Sfârşitul lunii decembrie mă reîmplantează în grădina brazilor ninşi ai copilăriei mele. În bucătăria cu ferestrele mari, deschise spre spaţiul feeric al peisajului de iarnă, mă văd încălzindu-mă la flacăra aragazului. Aroma ce se răspândeşte din cuptor mă învaţă că aşteptarea îşi are farmecul ei. O bucurie, un freamăt uşor, cu perspectiva unui deliciu cert … Ce fel de plăcere ar fi, dacă preludiului nu i-ar urma degustarea? Ce sens ar avea freamătul, fără dezlănţuirea furtunii? Dar să nu divagăm astăzi în descrieri senzuale. Ai putea rămâne fără reţeta pe care ţi-ai dorit-o atât de mult.
Mama făcea, la fel ca în fiecare sfârşit de an, Beigli. Prăjitura rămânea proaspătă săptămâni de zile, feliile umplute din belşug cu mac sau nuci păstrându-şi timp îndelungat aroma. În Timişoara, ţi se putea întâmpla să mergi, spre primăvară, în vizită şi să o mai primeşti lângă cafeluţă. „Şi ne-au servit din nou cu… Beigli!” era o expresie mult iubită de cabaretişti, fiind preluată de toţi cei care îşi doreau, în taină, schimbarea meniului.
Pregătirea ei era un act festiv!
Îmi urmăream mama preparând aluatul. Într-un castron, freca 1/2 kg de făină albă, trecută prin sită, cu 250 g de unt. Un ou întreg şi două gălbenuşuri aşteptau pentru a fi folosite. În laptele călduţ (100 ml), dilua un pacheţel de drojdie uscată şi, neaşteptand să fermenteze, îl amesteca cu făină, 75 ml de smântână, o lingură de zahăr pudră şi cu ouăle pregătite. De pe vârful de cuţit, sarea se răspândea, ningând scurt, sub răsuflarea mea de copil pierdut în uimire. Mâinile ei se mişcau pline de vigoare, lovind aluatul de peretele vasului, până acesta se desprindea uşor, fără să se lipească. Formând patru sfere de aluat, asemănătoare bulgărilor de zăpadă, le punea deoparte, îndreptându-şi toată atenţia asupra umpluturii de mac şi nucă.
Fierbea un kilogram de mac măcinat, cu atâta lapte, cât necesita metamorfoza într-o pastă cu densitatea ideală, pentru a fi pusă, după răcire, pe foiţa de aluat întins înainte să dospească. Îl aromatiza cu coajă de lămâie, scorţişoară, vanilie, stafide înmuiate peste noapte în rom, 5 sau 6 linguri de gem de caise şi zahăr după gust. Stratul subţire de marmeladă de caise readucea parfumul verii, dăruind, totodată, aluatului impermeabilitatea necesară. Umplutura de nucă trecea prin acelaşi procedeu.
Cele patru batoane de aluat, care aveau toată umplutura pusă la mijloc, erau unse cu gălbenuş de ou amestecat cu smântână. După ce erau împunse cu furculiţa, pentru a nu plesni în cuptorul încălzit în prealabil la 170°C – 200°C, începea perioada de punere la încercare a răbdării, marcată de tensiunea în care simţul olfactiv primea funcţia de senzor.
După 40 de minute, prăjitura era gata. Culoarea maronie a suprafeţei dădea semnalul scoaterii ei rapide din cuptorul încins. Doar după răcirea ei completă, puteau fi tăiate primele felii.
Acum, când eu fac această prăjitură, îmi cumpăr kilogramul de mac gata preparat. Adaug, deseori – la fel astăzi – , amestecului coajă de portocală şi lămâie glasată, tăiată mărunt. Ai observat? Am folosit gem de portocale, în locul marmeladei de caise, pentru a unge foile de aluat. Aceste variaţiuni nu vor schimbă însă tonul de bază. Beigli va rămâne mereu un concert al simţurilor, o prăjitură tradiţională a copilăriei mele.
Cum o găseşti? Nu-i aşa că rotunjeşte aroma cafeluţei?
–––––––––-
Julia Henriette KAKUCS
Frankfurt, Germania
31 decembrie 2020