Emilia ȚUȚUIANU: Adrian Erbiceanu, condei al poeziei românești contemporane

Limba română, poezia sufletului meu – astfel voi începe prin a-l defini pe poetul român Adrian Erbiceanu, ambasador pe meleaguri canadiene al versului românesc, președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebéc – ASLRQ, asociație care menține treaz spiritul de simțire românească, pentru toți românii din diaspora.

Dacă pentru unii este „un șlefuitor de cuvinte”, pentru literatura română este un poet autentic, printre cei mai apreciați, un promotor al culturii românești, un păstrător al tradițiilor românești trecute prin simțirea sa lăuntrică de a se raporta la filosofia populară românească, așa precum reiese și din Tinerețe fără bătrânețe – povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu. Departe de locurile natale, poetul rămâne cu sufletul alături de pământul ce i-a modelat menirea și creează o punte peste ocean, pentru ca fibra noastră națională să nu piară.

Volumul de față, dedicat timpului scurs și generos folosit, cuprinde ofrande literare scrise despre cărțile sale, precum și cronici literare făcute creațiilor altor autori. Anii constituie liniile unui răboj între care se întinde, atât cât este de bogată și de luminoasă, viața fiecăruia. Răbojul nu pune hotar la toate, dar le înțelepțește în timp. Timpul, o imagine a eternității – cum ar spune Platon, dăruiește în fiecare clipă momente unice. Nu vârsta contează! Intensitatea trăirilor reflectată în faptele noastre este cea care edifică. Omul are două vârste: una cronologică și una a împlinirilor.

Ce simte astăzi Adrian Erbiceanu, la cele optzeci de primăveri? Frumusețea vieții, iubirea, bogăția strânsă în file de pateric? Citând din Rabindranath Tagore: „la orice vârstă, omul este o ființă care se hrănește cu povești. De aceea, avuția povestirilor, pe care au strâns-o oamenii pe tot globul, din casă în casă, din secol în secol, fie în vorbă, fie și în scris, a depășit celelalte avuții omenești”.

Vârsta cronologică a lui Adrian Erbiceanu o vedem din nota biografică prezentată la începutul acestui volum… și se pare că n-a fost un parcurs tocmai ușor. De multe ori trecând peste chemarea sufletului, cea mai mare parte a vieții o dedicăm pentru ceea ce este necesar supraviețuirii.

Așadar, pentru Adrian Erbiceanu, vârsta împlinirilor interioare a venit mai târziu. Viața pământească, atunci când cunoașterea noastră este imperfectă, este comparată cu copilăria, în timp ce perioada maturității este comparată cu aceea a vieții veșnice. Dar de n-ai avea dragoste, nu ești nimic. „Dragostea nu va pieri niciodată.” – 1 Corinteni 13.8-13

Adrian Erbiceanu s-a născut pe data de 6 ianuarie 1941, la Bucureşti. La bunicii din partea mamei, în oraşul Roman, îşi petrece cele mai frumoase momente ale copilăriei.

Conjuncturile vieţii îl determină să urmeze cursurile Liceului Militar Dimitrie Cantemir din localitatea Breaza; urmează apoi studii militare superioare în localităţile Sibiu şi Piteşti (1959-1962). Este repartizat, cu gradul de locotenent, în garnizoana Vânju Mare (1962). În urma evenimentelor din Cehoslovacia (1968), este relocat la Bucureşti. În anul 1970 absolvă cursurile Institutului Pedagogic din Bucureşti, Facultatea de Filologie, Limba şi literatura română.

Deţine funcţia de comandant de companie în garnizoana Mihai Bravu, până la sfârşitul anului 1974, când trece, la cerere, în rezervă. În anul 1979 decide să emigreze în Canada, stabilindu-se în Montréal, Canada.

Nimic nu se poate compara cu lumea și locul nașterii. Poetul Adrian Erbiceanu, trăitor în Canada, a rămas legat prin dragoste și rădăcini bine înfipte în destinul său, de generațiile de înaintaşi români. O lume de poveste în care se regăsește în fiecare clipă. Din ce rădăcină ne tragem seva noi oamenii? Din cunoaștere, fericire și iubire, cred eu.

Departe de țară, poetul s-a identificat cu personajul din Tinerețe fără bătrânețe, cel care își scrie dorul și durerea în versuri de un tulburător lirism.

„Vremea curge cât e vreme / Numai noi, săracii, parcă /

N-am avea de ce ne teme / Când cu vreme ne încarcă…”

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Adrian Erbiceanu, condei al poeziei românești contemporane”

Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie

Boboteaza, Epifania, Teofania sau Arătarea Domnului încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și cuprinde motive specifice de manifestări tradiționale în zilele premergătoare Anului Nou.

– Practicile mitologice din ziua de 6 ianuarie se leagă de alungarea spiritelor rele în lăcașurile lor subpământene, purificarea văzduhului prin zgomote.

În această zi revine percepția mitologică despre spiritele mortilor care au sălășluit printre cei vii în timpul celor 12 zile (de la Crăciun la Bobotează), s-au ospătat pentru a le câștiga bunăvoința în prorocirile și pronosticurile de Anul Nou, trebuie alungate prin toate mijloacele posibile.

– Apariția și răspândirea creștinismului a îmbogățit ceremonialul începutului de an cu datini mitologice în scenariul instalării Anului Nou, având ca fundament informații etnografice și documentarea privind desfășurarea acestor tradiții ritualice, completate cu elemente grecești și orientale, care se presupune ca au influențat mitologia populară a sud-estul Europei din timpul Imperiului Roman.

Interferența influenței străine cu sărbătorile de iarnă române, în special cu sărbătoarea Anului Nou, se justifică prin afirmarea că acestea au existat și în Dacia.

Prin aceste ritualuri, de renaștere a timpului în Anul Nou sunt specifice și geto-dacilor, ca o atribuire comună a originii sărbătorilor de iarna – moștenire comună, ce s-a răspândit în toată Europa, dar și alte continente, prin coloniile europene, luând în considerare contribuția pe care au adus-o la transformarea acelor datini comune. Suprapunerea lor peste datinile și tradițiile specifice fiecărui popor, ce se încadrau într-o analogie cu cele autohtone.

– Un exemplu de interferențe etnologice este petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizata în ziua și noaptea de Sfântul Ion, (7 ianuarie, a doua zi dupa Bobotează) care păstrează influența manifestărilor specifice cultului moștenit de la zeul Dionysios, sărbătoare păgână, numită Țonțoroiul, Ziua Femeilor sau Iordănitul, practicată în județele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea și Constanța). Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazda, unde aduceau alimente, mâncare și băutură, se ospătau din belșug, spunând ca se iordănesc (sinonim pentru betie), apoi cântau, jucau, chiuiau, ieșeau pe drum și luau ostatici bărbați ieșiți întâmplator în calea lor și îi duceau cu forța la un râu sau la lac, amenințându-i că îi aruncă în apă. Acestia trebuiau să fie răscumpărați de un dar, de obicei o vadra de vin (10 litri).

Femeile se foloseau de această ocazie, de-a fi considerate în aceasta zi mai tari și cu mai multe drepturi decât bărbații. Fiecare lăsa toate obligațiile de soție și mamă în seama soacrelor și chiar a bărbaților, chefuiau și se distrau între ele fără să dea socoteală cuiva, iar în unele sate, ceata femeilor căsătorite primea în rândurile ei și tinerele neveste, printr-o ceremonie specială, acestea acestea fiind duse la râu și stropite cu apă.

– Aceste practici, au devenit mituri în mileniul III, odată cu desființarea satului tradițional românesc prin depopulare în epoca de tristă amintire – comunismul. Mai sunt recunoscute de persoanele vârstnice, din suburbiile orașelor mari, ca obiceiuri de „bună-cuviință”, iar excesul de băutură era tolerat și încurajat de ambianța la care participau „cuceritorii și victimele lor”. În ultimii ani, aceste petreceri de pomină au fost practicate de femeile din comuna Pantelimon (din apropierea capitalei – Bucuresti).

– Ca origine, acest obicei ciudat este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionysios, care se manifestă prin dansuri frenetice și extaz mistic, inclusiv în cetățile antice de la Marea Neagră: Calatis, Histria și Tomis. De remarcat este faptul că în calendarul cetății Calatis, pe ruinele caruia s-a ridicat Mangalia de astazi, o luna a anului era dedicata lui Dionysios – zeu al vegetației, viței de vie și bețiilor ritualice, dovadă că aceasta făcea parte din panteonul local. Unii specialiști i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), dar, mai recent, etnologii sunt de părere ca această divinitate vine din adâncurile religiilor asiatice-egeene, din epoca neolitică. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului este cert cultul său, atât de răspândit în antichitate, încât devenit reper de religie universală, renegat de creștinismul rival, dar este perpetuat și astăzi la români, sub forma obiceiului „Iordănitul femeilor”. Acum, în anul 2021 au fost anulate și interzise de structurile ierarhiei politice, toate manifestările evenimentelor publice, din cauza mortalității alarmante, provocate de pandemia COVID-19. În etapa vaccinării masive a populației, toată națiunea speră în redresarea culturală, miturile românilor făcând parte din identitatea etnologică a neamului românesc.

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie”

Al. Florin ȚENE: Individualitatea stilistică la ziariști și viziunea artistică la scriitori-sau – ,,Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“

          Întrebuințarea mijloacelor limbii diferă prin diferite particularități ale acesteia de la un vorbitor radio-tv, la altul și cu atât mai mult de la un jurnalist la scriitor. Cu toate că recurgem la același material lingvistic general, organizat de sistemul limbii, noi îi dăm o utilizare proprie, în concordanță cu ideile  și  sentimentele care ne animă, precum și cu variatele împrejurări în care ne găsim, precum transmisie directă la radio-tv, scrierea unui articol sau o proză, inclusiv o poezie.Și, pentru că fiecare din ziariști, scriitori sau oameni de rând, se caracterizează prin anumite “constante “ ale felurilor lor de a fi și de a reacționa ( conform trăsăturilor personalităților lor), atitudinea acestora se exprimă, în general,  printr-un anumit mod de utilizare a resurselor limbii, care îi pot define felul de gândire, de a aprecia pe cei din jurul lor și de a răspunde la fenomenele din lumea înconjurătoare. Pot să spun, parafrazând o utilă maximă populară, afirm că noțiunea de individualitate stilistică se cuprinde în fraza: “ Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“

            În Pseudokinegetikos, Al Odobescu își amintește de colonelul Enghel, care, necunoscând bine limba română, o anunța pe soția sa, de câte ori se întâmpla să moară un țigan, rob de pe moșia sa, primiți ca zestre spunea: “ Plinci Anicuț al meu! a murit la dine un sestre. “, text din ediția Tudor Vianu, 1955, ortogramă care nu se justifică, căci vorbitorul are sentimental greșit, că trebuie să folosească articolul posesiv al, deci eliziunea aparține vocalei finale a din substantivul propriu Ancuța.

            În linii generale, individualitatea stilistică trebuie raportată la anumiți factori, relative constanți, cuprinși în mijloacele de expresie ale unui vorbitor, journalist sau scriitor, mijloace care ne dau posibilitatea să deduce una sau mai multe trăsături proprii gândirii autorilor și profilul lor psihologic.

            Analiza stilistică se orientează într-o măsură mai mare spre text decât cea lingvistica propriu-zisă limba privată pe plan orizontal-axa sintacmatică-și pe plan vertical- axa paradigmatică, Continue reading „Al. Florin ȚENE: Individualitatea stilistică la ziariști și viziunea artistică la scriitori-sau – ,,Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“”

Maria FILIPOIU: Tradiții de Bobotează la români

Sfârșitul fiecărui an vine cu tradițiile și ritualuri românești care s-au păstrat din generație în generație. La începutul Anului Nou, cea mai importantă sărbătoare din calendarul creștin-ortodox este Botezul Domnului, (Boboteaza), fiind numită: „Epifania”, „Teofania” sau „Arătarea Domnului”. Cele mai respectate tradiții sunt umblatului cu Botezul și sfințirea agheasmei, fiind practicate și ritualuri populare.

– Din 2 ianuarie, începe perioada umblatului cu Botezul. Preotul poartă cu el o găletușă cu apă sfințită (agheasmă) și merge din casă în casă prin toată comunitatea de credincioși, ca mesager vestitor al sărbătorii Boboteaza (pentru a sfinți casele, pe localnici și bunurile acestora (curți, grădini și animale din ogradă)

– După ce pleacă preotul, copiii vor înconjura gospodăria cu o lumânare aprinsă pentru ca familia să fie ocrotită de necazuri în acest an. În datină se mai spune și că această lumânare trebuie să fie păstrată în casă, pentru a fi reaprinsă în caz de pericole mari: secetă, inundații, dezastre naturale și tragedii soldate cu pierderi de vieți omenești.

– Pe 5 ianuarie, în Ajunul Bobotezei se spune că se deschid cerurile. În unele zone, copiii pleacă la colindat cu Chiraleisa, purtând clopoței și tălăngi, alături de vâsc, brad și busuioc la căciuli. Boboteaza este una dintre cele mai importante sărbători, atât pentru creştinii ortodocşi, cât şi pentru cei catolici.

– O superstiție amintește de faptul că nu trebuie să arunci gunoiul de Bobotează, ca să nu îți arunci norocul, odată cu acesta.

-Se spune că în noaptea de Ajunul Bobotezei fetele îşi visează ursitul, iar superstiția spune că trebuie să își lege pe degetul inelar un fir roşu şi să pună sub pernă o rămurică de busuioc de la preotul care umblă cu Botezul.

Pentru tinerii care cad pe gheaţă în ziua de Bobotează se spune în tradiția populară că se vor căsători în acel an.

– De asemenea, potrivit uneui ritual străbun, din ajunul Bobotezei în casele românilor se pregăteşte o masă asemănătoare cu cea din Ajunul Crăciunului. Astfel, sub faţa de masă se pune puțin fân, pe fiecare colţ al acesteia se pune un praf de sare, iar pe masă se aşază 12 feluri de mâncare: colivă, bob fiert, fiertură de prune, sarmale umplute cu crupe, borş de „burechiuşe” sau „urechiuşele babei” (fasole albă cu colţunaşi umpluţi cu ciuperci), borş de peşte, peşte prăjit, plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac, din care gustă toată familia.

– La Bobotează se sfinţesc toate apele, iar preotul se duce la o apă să arunce crucea de la ritualul sfințirii Agheasmei Mari, iar câțiva tineri se întrec în căutarea crucii, recuperarea și aducerea ei, înapoind-o preotului. Cel el care reuşeşte să ajungă primul la ea primeşte binecuvântarea preotului. În timpurile străvechi, cel care găsea primul crucea şi o aducea la mal, primea daruri de la domnitorul ţării și era ţinut la mare cinste de către ceilalţi.

 

CRUCEA BOBOTEZEI

 

Astăzi pe pământ coboară

Cruce din înaltul cer,

Pe ea aducând mister

De credință milenară.

 

Cruce cu Sfânta Treime

De la Tată și Duh Sfânt

În porumbel coborât,

Duce har prin timp ce vine.

 

Duhul Sfânt pe nor apare,

Cruce zugrăvind în zori,

Cu ger aspru și ninsori,

De-a sfinții Agheasma Mare.

 

Pe Mesia să-l boteze

Sfânt Ioan a primit har.

De-al păcatului coșmar,

Pe oameni să îi salveze.

 

Într-un veșmânt imaculat

Pe apa Iordanului

Venea Fiul Domnului,

De-a fi-n credință botezat.

 

Propovăduind credință,

Ioan pilduitorul

I-a fost Botezătorul,

Dintr-o cerească sentință.

 

Adeverind profeție

Despre Iisus Mesia,

A împlinit porunca

Din cerească-mpărăție.

 

Hristos pentru Botez venit,

A scos lumea din păcat.

Dar la moarte condamnat,

Pe cruce a fost răstignit.

 

http://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/crucea-bobotezei-150863.html

 

5.01. 2015

————————————-

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: Tradiții de Bobotează la români”

Alexandrina TULICS: Colinde

Colindătorii sunt la poartă?

 

 

Dantela înghețată la fereastră,

Mă duce în copilărie,

Noian de amintiri. . . familia

Și jocurile din pruncie.

În prima zi de Noul An

M-opresc, trăiesc în bucurie,

Mă văd. . . cu gândul alergând

Dincol’ de geam, unde,

Mă așteptau afar-nămeții

Și plugușorul încă din fiorii dimineții.

Ne colindau în pace și din carte,

Flăcăi voinici din scumpa noastră glie,

În ger, ei ne urau de: sănătate,

De rod în casă și bucate,

De pace-n țară și-n afară,

Iar răului. . . urarea cea mai dulce, tare:

-Să ias-afară! Ducă-se în pustie!

Aștept colindătorii din trecut,

Urările de bine!

-Să fie pace-n țara mea;belșug, iertare, pâine!

Să iasă gazdele și-azi cu grâu în mâini,

Colindătorilor la poartă!

Să îi primească-n bogății, ca pe

Românii tineri, de-altă dată!

 

 

Colinda ciotului de brad

 

Alexandrina Tulics–album Pâine Din Țăst

Aseară, plângea lumina în fereastră,

în cruce-o doină ,

cântată de o pasăre măiastră,

Din nai de plop și dor de mine

strigându-mă printre suspine,

jelea de greu și de rușine,

de noi, de mine și de tine,

de depărtări și cetina-i în iubire.

Era colindul ciotului de brad,

un cânt ce

n-am crezut că-l va cânta vreodat’

pe-al țarii noastre prag.

Aseară în lumini,

curgea zăpadă pe fereastra mea,

cu lacrimi -stele,seara se-mbrăca.

 

 

Ninge?!

 

Ninge cu flori sau cu îngeri?

Cu aripi sau pene,

smulse de vânturi-n furtună?

Cu vorbe, cu jale, cu lacrimi

și plâns auzit din bătătură?

Cu pâine și rouă ce ne vrea

și-n anul ce vine-mpreună?

Cu prunci

aduși de berze debusolate,

că, nu știu adresa,

pruncului unde să-l lase?

Cu steaguri trufașe ce-mi vor bogăția,

A mamei lăsate în plâns,România?

Cu inima Pruncului,a Celui Născut

Să-mi păzească viața, casa și locul durut?!

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield-Oconomowoc

Wisconsin, S.U.A.

 

Continue reading „Alexandrina TULICS: Colinde”

Raveca VLAȘIN: Paşii mei durere-au întâlnit

 Pașii mei durere-au întâlnit

 

                                    Din a vieţii pătimire

                                    Prieteni, azi vă dau de ştire:

            Nu m-a răpit poiana cu narcise

            Ci paşii mei durere-au întâlnit,

            În pâcla nopţii oarbe, fără vise…

            E un crepuscul fără răsărit.

 

            Atât de vie şi acută-i rana

            Că nu-s cuvinte care s-o panseze;

            Se zbat între Caiafa şi-ntre Ana

           Un stol de gânduri negre mereu treze.

 

            Când lacrimile-au obosit să curgă

            Şi somnul din durere m-a răpit,

            Stând pe pervaz surâzător şi tânăr

            Eu în bucătărie, (pe el) l-am găsit.

 

            Spun: Te-ai întors, deci poate fi posibil

            Să vii acasă şi din veşnicie ?!

            Ce bine-mi pare,… sufeream oribil,…

            Ce gol simţeam, în inima-mi pustie…

 

            Şi bucuroasă-i spun c-arată bine.

            El îmi răspunde că e fericit…

            Trecând peste pervaz, păşi-n grădină

            Şi se opri sub mărul înflorit –

 

            Cu spatele la noi, şi în picioare

            Sta o femeie într-un alb veşmânt.

            Părea absentă şi nepăsătoare,

            Fără-o privire, fără un cuvânt.

 

            Sub măr, c-o statuară căutare

            Cu părul lung şi negru despletit,

            Cu capul sus se concentra spre zare

            Un semn parc-aştepta din răsărit.

 

            El surâzând se-ntoarse să îmi spună

            Că are de făcut puţină treabă,

            Atunci cu limpezime ea îngână:

            „E drumul lung… şi vom pleca degrabă”.

 

            Şi-am înţeles că n-avea să rămână,

            Că s-a întors doar pentr-un bun rămas…

            El mă privea cu-n fel de voie bună,

            Eu m-am trezit cu lacrimi pe obraz.

–––––––––––

Raveca VLAȘIN

Decembrie 2020

Lavinia Elena NICULICEA: Un nou început

Un nou început
am intrat în jocul
lui Cronos
ridicând miza la 2021
pariez pe azi
câștigând un nou început
în buzunarul inimii
adun bob cu bob iubirea
decojind-o de fragilele secunde,
pentru port ilegal de speranțe,
las viața să mă amendeze
cu înc-o fericire.
descopăr axioma timpului
clipa trebuie să moară
în fecunda tăcere
pentru a mă naște din nou
împăcând în mine
trecutul și viitorul
zbor acolo
unde păsările cuvintelor
amână ploaia
și mă-nvață rotația soarelui
c-un zbor perfect.
Autor: Lavinia Elena Niculicea

Corneliu NEAGU: PRONETARIATUL – STRUCTURI ȘI FORME DE MANIFESTARE ÎN SOCIETATE

Tragedia care a avut loc în clubul COLECTIV în noaptea de 30 octombrie 2015, precum și gestionarea incompetentă a Planului roșu de intervenție pentru salvarea celor răniți în incendiu, au determinat proteste de amploare ale populației, conducând la căderea Guvernului Ponta pe 4 noiembrie 2015. Mobilizarea rapidă și de amploare a protestatarilor s-a realizat prin intermediul rețelelor informatice de socializare. Un fenomen asemănător a fost înregistrat și în cursul campaniei de alegeri prezidențiale din noiembrie 2014.

Odată pusă în mișcare, această forță uriașă a fost capabilă ca, într-un timp foarte scurt, să schimbe cursul alegerilor prezidențiale, iar peste un an să declanșeze căderea guvernului condus de Victor Ponta. Fenomenul menționat reapare la sfârșitul lunii ianuarie 2017, când zeci de mii de cetățeni sunt mobilizați prin intermediul rețelelor de socializare să participe la ample proteste împotriva Ordonanței de urgență a guvernului nr.13 din 2017.

Prezență activă, de mai multă vreme, în țările mai dezvoltate economic și social, această forță a fost denumită, prin analogie cu proletariatul, pronetariat (analogie de rezonanță auditivă !). Așa cum a fost definit de Karl Marx, proletariatul reprezintă resursa primordială pe care deținătorii de capital o exploatează  ca forță de muncă pentru realizarea producției industriale, în schimbul unui salariu plătit pentru munca prestată. Cuvântul « proletar  » își are originea în Roma antică – « proletarius », desemnând cetățean sărac (fără avere). Pentru a-și câștiga existența, proletarul își vinde forța de muncă, în schimbul unui salariu modest.

Cuvântul pronetar este un neologism creat de scriitorul francez Joël de Rosnay (pronétaire – favorabil netului), prin alăturarea cuvintelor pro, de origine greacă si net, de origine engleză. Viziunea lui Joël de Rosnay despre  pronetariat  este  prezentată în cartea sa « La révolte du pronétriat », Ed. Librairie Arthème Fayard, 2006. În această viziune, pronetariatul reprezintă o nouă forță socială ce se caracterizează prin capacitatea de a produce și a difuza fluxuri importante de informații într-un timp foarte scurt. Parafrazându-l pe Karl Marx, Joël de Rosnay a lansat lozinca  „Pronetari din toate tarile uniți-vă !”. Și ce dovadă mai bună poate fi că acest fenomen s-a întâmplat în România, atât în campania de alegeri prezidențiale din noiembrie 2014, cât și la mobilizarea populației  pentru  protestele de stradă ce au urmat tragediei din clubul COLECTIV, iar mai târziu ca efect colateral emiterii de către Guvernul României a Ordonanței de urgență nr. 13 din 2017?

Continue reading „Corneliu NEAGU: PRONETARIATUL – STRUCTURI ȘI FORME DE MANIFESTARE ÎN SOCIETATE”

Cezarina ADAMESCU: Măgăritarele spiritului

Alexandrina Tulics

Boabe de grâu (Maxime)

Editura Stef, Iaşi, 2020

 

Puţini poeţi se încumetă să alcătuiască, din creaţiile proprii, o antologie de maxime şi aforisme proprii, pe teme religioase. Însă, acestea sunt chintesenţa gândirii spirituale care s-a perpetuat de-a lungul vremii şi ar trebui să fie luate în seamă, mai ales când sunt dăruite cu generozitate de o creatoare de Cuvânt bun şi ziditor de conştiinţe, cu o statură morală desăvârşită. Acestea constituie şi un bun prilej de relaxare şi de odihnă în spirit, în aceste vremuri tulburi şi confuze, de lepădare a valorilor şi lucrurilor esenţiale. Reîntoarcerea la aceste valori depinde doar de individ şi de dorinţa lui de a se depăşi, pentru a ajunge la ţintă.

Primul capitol se intitulează în chip semnificativ, „Calea înţeleaptă” şi este într-un fel, drumul pe care alegi să-l străbaţi întru desăvârşirea ta personală, dar şi a munci la edificarea altcuiva. Şi aici este munca mai interesantă. Dacă pe tine te cunoşti într-o oarecare măsură, cu altă persoană eşti abia la început şi trebuie s-o cunoşti, s-o cucereşti, să-i afli nevoinţele pentru a suplini, ceea ce-i lipseşte. Şi toate acestea la flacăra Duhului Sfânt, Cel care împarte darurile.

A căuta înţelepciunea precum regele Solomon în faţa lui Yahve, este cel mai bun lucru pe care omul îl poate face. Pentru că, degeaba ai de toate, dacă nu posezi măcar un dram de înţelepciune ca să ştii să alegi Binele în locul Răului, Virtutea în locul Viciului, ş.a. „Înțelepciunea este locomotiva care trage trenul vieţii” – susţine şi autoarea, care a avut-o, alegând să-şi adune, în locul averilor lumeşti, supuse ruginii şi moliilor, acele avuţii spirituale care nu pier niciodată. O dată cu formularea acestor maxime, autoarea transmite unele adevăruri care trebuie reţinute şi chiar practicate de orice creştin, pentru că: „Dacă nu este trăită, Biblia devine doar o carte lecturată”. A căuta şi a scoate la suprafaţă lumina, chiar şi în miez de întuneric este apanajul omului bun, creştinului adevărat.

Autoarea exultă virtuţile creştine: credinţa, speranţa, iubirea, smerenia, bunătatea, iertarea, evlavia, răbdarea, îngăduinţa, prietenia ş.c.l. Pentru fiecare ea are un buchet de gânduri alese, iscate direct din inimă. Unele maxime sunt definiţii pure, în câteva cuvinte sintetizând, ceea ce ele cuprind. Despre iubire, autoarea scrie: „Singurul punct de sprijin al omenirii este dragostea”. Există şi unele definiţii ale lui Dumnezeu inedite: „Dumnezeu este oxigenul sufletului”; „Sufletul are un singur vindecător-DUMNEZEU!”; „Omul fără Dumnezeu este șchiop, orb fără viață!”; „Dumnezeu este singura mamă a sufletelor noastre”; ş.a.       Alte definiţii: „Bucuria este oxigenul credinței”; „Aripile rugăciunilor sunt genunchii”; „Dărnicia este aritmetica cerească! Dăruiești și devii bogat!”;„Tăcerea este terapia înţelepciunii”; „Iertarea este mâna care nu dorește să se răzbune”; „Primăvara… o sărutare a împăcării anotimpurilor!”; „Rugăciunea este bumerangul care atinge cerul și se întoarce victorios că L-a văzut pe Dumnezeu!”; „Verbul-medicament? – Iartă!”;  „Gustoasă hrană este recunoștința!”; ”Omul care-L are pe Dumnezeu, are și pământul și cerul!”; „Bunătatea este pâinea ruptă în două iar tu iei bucata cea mică”; „Tăcerea este mierea creștinului înțelept”; „Coroana iubirii este smerenia”, etc.

Altele sunt de o frumuseţe, adâncime şi gingăşie negrăite: „Cheamă viorile cerului să-ți cânte dragostea de Dumnezeu”; „Prietenia este lacrima care plânge în rugă pentru tine când tu nu o mai poți face”; „Lacrimile mulțumirii sunt scara sufletului spre cer”;„Rugăciunea este singurul pod, pământ-cer”; „Dumnezeu este calendarul vieții mele pe pământ”; „Ascultarea de Dumnezeu este farmacia sufletului”; „Cerul se măsoară cu lacrimile și genunchii”; „Singura coroană care împodobește omul este smerenia în credință”; „Mama este mâna lui Dumnezeu uitată toată viața pe fața copiilor”; „Rugăciunea curăță impuritățile conștiinței”; „O singură dată s-a scris dragostea cu litere de sânge dumnezeiesc, în Golgota”.

Cartea Alexandrinei Tulics este un mic îndreptar de terapie divină. Dar şi de pedagogie şi psihologie care pot fi aplicate multor categorii de cititori. Ei se vor regăsi şi vor aprecia aceste cuvinte simple, aceste sintagme reuşite pentru viaţa lor. Dar, meritul incontestabil constă într-o sinteză veritabilă a experienţei şi înţelepciunii proprii, purtată prin enciclopedia aforistică universală. Ea a dorit să lase un semn despre viaţă, lume, univers, credinţă. Şi a reuşit un florilegiu splendid cu nestemate, cu nemuritoare păstrate la icoană laolaltă cu busuiocul şi apa sfinţită, sub ştergarele brodate de mâna măicuţei sau a bunicii, arhetipul hărniciei ţăranului român.

Scurte lecţii de viaţă, precum fulguraţiile care luminează o clipă, se aprind şi se sting, ca semnalele unui far în plină furtună care ghidează corăbiile să ajungă la ţărm şi să nu se sfărâme de stânci. Isus Cristos este stânca, de ea trebuie să ne agăţăm, la ea trebuie să ajungem să ne construim casa veşniciei pentru a nu cădea pradă vânturilor potrivnice.

Aforismul este hrana şi apa celui flămând şi însetat de lumină, de milostivire, de pace lăuntrică şi de împărtăşirea cu pâinea cuvântului şi apa vie a Duhului generos care, oricât ar fi împărţit, nu-şi împuţinează harurile. Drumul până aici a însemnat pregătire, documentare, experienţă, practicarea credinţei, lucrul cu semenii. Dar rezultatul e admirabil. Cu toţii suntem copiii lui Dumnezeu, cu toţii avem un loc special în braţele Mântuitorului. În braţele Sale încape întreaga omenire. Mini tabloluri adorabile se iscă sub pana autoarei cu adieri de sfinţenie. Le reţii pentru că sunt parte din viaţă. Te regăseşti în ele şi te bucuri, aşa cum te bucuri de întâlnirea cu un vechi prieten pe uliţa copilăriei. Ex. „Cântecele copilăriei, scoase din fonoteca în forma de inimă a mamei…”

Gânditorul, filozoful, în cazul Alexandrinei Tulics este întrecut de poetul cu acelaşi nume, prin frumuseţea imaginilor pe care le creează. Nici nu se putea altfel. Orice gândire, fără un pic de poezie, devine aridă, greu de înţeles şi, în cele din urmă, e respinsă. Autoarea a găsit astfel de modalităţi de comunicare, încât a găsit un limbaj adecvat, astfel ca, aforismele să dobândească un plus de farmec, un înţeles clar şi distinct, uşor accesibil, reuşind performanţa de a-şi găsi adepţi din toate mediile. De fiecare dată când întâlneşti o mostră de gândire care ţi se potriveşte, ai tendinţa să spui: „Cum de nu m-am gândit şi eu la asta?” Adevărul e că ne gândim, dar întârziem să formulăm o expresie care conţine această idee. Oricum, formulările aforistice ale autoarei ne sunt la îndemână, ori de câte ori dorim să ne lămurim de un lucru sau de mai multe.

Cartea aceasta are darul de a ne îmbogăţi cu adevăruri desluşite poetic, structurate şi grupate astfel încât să ne facem o idee generală asupra întregii existenţe, cosmice şi umane, din care Dumnezeu este elementul omniprezent. Fără El, nimic nu ar fi de înţeles, de acceptat, de îngăduit. Autoarea a inclus în volum şi anumite poveţe, îndemnuri, fără să cadă în didacticism, după propriul principiu: „Adună cu selecție, împarte cu discreție! Judecă în dreptul tău, în rest lasă-L pe Dumnezeu”: „Stai lângă Lumină, să-ți miroase sufletul a flori și roadă coaptă!”;„Lăsați copiii să se nască! Ei sunt reflexia stelelor pe pământ! Sunt stelele pământului!”; „Să nu faci noduri omului și drumului drept!”;”Întinde mâini de pâine să se înmulțească grâul!”;„Umilește-te sufletește când dăruiești că să-ți ajungă jertfa la tronul de milă al Tatălui ceresc”;”Ai grijă de partea ta exterioară ținând cont de cea interioară”; „Nu trece pe podul care e rupt, nu merge cu calul cu piciorul frânt și nu te însoți cu omul despărțit de prima nevastă”. Ea exultă virtuţile creştine, smerenia „Smerenia este cea mai frumoasă faţă a înţelepciunii”.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Măgăritarele spiritului”

Julia Henriette KAKUCS: Prăjitura de sfârșit de an

Sfârşitul lunii decembrie mă reîmplantează în grădina brazilor ninşi ai copilăriei mele. În bucătăria cu ferestrele mari, deschise spre spaţiul feeric al peisajului de iarnă, mă văd încălzindu-mă la flacăra aragazului. Aroma ce se răspândeşte din cuptor mă învaţă că aşteptarea îşi are farmecul ei. O bucurie, un freamăt uşor, cu perspectiva unui deliciu cert … Ce fel de plăcere ar fi, dacă preludiului nu i-ar urma degustarea? Ce sens ar avea freamătul, fără dezlănţuirea furtunii? Dar să nu divagăm astăzi în descrieri senzuale. Ai putea rămâne fără reţeta pe care ţi-ai dorit-o atât de mult.

Mama făcea, la fel ca în fiecare sfârşit de an, Beigli. Prăjitura rămânea proaspătă săptămâni de zile, feliile umplute din belşug cu mac sau nuci păstrându-şi timp îndelungat aroma. În Timişoara, ţi se putea întâmpla să mergi, spre primăvară, în vizită şi să o mai primeşti lângă cafeluţă.  „Şi ne-au servit din nou cu… Beigli!” era o expresie mult iubită de cabaretişti, fiind preluată de toţi cei care îşi doreau, în taină, schimbarea meniului.

Pregătirea ei era un act festiv!

Îmi urmăream mama preparând aluatul. Într-un castron, freca 1/2 kg de făină albă, trecută prin sită, cu 250 g de unt. Un ou întreg şi două gălbenuşuri aşteptau  pentru a fi folosite. În laptele călduţ (100 ml), dilua un pacheţel de drojdie uscată şi, neaşteptand să fermenteze, îl amesteca cu făină, 75 ml de smântână, o lingură de zahăr pudră şi cu ouăle pregătite. De pe vârful de cuţit, sarea se răspândea, ningând scurt, sub răsuflarea mea de copil pierdut în uimire. Mâinile ei se mişcau pline de vigoare, lovind aluatul de peretele vasului, până acesta se desprindea uşor, fără să se lipească. Formând patru sfere de aluat, asemănătoare bulgărilor de zăpadă, le punea deoparte, îndreptându-şi toată atenţia asupra umpluturii de mac şi nucă.

Fierbea un kilogram de mac măcinat, cu atâta lapte, cât necesita metamorfoza într-o pastă cu densitatea ideală, pentru a fi pusă, după răcire, pe foiţa de aluat întins înainte să dospească. Îl aromatiza cu coajă de lămâie, scorţişoară, vanilie, stafide înmuiate peste noapte în rom, 5 sau 6 linguri de gem de caise şi zahăr după gust. Stratul subţire de marmeladă de caise readucea parfumul verii, dăruind, totodată, aluatului impermeabilitatea necesară. Umplutura de nucă trecea prin acelaşi procedeu.

Cele patru batoane de aluat, care aveau toată umplutura pusă la mijloc, erau unse cu gălbenuş de ou amestecat cu smântână. După ce erau împunse cu furculiţa, pentru a nu plesni în cuptorul încălzit în prealabil la 170°C – 200°C, începea perioada de punere la încercare a răbdării, marcată de tensiunea în care simţul olfactiv primea funcţia de senzor.

După 40 de minute, prăjitura era gata. Culoarea maronie a suprafeţei dădea semnalul scoaterii ei rapide din cuptorul  încins. Doar după răcirea ei completă, puteau fi tăiate primele felii.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Prăjitura de sfârșit de an”