul Tisza, după 1875, impunea reorganizarea mişcării naţionale, unificarea ei politică, în contextul favorabil al obţinerii independenţei României. Efectele războiului de independenţă au întărit curentul pasivist, refuzul integrării în viaţa politică ungară . Ajutoarele sosite de-aici pentru răniţii din armata română, voluntarii ardeleni, manifestaţiile de la Blaj, Năsăud şi Braşov, amploarea solidarităţii pan-româneşti au dus inevitabil la o reconsiderare a organizării luptei naţionale.
La începutul lui 1880, a fost lansată o campanie de organizare a partidului pe comitate şi cercuri electorale, pentru ca, în 17/29-18/30 octombrie, Conferinţa naţională de la Sibiu să marcheze un pas esenţial în unificarea partidului. A urmat, la începutul lui martie, lansarea apelului pentru convocarea la Sibiu, la 30 aprilie/12 mai 1881, a delegaţilor din Transilvania, Banat şi Crişana. În preajma deschiderii conferinţei, G. Bariţiu avea consultări cu T. Maiorescu, A. T. Laurian şi alţi lideri români. Aceste contacte erau observate de diplomatul austriac Lachmann, care nota că ,,românii tanscarpatini, odată cu reluarea acţiunii politice, intră în legătură directă şi mai apropiată cu conaţionalii de aici”
După pregătiri serioase, în dimineaţa de 30 aprilie/12mai 1881, la Sibiu, s-a deschis Conferinţa naţională, alcătuită din delegaţi ai ambelor partide, care a decis unificarea, alegerea noii conduceri a Partidului Naţional Român şi a unui nou program politic. Programul partidului unificat, în nouă puncte, cuprindea obţinerea autonomiei pierdute, folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, numirea de funcţionari români, revizuirea legii naţionalităţilor, o lege electorală pe baza votului universal ş.a. În prima sa şedinţă, la 2/14 mai 1881, Comitetul electoral permanent a ales pe episcopul Nicolae Popea ca preşedinte al PNR, iar Partenie Cosma a fost desemnat vicepreşedinte.
Pentru mişcarea naţională, existenţa unui partid politic unit era un moment crucial, se înfiinţase astfel un ,,mic parlament naţional” (conform aprecierii unui contemporan, în ,,Telegraful român”, nr. 39/1902), pentru apărarea identităţii naţionale, iar Comitetul de conducere al acestuia era perceput ca ,,un fel de guvern naţional”. Dar o grupare politică românească puternică nu putea fi întâmpinată decât cu ostilitate de guvernul ungar, iar cei doi mitropoliţi, Miron Romanul şi Ioan Vancea, erau îndemnaţi să dezavueze programul PNR. Mai mult, la sugestia guvernului, Miron Romanul, ierarhul ortodox, era îndemnat să declanşeze o nouă sciziune, prin înfiinţarea unui ,,partid constituţional”, dar tentativa de sciziune a eşuat.
După unificarea politică, petiţionarismul era reluat de pe alte poziţii, ceea ce marca modernizarea demersului politic. Expresia acesteia era Memorialul, redactat în 1882, cu intenţia de a recurge la Europa democratică şi de a internaţionaliza problema românească. G. Bariţiu, autorul Memorialului, a elaborat un act politic cu valenţe protestatare, antidualist, dar acesta includea şi o interpretare a noului program al PNR. Autorul documentului şi conducerea partidului au sesizat locul important deţinut de chestiunea transilvană în relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria. Să specificăm că ediţia în limba franceză a memoriului era tipărită la Bucureşti, cu sprijinul unor oameni politici ca T. Maiorescu, P. S. Aurelian, N. Gane, D. Brătianu şi, mai ales, a lui M. Kogălniceanu.
În acţiunea politică românească, Memorialul, destinat opiniei publice europene, era o noutate, o inovaţie însemnată, recursul la Curtea vieneză era abandonat, iar Budapesta ignorată, în timp ce referirile la drepturile omului erau alcătuite într-o manieră modernă. Presa naţionalităţilor de pe cuprinsul Monarhiei a salutat Memorialul, apreciindu-i conţinutul, un ecou favorabil s-a înregistrat şi în Apus, mai ales în Franţa şi Italia, în răspândirea acestuia au avut un rol personalităţi ca C. A. Rosetti, Al. Odobescu şi Ion Bianu.
În 1884, în urma schimbărilor în organizarea partidului, a sincopelor din sânul conducerii, a stării conflictuale dintre ierarhii români, a apărut publicaţia ,,Tribuna”, care a dat numele unui curent politico-cultural, ,,tribunismul”! Încă de la apariţia primului număr, la 14/26 aprilie, ziarul se pronunţa pentru susţinerea programului PNR, din 1881, în jurul căruia s-au declanşat discuţii aprinse între cele două grupări, sibiană şi braşoveană. De la început, ,,Tribuna” a contestat ideologia dualistă privitoare la statul maghiar unitar şi naţiunea politică maghiară, subliniind acordarea de drepturi colective pentru toate naţionalităţile din stat. În sensul acesta, publicaţia a dus o luptă tenace, continuă, cu largă audienţă populară, împotriva legislaţiei dualiste, aducând mari servicii naţionale, în special în lupta pentru autonomia Transilvaniei. Gruparea sibiană a reuşit prin acţiunea sa metodică să apropie mişcarea naţională de masa ţărănească, baza socială a PNR, şi a contribuit la diversificarea relaţiilor culturale şi politice cu România, reuşind să aibă un rol în difuzarea literaturii şi istoriei române în Ardeal.
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
4 decembrie, 2018
Nu pot să nu observ faptul că, pe noi, românii, nu ne-a prins acest an al Marii Uniri în cea mai bună formă. Multe si
„Poezia pentru mine este terapie, pasiune, mod de a fi. Prin vers mă redescopăr iar și iar, îmi șlefuiesc cuvântul și mă eliberez de lume și de mine. Trăiesc prin poezie și respir prin metaforă.” 
La 18 ani, tânără şi frumoasă (foarte!) fiind, cum să nu te tenteze o carieră de fotomodel sau actriţă? Dar, de la vrut până la făcut se întinde un teren minat la fiecare pas, pentru cele mai multe aspirante la un loc stabil şi cât mai „în faţă” în showbiz. Cea despre care vă povestesc azi, deşi pare să fi zburat pe deasupra acestui teren cu capcane, bariere, ispite şi compromisuri, l-a străbătut pas cu pas, „fără urme de ciocniri cu destinul”, cum scriam cu altă ocazie, într-un alt context. O cheamă Melissa Hanes, s-a născut în Australia, la Sydney şi are părinţi români get-beget. După cursuri de actorie la NIDA (echivalentul australian al ATF-ului românesc) şi Şcoala de Artă Dramatică Partycp8 (unde este înscrisă în prezent), iat-o pe afişul unei producţii cinematografice australiene care va avea premiera la Sydney, pe 16 mai a.c. Interviul pe care Melissa a avut amabilitatea sa mi-l acorde sper să vă aducă amănunte interesante. 
