Alina CRISTIAN: ,,Cobzarul”

,,Cobzarul”

 

Să-mi cânți, cobzar, în astă seară
Să-mi cânți, numai de bine;
Eliberează struna ta, poartă spre nemurire
Să-mi cânți, de dragoste și dor
De visuri ferecate…
Să-mi picur jalea pe arcuș,
Pe strunele-ți uzate.
Să-mbraţişez un cer-cărbune,
Ca ochii ce mă cheamă…
Să-mi cânţi, cobzar, fără oprire
Să-mi cânți, iar, astă seară.
Când stelele se vor urca
Și-or săruta iar luna,
Să lași o lacrimă de-a mea,
Să-ți şlefuiască struna.
Să-ți beau cântarea în pahar,
S-o sorb ca pe-o iubire,
Căci cobza ta e un balsam,
Când inima îți plânge.

–––––––––––

Alina CRISTIAN

17 ianuarie 2019

 

Dan MORARU: Dă-mi inima înapoi

Dă-mi inima înapoi

 

Rămas în noapte, fără zori,
Privesc spre cer și văd doar nori,
Apare-n zare-o luminiță,
Se stinge înspre-a mea ființă…

Și nu mai simt acum nimic,
Nici nu mai pot să mă ridic,
Rămân căzut din sentimente,
Nu știu urca acele trepte…

Renunț, nu vreau să mai încerc,
Rămâne inima… eu plec,
Mai fac un pas spre depărtare
Și aș zâmbi… dar totuși doare.

Plecat din noi, pierdut prin ploi,
Târând genunchii prin noroi,
Cu degetele tremurând
Tot căutând al vieții trup…

Mă-mpiedic de o floare rară
Ce doar zâmbește iarnă, vară,
Cu rădăcina în noroi
Se bucură de-acele ploi…

Și-acum încerc să mă ridic,
Să înțeleg, să îmi explic,
De ce n-ai scris în tine noi…
Mă-ntorc… dă-mi inima-napoi…

—————————

Dan MORARU

17 ianuarie 2019

Elena NEAGU: Nu te-am uitat

Nu te-am uitat

Oamenii ar trebui să învețe întâi să fie fericiți,

                                                apoi să învețe să fie puternici.” – Micaela Gherman

 

Nu te-am uitat,
dar se făcuse noapte cu cerul
vitregit de stele,
m-ai fi uitat în întuneric,
cu toate lacrimile mele.
Nu te-am uitat,
dar se făcuse frig
și clipa îmi înghețase-n piept…
era în mine’ atâta viscol
să pot de dor să mai aștept…
N-am să te uit,
cum n-am să uit nici drumul sării,
zidit de tine între noi,
nici mugurii-nghețați pe crengi,
nici plânsul meu ,durut în ploi…
Nu te-oi uita,
cum nu uit toamna
și lacrima-mi nu seacă
și viforul câinesc aciuiat în gând
și nici cocorii care pleacă
și nu se mai întorc
curând…

––––––––-

Elena NEAGU

16 ianuarie 2019

 

Ioana CONDURARU: Diamantele iubirii

Diamantele iubirii

 

Diamantele iubirii,
Le găsesc în ochii tăi
Când mă-nvâlui, doar știi bine,
În suave flori de tei
Și din vorba învolburată,
Adun toată spuma mării,
Ce de tine revărsată,
Vrea să-mi dea liniștea serii.
Mă alini moale, suav
De vezi lacrima pe geană,
Dăruindu-mi din răgaz,
O imensă îngăduială
Și strângându-mă candid,
Simt în tine universul,
Cum, din astre-a dăruit,
În sufletu-ți cald, frumosul.
Suntem noi pictați de vreme,
Cuprinși într-un curcubeu
Iar la clipa Învierii,
Fi-vom veșnic amândoi
Căci prin soartă,
În sceptr pus-am
Jurămintele iubirii
Și lăsăm în noi să fie,
Dulcea viață a izbăvirii.

———————————-

Ioana CONDURARU

17 ianuarie 2019

Imagine: sursa internet

Elena BUICĂ: Vorbind despre prietenie

Pornesc de la ideea că prietenia este şi va rămâne o coordonată existenţială a omului, indiferent de vârstă sau de timp. Deși nu mai avem timp ca altădată nici pentru prietenie, nici pentru iubire, nici pentru noi ca să mai stăm de vorbă pe îndelete cu  noi înșine, totuși nu putem renunța la aceste valori profund umane. Prietenia, fiind, în primul rând, o stare de afinitate, ne îndeamnă să ne căutăm semeni aflați pe aceeaşi lungime de undă cu noi, cu orizonturi comune și care aspiră și gândesc asemănător cu noi.

Nu putem altfel, fiindcă ne naștem cu nevoia de comunicare și ne simțim bine unii în prezența altora, ne face plăcere să schimbăm impresii, să ascultăm părerile altora și să ne spunem propriile păreri. Simțim nevoia să ne împărtășim bucuriile și necazurile unii altora, ne bucurăm să primim afecțiune și în același timp să dăruim. Lipsa comunicării între oameni, izolarea, e un dezastru, era una dintre cele mai drastice pedepse în pușcăriile comuniste.

În ceea ce mă privește, eu cred că m-am născut cu vocația prieteniei. Cu prietenii mă simt ca în mijlocul altei familii. Mă regăsesc cu bucurie în aforismul clasic al filosofului francez Michel de Montaigne: „În prietenie simţi o căldură generală şi universală, domoală, totuşi egală sieşi, o căldură constantă şi aşezată, numai dulceaţă şi netezime, în care nu găseşti nimic aspru sau zguduitor.” Nu mai trăim ca pe vremea filosofului Michel de Montaigne (1533 – 1592), căci astăzi, viteza cu care  evoluează mijloacele tehnice, mai ales cele din domeniul comunicării – internet, laptop, mass-media, telefoane mobile deosebit de complexe – a determinat multe schimbări în relațiile interumane, inclusiv în relațiile de prietenie. Dar indiferent de epoca în care trăim, scânteia Dumnezeiască sădită în om rămâne aceeași. Eu rămân statornică în convingerea că viața ne aduce prieteni ca să nu fim singuri, că ea ne învață să fim mai toleranți, mai buni, mai fericiți, mai dedicați, ne învață să prețuim mai mult viața și oamenii cu toate limitele lor. Nu trebuie să ne pierdem încrederea nici chiar atunci când suntem nevoiți să înghițim nedrept și pe neașteptate paharul amar ce ni-l întind întorsăturile dureroaselor ingratitudini.

Indiferent ce formă îmbracă prietenia de-a lungul timpului, ea rămâne în esență o afecțiune care dă puls vieții și o înfrumusețează. Dorința de a dărui și de a primi afecțiune o întâlnim adesea și la alte viețuitoare de pe acest pământ, Facebook-ul abundă de imagini pe această temă și privindu-le, simțim că ni se încălzește inima. Știu că  există șioameni care trăiesc fără relații de prietenie,  dar  știu despre mine că sunt tocmai pe partea cealaltă. Chiar dacă Facebook-ul lărgește mult spectrul prieteniilor,  pentru mine prietenia de felul acesta rămâne mai la suprafață. Eu simt pe fiecare prieten în parte ca pe un alter ego al meu. O prietenă a făcut o remarcă: «Aveți vocația prieteniei, și chiar vă simțiți în largul dvs. când sunteți între prieteni. Eu cred că vă și reîncărcați, vă înveseliți, dați și primiți energie, rezonați și în funcție de ceilalți, lângă care sunteți».

Sosită de curând din România,  îmi stăruie în minte frumusețea, căldura și noblețea acestui sentiment trăit în toată strălucirea sa în vizitele pe care le-am făcut în țară în fiecare an și continuate apoi la telefon și pe internet. Ei mi-au uns sufletul cu calda și statornica lor prietenie. Vorbesc de o prietenie în sensul veritabil și demn al cuvântului, prietenie născută din confluenţe valorice, dintr-un atașament care nu se schimbă peste noapte, în  raport de jocurile de culise, o prietenie cernută prin sita anilor. Au rămas în lumină chiar și unele prietenii ale celor care s-au înălțat în zarea cea albastră. Am totuși convingerea că și de acolo ei ne învăluie cu calda lor prietenie, cu încredere și delicatețe. Am prieteni peste tot în lume, în Canada, Austria, Spania etc., pe care îi păstrez în buzunarul   inimii,  dar prietenia cu cei din țară mi se pare mai specială. Prin prietenia cu ei trăiesc în spațiul sentimentului că mă aflu încă „acasă”. Ei m-au făcut să cred că, de mi se întâmplă să alunec, nu sunt singură, așa cum mi s-a dovedit în ultima vizită făcută în  acest an, 2018,  în România.

Am avut ghinionul să-mi iasă în cale  probleme serioase de sănătate. Norocul meu a fost că mi-au sărit în ajutor prietenii mei dăruiți cu inima de aur. Au prins foc cu gura și m-au scos din primejdie sau din situații mai greu de străbătut. O altă dovadă a fost la cele două lansări de carte, una la Alexandria și alta la București. Mă clătinam pe picioare, dar prietenii mei au făcut ca totul să se desfășoare cu bine și chiar plăcut. Îmi tot caut cuvintele potrivite pentru a le mulțumi și nici până acum nu am ajuns la ele.

Prietenia constantă mi-a adus în această vară și bucuria de a retrăi o etapă din viața mea în care prieteniile și iubirile de odinioară păreau rupte din Rai. Asta s-a datorat reîntâlnirii după o jumătate de veac cu un fost coleg de facultate. Reîntâlnirea cu acest prieten a făcut ca o armată de gânduri și valuri de emoții să mă trimită în câmpurile de sensibilitate ale vremurilor încărcate cu elan înălțător. A avut forța scufundării în universul pe care mersul vieții ne obligă să îl părăsim cel mai adesea nebăgând de seamă.

Revenind la zilele de acum, de aproape sau de la distanță, pe toți prietenii mei îi învălui cu căldura inimii, iar celorde « acasă » le închin un gând curat pentru raza de soare pe care am luat-o cu mine în Canada.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada  

17 ianuarie 2019      

 

 

Zenovia PRIBOI: Dac-aș putea…

Dac-aș putea…

 

Dac-aș putea timpul s-opresc
și o secundă să-i răpesc…
Secunda mea de fericire
la piept aș strânge-o cu uimire!
Aș înveli-o-ntr-o petală
de trandafir presat din vară,
aș săruta-o-apoi încet,
și aș păstra-o-ntr-un caiet!
Într-un caiet de poezii
pe care tu nici nu le știi!

De-aș fi a timpului stăpână,
să îl întorc… ș-apoi de mână
să ne plimbăm prin el un pic,
să-ți spun să nu regreți nimic…
Căci nu contează cât trăiești
în ani și clipe pământești!
Mai mult contează amintirea
ce-o lași în urmă… și iubirea
cu care umpli suflete,
pe chipuri să pui zâmbete!

De-aș fi stăpâna clipelor,
de tine-acum nu mi-ar fi dor,
căci lângă mine-ai sta o viață…
Nu m-aș trezi de dimineață
rememorând aceleași vise,
de parcă nu mi-ar fi permise
clipe reale… doar durere…
de parcă gândurile mele
create-au fost doar pentru tine,
să-mi fii mereu în amintire!

––––––––

Zenovia PRIBOI

17 ianuarie 2019

 

Adda NEAG: Începutul unui roman mai lung decât de obicei

Având în vedere că am scris și despre ultima mea zi ca o elevă de liceu, m-am decis să conturez și primele luni din viața mea ca studentă. Pe la mijlocul anului, nu mult timp după bacalaureat, am luat hotărârea să mă înscriu la Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, din cadrul Universității din Oradea. A fost un pas important în viața mea, deoarece,  atunci pe moment oscilam între Academia Forțelor Terestre sau Facultatea de Litere. Eram confuză… Bine și acuma sunt, dar nu știu cum de am avut puterea să aleg o a treia opțiune. Eu, o persoană care de obicei face figuri… când trebuie să aleagă între ceva și ceva!!! Chiar și când merg să îmi cumpăr șosete, mă holbez minute în șir, neștiind la care model sau culoare să mă decid… Totuși, când a fost vorba de viitoarea mea carieră am apăsat imediat pe buton (al treilea, desigur!). Eram foarte curioasă de ceea ce o să se întâmple cu mine.

Am mers cu fosta mea colega de clasă să mă înscriu… dar, sincer, nu știam la care facultate! I-auzi! Ăsta e adevărul gol-goluț! Când mă gândesc cât de imatură am fost acum jumătate de an… Bine, că și acuma sunt, dar să trecem peste asta! Ce să aleg? Istorie, Relații internaționale, Jurnalism? Istoria mereu mi-a plăcut, jurnalism am tot făcut, dar nu m-am gândit o clipa să dau acolo. Au mai rămas Relațiile internțioanale… dar dandanaua vine acuma… În ce limbă? Of, câte probleme erau atunci pe capul meu. Așa că m-am înscris atât la engleză, cât și la româna. După o săptămâna am văzut pe afișier că am fost admisă la ambele, dar am ales totuși engleza! Punct. De ce? Sincer, mi-am zis, că măcar așa o să învăț limba lui Shakespeare, că o să mă descurc eu, chiar  dacă o să trebuiască să iau meditații! Și totuși… nu prea s-a întâmplat asta până acum!

Nu o să uit prima zi de facultate niciodată, cum am mers timidă în sală, unde am stat doar 10 minute, pentru că am greșit ora! Prima săptămâna a fost așa, de acomodare,  pentru că nu am făcut cursuri, ci diferite alte activități. Încă atunci nu îmi cunoșteam colegii, iar eu fiind mai timidă, mereu am stat retrasă într-un colț. Așa este, parol, timiditatea căștigase de data asta! Mă rog, a doua săptămână… a început primul curs! Vai câte emoții! Atunci a fost prima dată, când am vorbit cu o colegă, Paula, de care am prins simpatie rapid. Acum face parte dintre cele mai bune prietene ale mele. E așa drăguța și mereu are ceva pozitiv de comunicat. Suflet optimist! De multe ori merg la cursuri pentru că merge și ea. E mereu cu zâmbetul pe buze, mereu persoana care îmi face ziua mai bună. „She makes my days special”, vorba englezului! Probabil că e greu de crezut că în trei luni mi-am făcut mai mulți prieteni la facultate, decât în patru ani la liceu. E așa diferit – adică înainte de faculate, nu prea vorbeam eu așa mult, preferam să tac, sau să stau în colțul meu, (banca mea de liceu!) dar acuma, comunic cu toată lumea! Bine, tot timidă sunt, dar nu ca la început. Ceva despre foștii mei colegi de școală? Nu prea multe… Toți ocupați până peste cap cu noua pagină a vieții!

În grupă, la facultate, suntem vreo 18, dintre care avem și doi colegi străini. Nici nu îmi pot da seama cum comunicam cu ei la început, Doamne grea e engleza pentru mine! Atătea gesticulări și cuvinte prost pronunțate… Vai de mine! Dar colegii mă înțeleg și mă ajută. Nu aș vrea să creadă că îi lingușesc, sau ceva de genul acesta, dar chiar sunt cu toții de treabă, adică ne respectăm, suntem prieteni, nu ca la liceu, unde eram divizați în grupuri-grupulețe.

Prin noiembrie, am făcut un „Friendsgiving”, acasă la o colegă. Am dus fiecare măncare, am cântat, ne-am distrat… O adevărată petrecere studențească! Ei bine, a doua zi nu am mai mers la germană deoarece cursurile începeau la… 8 dimineață! Mi-a plăcut mult prima noastră agapă studențească! Chiar și acum, de  Crăciun, am făcut „Secret Santa Party”, care a fost un succes. E bine să ai în jurul tău prieteni, persoane care te cunosc și care îți pot face o bucurie sau un cadou neașteptat. Pe scurt, noii mei colegi mei sunt cei mai buni! Sunt încântată 100%! Fiecare e special în felul lui, toți îmi sunt dragi, toți sunt așa de simpatici. Ana, Andreea P., Alexandra, Bianca, Brigita, Daiana, Daliana, Deedee, Iulia, Kaitlyn, Oana, Paula, Raul, Roxana, Ovi și Ty dau coloare acestei perioade din viața mea. La începutul anului 2018 eram convinsă că o să dau în vară examen la armata, iar acum parcă mă bate gândul să termin facultatea asta, nu doar pentru frumusețea cursurilor sau a conferințelor, ci și din cauza lor, a colegilor, a atmosferei studențesti.

Revenind la facultate (interesant!), la început nu am avut habar că voi face politică, mă gândisem că voi face ceva istorie pe-acolo, ceva despre Antichitate, deoarece mă pasionează, dar nu, am dat de o structură mai complexa de studiu. A, da, ador să merg la conferințe, avem multe, ăsta e un fapt, sunt interesante, bine, dar nu toate, dar căteva mi-au plăcut foarte mult. Am participat la peste șase de când am început anul universitar. Iubesc cu seriozitate să merg la facultate, desigur nu mereu, dar în general. Încerc să îmi îndeplinesc atribuțiile referitoarte la învățătură. În curând vine sesiunea – sper să mă descurc!!!

La început toată lumea mă întreba ce o să devin când voi termina facultatea, dacă mă va ajuta cu ceva în viață, dacă voi găsi un loc de muncă. Întrebări zilnice… Eu sper să mă ajute! E un domeniu cu vaste posibilități. Auleo! Doar de aș învăța să vorbesc ca lumea engleza! Viața mea de student, la început, a fost una monotonă. Numai eu știu cum am avut puterea de a sta cinci ore încontinuu la cursuri. Acum m-am obișnuit, poate grație colegilor… sau a aforismului „Obișnuința, este a doua natură!”. (Oare!?) Dar nu asta e important. Viața merge înainte, în curând fac 19 ani, și tot nu am permis de conducere auto! (Ha, ha!)

A da, să nu uit de Rebeca, fata cu care m-am mutat în gazdă. E o persoană pe care te poți baza. Am realizat asta încă din prima clipă. Acel moment, când știi că poți vorbi cu o persoană orice, te umple de bucurie. E atât de pozitivă, atât de plăcută, atât de veselă. E o binecuvântare, ce mai! Ea este adultul care are grijă constantă de copilul (încă) din mine fapt pentru care îi mulțumesc constant.

Pe zi ce trece realizez tot mai mult că oamenii sunt doar o particulă din universul acesta mare. Poate nu toți gândesc ca mine, dar eu când reflectez spre viitor mă gândesc la moarte, adică pe bune, fac 19 ani, un sfert din viața mea probabil a trecut, sau mai mult  și gândul acesta nu mă lasă să dorm. Știu că toți murim și că viața e trecătoare, dar parcă e ceva ce mă îngrozește. Nu știu de ce, dar simt de multe ori cum lumea mea se apasă peste realitatea discrepantă și parcă nimic nu e real. Mintea mea găzduie atătea defecte. Pur și simplu, unii se gândesc la ce fericiți o să fie în viitor, iar eu sunt legată de acest gând morbid. Cel mai greu lucru pentru mine e să accept faptul că cerul răpește oamenii și oamenii răpesc visele și că totul e un acvariu al durerii. Poate sunt prea dramatică, dar asta e gândirea mea, mereu spre viața de apoi… Eu consider ca sunt realistă, tot o să mor la un moment dat! Frica mea e să nu mor singură și uitată. Totuși știind că există oameni care îmi citesc scrierile, parcă îmi alină durerea din suflet. Revenind la facultate și la tot ce nu e morbid, mă bucur de tot ce am realizat până azi și evident, vreau să cred că e doar începutul unei vieți optimiste. La mulți ani!

–––––-

Adda NEAG

Sfârșit de an 2018

Oradea

 

 

Dorel SCHOR: Fani Cohn – noutatea expresiei artistice

În urmă cu mai mulți ani, sculptorița Fani Cohn apărea pentru  mine și pentru mulți alții ca o frumoasă și foarte plăcută revelație. Ea pătrundea în lumea artelor plastice dintr-odată, cu modestie și fără tam tam-uri, dar ca un om de artă format, matur, gata să expună în galerii de nivel. Era autoarea unor sculpturi moderne, cu o structura compoziționala foarte bine elaborată.

Desigur, în spatele “premierei” erau multe zile și nopți de frământări, de studiu, de încercări, de trudă ambițioasă și creatoare. Acum, după ce a expus de multe ori și numele Fani Cohn este o garanție de arta confirmată, e interesant să consemnăm opinia mai multor specialiști despre stilul, limbajul artistic și subiectele ei preferate. Voi nota de la început, fără surprindere, diversitatea părerilor .

Sculptorița lucrează în bronz și teracotă, materii ferme dar numai aparent inflexibile. Subiectele creațiilor ei sunt diverse si numeroase, marcate întotdeauna de vitalitate și intensitate psihologica. Sculpturile au toate o anumita distincție și o deosebită puritate, în ciuda limbajului modern si proporțiilor uneori neconvenționale. Iată de ce unii critici o apropie de Henry Moor când domina formele geometrice, de Modigliani sau de arta primitivistă în cazul statuetelor alungite, de Jaques Lipchitz și Alexander Arhipenko atunci când  se apropie de cubism, de folclorul românesc și de Brâncuși când retrăiește amintirile tinereții, sau de așa numita sculptură cnaanita a lui Amos Keinan și Itzhak Danziger, când reflecta trecutul arheologic al Israelului…

 

 

În realitate, Fani Cohn a asimilat ce i-a plăcut și a trecut stilul, subiectul și execuția prin filtrul personalității ei. Nu greșesc afirmând că, în esență, e vorba de modernism în dialog fructuos cu rădăcinile europene ale sculptoriței. Deslușim cu ușurință, în confruntarea permanentă cu spațiul și materia, intenția de a idealiza femeia. În ciuda unei bune solidități structurale ale operelor ei, Fani Cohn reușește să comunice discret senzualitate, lirism, armonie…Ceea ce nu înseamnă ca nu descoperim în interpretarea  personală a autoarei elemente dramatice, de neliniște și mister.

Dincolo de influentele firești și benefice ale unor maeștri, Fani Cohn își formează un stil și o viziune proprie, o nouă expresie estetică, un inedit spectacular. Compozițiile ei au adâncime. Distorsiunea liniară și relațiile spațiale sugerate servesc aspectului tridimensional, fapt care realizează fericitul rezultat al accesibilității. Noutatea expresiei, autonomia unor idei, simbioza figurativului cu abstractul sunt tot atâtea elemente  ale reușitei.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Articol publicat în Revista Niram Art

Eleonora SCHIPOR: Eminescu – veșnic viu în inimile noastre

Prof. Eleonora Schipor și Elena Calancea lângă bustul Marelui Eminescu la mănăstirea Putna

*

În fiecare an ziua nașterii poetului nepereche al neamului nostru este marcată în mod deosebit în incinta CIE Cupca.

Astfel chiar în ziua nașterii Luceafărului  în toate clasele  au  loc lecții eminesciene, la care se vorbește, ținând cont de vârstă,  despre viața și opera marelui nostru clasic.

În coridorul școlii este amenajată o importantă expoziție de cărți, ziare, reviste, desene de și despre Eminescu. Expoziția este pregătită de profesoarele de limba maternă a școlii noastre. Desenele aparțin școlarilor noștri. Elevii claselor mijlocii petrec și o mică victorină răspunzând la întrebările profesoarelor. Ele se referă la opera poetului.

 

Prof. Lucica Dușceac împreună cu elevele din clasa a X-a

         Elevii claselor mari privesc și  filme la calculator  despre măsuri organizate în cinstea marelui poet.

         Grupa vocală a școlii noastre sub conducerea profesoarei de limbă maternă Lucica V. Dușceac au interpretat cântecele „Eminescu” (versuri – Gr. Vieru, muzica Ion-Doina Aldea Teodorovici), cât și „Seara pe deal”, „Și dacă…”, „Pe lângă plopii fără soț” și „Mai am un singur dor” de M. Eminescu.

         Un recital poetic  susțin elevii claselor mici și mijlocii îndrumate de profesoarele de limbă maternă.

         Măsuri dedicate lui Mihai Eminescu vor avea loc pe parcursul lunii ianuarie.

         Astfel planificăm să organizăm o serie de măsuri cu membrii cenaclului literar LĂMÂIȚA, dar și cu membrii cercului «Tinerii muzeografi» în incinta muzeului istoric din Cupca.

Eminescu e poetul…

 

Mai presus de legea firii

Și de viață în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Taină, vis și legământ.

 

Răsfoind a vieții carte,

Scris e peste ani, deplin,

Eminescu e Poetul –

Doină, viață și alin.

 

Colindând prin constelații

Pe al lacrimilor zbor,

Eminescu e Poetul –

Veșnicie, cânt și dor.

 

Dăinuind peste milenii

Visul dorului de-un veac,

Eminescu e Poetul –

Crez, duminică și leac.

 

Ne-am născut pe-aceste plaiuri

Înfrățindu-ne-destin,

Eminescu e Poetul –

Codru, stea și dulce chin.

 

Tot urcând înspre înalturi

Cu el facem legământ,

Eminescu e Poetul –

Un Luceafăr dalb și sfânt.

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

Bucovina de Nord/Ucraina

16 ianuarie 2019

Nelu PREDA: Limba noastră

Limba noastră

 

Limba noastră-i armonie, susur dulce de izvor,
Mărturie mereu vie, despre-un mândru brav popor.
Dacii liberi ne-o lăsară, moștenire glorioasă,
Toți românii o păstrară și-o vorbesc și-acum în casă.
Chiar de-s răspândiți în lume, pruncii lor știu românește,
Românesc e al lor nume – cinste celui ce îi crește.
Limba noastră e fecundă, balade, basme și doine
Propagate ca o undă, sunt știute de oricine.
De la munte pân’ la mare, din apus în răsărit,
Te-nțelege orișicare, nu contează de ce rit.
Mulți pretind că ești adusă, de romani cu foc și pară…
Dar latina nu-i pătrunsă, nici în propria lor țară!
Alți-au încercat prin veacuri, limba să ne-o-nstrăineze,
Slavi, tătari, sau pui de unguri, fură doar să eșueze.
Limba noastră ne unește și acum și-n viitor,
Sufletul pe românește, simte – suntem un popor!
De aceea, noi cu toții, cât vom fi te vom vorbi,
Și-oriunde ne poartă sorții, sunetele-ți vom sorbi!

––––––––

Nelu PREDA

17 ianuarie 2019