Marin BEȘCUCĂ: Legământul din adânc de simțire

LEGĂMÂNTUL DIN ADÂNC DE SIMȚIRE

Ciclul: Ceva dintr-un suspin

… treceam prin mine zbenguind pofta-mi de căutare,
erau atâtea hârtoape că 60 de primăveri nu mi-au ajuns
să-mi fac fertilul de-mi visam …
uneltele mele s-au fost dintr-ale naturii, luam cu lăcomie,
dedându-mă la atâtea netrebnicii … atâtea netrebnicii
ca să nu cumva să întrebați timpul …
ogorul meu avea mănos,
dar n-am știut lucrul la tarabă!
și atâta rod mi-a stins putere, însă mi-am păstrat flacără
în voință, pieptu-mi mi s-a cerut candelă
și-a ars acolo atâta eu,
că de m-ar fi-ntors cineva cu capul în jos,
spânzuratul meu n-ar fi curs picul de sânge …
și iar plecam,
și iar prinos,
și iară căutare …
vifornițele timpurilor s-au așezat în peste 20.000 de leghe,
povara însă, nu m-a trezit la timp!
iar timpul m-a urmărit la colț de parșiv …
Doamne, miluiește păcătosul din mine,
habar nu am cum l-am ajuns în strigăt,
dar cerurile adulmecau încâlcelile mele, astfel că, pus în
încurcătură, nu știu cum, dar de fiecare dată dintre zori,
măcar unul!
venea cu bărdaca plină de rouă,
numaidecât atât de limpede-n respir,
că ochii mi-au învins primii teama
și-atâtea câmpuri de temeri au căzut pradă secetei!
ploaia ce se va veni …
dar ploaia nu venea!
veneau torenți, cu fulgere și trăznet,
veneau atâta de usturătoare, viscolele …
un general al vremii,
mare cucernic și ridicător de troițe,
mare colecționar de carte veche, Lazăr!
îmi ceru,
treaz din beat fiind!
și cântând rusește,
100 de manuscrise …
dar în caligrafie!
deși simțisem treazul din beat, n-am dat importanță,
dar m-a trezit un telefon, venit desculț, prin noapte:
-vezi ce faci!
și i le-am dus…
și glas și și telefon de atunci i-au apus!
în fine, mi-am zis,
las timpul!
și-atâta timp s-a scurs prin căutări …
bâjbâiam peste pasul care călca totuși singur,
dar ostenisem de viață!
adusesem rugăciunea martor peste vremuri,
dar vremurile turburau mereu în lacrimă …
și din atâtea tăceri, pustia începuse să-mi întindă praguri!
…n-ați putea scrie cum scrieți fără curăția interioară,
dar mare atenție la lucirile diamantelor, nimic în putință
fără un minim grad de smerenie,
de aceea sunt bune insultele,
și cât mai multe!
totul e să ai CREDINȚA …
era un șuier
care începuse să-mi țină viu încordul,
chinul din noapte avea darul să învie toate câte trăinde, trăite,
tu treci printre ele cu gândurile care te trag după ele
și vezi că trebuie să te mulezi pe fiecare caznă!
și stărui, și stărui, și stărui…
ceea ce nu-mi era în strein!
și am învățat din spusa aceasta că gândul te trăiește
și trăiește odată cu tine, chinuindu-te în chinuindul lui,
iar Poemul ce se naște, iese-n lumină tulburător…!
ah,
te auzi…
și eu mă audeam în mine, străpungându-mă din ființă,
să-mi ies afară din mine Luminat …
ah-da, Luminat!!
trecusem prin noaptea în care se vede mai bine ca ziua …
eh Doamne, TU …!
și da, Doamne,
am simțit ce înseamnă să fiu ocărât pentru tine !
dar duceam lâna de aur prin ardul verii,
Soarele cobora să meargă alături de mine, și …
dintr-o dată,
lacrima mi se făcea izvor!
sorbi insulta, dar nu ierta blasfemia,
nu lăsa nimic ce te-ar putea îndepărta de DUMNEZEU,
ce lume mai frumoasă decât DUMNEZEU !?
și se venea Poemul și se venea, și se venea…
așa cum nu cauți nimic mofturos când tragi în piept
o viață de aer din aerul lui DUMNEZEU…
fără să-i plătești!
iar DUMNEZEU a știut asta dintr-nceput și n-a stat pe gânduri
când ne-a umplut aerul cu IUBIREA DE DUMNEZEU, ha-ha, zic, și-L iubești pe EL fără să-ți știi, uneori fără să vrei,
deși știi că ți-L tragi întru ființare …
biet om !
astea nu știi să le iei din apa de ploaie,
nu simți cum inundul chiar te umple cu DUMNEZEU,
dar cu binișorul, de afli,
„Fericiți veți fi când vă vor ocărî pentru mine!”
cât Adevăr în singura curăție pe care DUMNEZEU Și-a
lăsat-O murdărită de oameni,
care oameni n-au vrut să știe,
ATUNCI!
că omul era DUMNEZEU:
ecce hommo!
iată semnul mizerabilei neputințe dar …
cum să vadă omul pe DUMNEZEU în om ?
și, firesc,
omul s-a comportat în limitele lui,
biet om !
când ți-L știi pe DUMNEZEU,
oamenii n-ar trebui să te abată,
dacă dragoste nu, nimic altceva!
și ce să pui în loc, atâta vreme cât nu ți-ai însușit ca identitate:
Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU!!
ce!?
apoi,
ceea ce credeam că n-a să mi-o spună cineva vreodată,
oricâte repere de raportare am căutat,
s-a-mpetrecut:
… aveți o lucrare de făcut!
important este să o faceți după cunoștința și conștința Dvs., restul sunt amănunte!…
și viața se turna tulburător din noaptea care-și amuțise stelele să nu piardă nimic din spusa lui…noaptea!
a, dar să nu uit adăuga, timp în care și cerul amuțise,
din același instinct!
să audă și el:
… ar trebui plecat de la ce sunteți!
un izolat care suferă durere și crede în Lumina,
sunt stări care nu se contrazic!
pe măsură ce lumea văzută se scufundă în nesemnificativ,
cei care stau de strajă vor suferi tot mai mult durere,
dar durerea îi ridică înspre Lumina,
unde va fi de mare ajutor să poți mărturisi că ai stat credincios de strajă în „postul uitat”…
atâta măreție în cuvinte atât de simple,
dar mai pline decât găurile negre ale universului …
dacă dragoste nu, nimic!
nu fă mofturi când respiri,
trage adânc în tine, cât mai adânc,
și CREDINȚA se va fi!
așa era el … Căpitanul Nemo, un om în abia-șoptit!
găurile negre se coborau și ele în ascult
și scrisul se pornea prin chinul în care toate se învie …
și mă simțeam atâta eu în Poem!
iar aceluia care s-ar apleca să citească,
îi va fi foarte greu să treacă mai departe…
oricine aceluia!
s-ar simți în noaptea în care se vede mai bine ca ziua…
chiar așa, Căpitane Nemo,
mă voi continua în lucrarea care neapărat se trebuie de făcut!

—————————–

Marin BEȘCUCĂ

21 februarie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Duhul Tainei (cugetări)

DUHUL TAINEI – CUGETĂRI

(Din ciclul „Insomnii îmblânzite”)

MOTTO: „Îmbătrânim atunci când dăm prioritate cunoscutului asupra necunoscutului.”

(Jiddu Krishnamurti)

Tainelor lumii, Dumnezeu le-a rânduit dezlegători. Unii și-au împlinit rolul, alții și-l joacă acum, cei mai mulți urmează a se naște. Dar cei care ar trebui să desăvârșească opera… nu se vor naște niciodată.

Tainele lumii au insinuate în ele capcane, de vreme ce destule descoperiri anterioare sunt anulate sau corectate de exponenții generațiilor următoare.

Creatorul Suprem a lăsat libertate și oamenilor simpli în a cerceta tainele Creației. Iar aceștia nu s-au făcut de râs. Adesea cheile lor se potrivesc mai bine la ușa tainiței decât ale învățaților.

Somnul, în visele lui, dezleagă uneori taine pentru care veghea e… somnolentă.

Omul ar trebui să se dedice prioritar tainelor din interiorul ființei sale. Acestea au strânsă legătură cu tainele universului exterior.

În somnul lor, tainele lumii sunt tulburate invariabil de cel mai important agent premergător al omului: întrebarea.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

22 februarie 2019

Imagine Internet

Bertolt Brecht: Rugămințile copiilor

Rugămințile copiilor

„Casele să nu ardă.
Bombardiere neștiute să fie.
Noaptea să rămână a somnului.
Viața să nu fie pedeapsă.
Mamele să nu plângă.
Nimeni să nu mai ucidă.
Toți să construiască ceva.
Să te poți încrede-n oricine.
Cei tineri acolo s-ajungă.
Cei vârstnici la fel.“

Bertolt Brecht, (1898 –1956)

***

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

(DIE BITTEN DER KINDER: „Die Häuser sollen nicht brennen./ Bomber sollt man nicht kennen./ Die Nacht soll für den Schlaf sein./ Leben soll keine Strafe sein./ Die Mütter sollen nicht weinen./ Keiner sollt töten einen./ Alle sollen was bauen./ Da kann man allen trauen./ Die Jungen sollen’ s erreichen./ Die Alten desgleichen.“)

Eleonora SCHIPOR: Ziua limbii materne la CIE Cupca

Anual elevii școlii noastre participă activ la ziua limbii materne. În fiecare clasă elevii scriu dictări, expuneri, compuneri, comunicări, descrieri narative…

Elevii, sub îndrumarea profesoarelor de limbă maternă pregătesc recitaluri poetice, cântece dedicate graiului matern, gazete de perete, desene, aplicații…

Pe coridorul școlii sunt amenajate expoziții cu ziare, reviste, cărți ale scriitorilor români, ucraineni dedicate limbii materne. În clasele superioare elevii privesc și video clipuri cu manifestări culturale dedicate acestui eveniment.

Aducem sincere mulțumiri părinților care s-au încadrat activ la pregătirea copiilor proprii, profesoarelor de limbă română Marilena Zâgrea și Lucica Dușceac de la CIE Cupca, elevilor pentru buna pregătire și desfășurare a acestor manifestări. Amnume domniile sale au pregătit un frumos recital poetic sub genericul „Limbă maternă – floare eternă” unde elevii claselor a 5-ea și a 6-ea au recitat versuri ale poeților clasici și moderni și au interpretat câteva cântece cunoscute așa ca „Limba noastră-i o comoară”, „Eminescu”, „Pentru ea la Putna clopot bate” ș. a. Au asistat elevi din mai multe clase cărora le-a plăcut mult acest mini-concert dedicat limbii materne.

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

pedagog-organizatoare la CIE Cupca

Bucovina de Nord/Ucraina

22 februarie 2019

Alice PUIU: Un vers uitat de zei

Dincolo de fruntariile îndoielii
se preling pe frunzele umbrelor
amurguri din letania țărânei tăcute.
Atinși de-oglinda,
ce-n rotocoale stacojii de lună
ne-a cuprins,
ne toarce timpul,
iederă ferecându-ne
în oasele albei uitări.
Încolăciți de glezna cerului
ne-a-mbrățișat un vis iernatic,
zăpadă despletită-n nuferi de somn.
Dar cuvinte pulsează-n venele ceasului,
prin strigătul nisipului ne adâncim,
tăciuni ai deznădejdii sub tălpile goale,
respirăm zborul,
aripi prinse-n joc himeric
de-un cer rotit în deșertul de ceară,
adieri ale vântului ce-nnoadă
și plânsul și râsul,
ne pierdem în lacrima unui vers
uitat de zei în cartea inimii.

—————————–

Alice PUIU

Februarie 2018

Imagine: LuAnn Ostergaard – „Iridescent Spirit”

Cristian Gabriel VULPOIU: De Dragobete

DE DRAGOBETE

Zorii mi-aduc primăvara peste sat,
Ne zâmbesc iar ghioceii de sub rouă
Săruta iubito acest val înmiresmat
De dragobete iubirea îmbracă haină nouă.

Ascult un dor nebun doinind pe vale,
O lacrimă căzu, se transformă în rază
Ca prin vis simt sărutarea dumitale
Și mângâierea-ți dulce care mă veghează.

De dragobete ești în strai de sărbătoare,
Te-ai prefăcut în vers și-n poezie
Cântec ai făcut din razele de soare
Din razele de lună, caldă nemurire.

Citesc iubirea ta pe cerul de azur,
Te regăsesc doar într-a florilor corole
Simt parfumul iubirii tale peste tot în jur
Te pictez în zori doar în divine acuarele.

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

22 februarie 2019

Ioana CONDURARU: Mama

Mama

Lângă vatră, mama toarce
Fir frumos de borangic,
Iar în inimă-i răzbate,
Dorul dinspre infinit
Căci, ai ei copii plecaseră
Colo-n zarea de cobalt
Și de atunci, nu este pace
Nici hodină de aflat.
Tristă e și noaptea parcă,
Doar prin geamuri mai zărește,
Cum luceafărul se lasă,
Peste lumea de poveste.
Vântul bate printre ramuri
Sunând rece a pustiu,
Iar din lampă scade gazul:
,, Doamne, s-a făcut târziu!”
Tresărind mirată spune
Luând cleștele de jos,
Ridicând cu dreapta cruce,
Spre icoana Lui Hristos.
Învelește bine focul
Punând portița încet:
,, Uite, ăsta ți-i cojocul
Ce-i cu tine jos pe, pled?”
Buchisind într-una plânge
Cu atâta înverșunare,
Parcă i-a venit sorocul
Și cerșește îndurare.
Lângă ușă stă păzind-o
Ursu, câinele isteț,
Privind curios să vadă,
Stelele la cabaret.
Întunericul se lasă
În căsuța cu cerdac,
Iar prin somn, Măicuța sfânta,
Cu, copiii stă la sfat.
Geana-i lăcrimează încă
Pe obrazul îmbătrânit
Și-n noapte, șăgalnic sună,
Orologiul răgușit.

———————————-

Ioana CONDURARU

21 februarie 2019

Anatol COVALI: Hai

Hai

Hai, inimă, să te îmbrăţişez,
să-ţi mulţumesc c-ai fost al vieţii miez
şi că atunci când soarta rea te-a nins
ai scuturat zăpada şi-ai învins.

Hai, suflete, să te sărut cu drag
c-ai stat de pază pe-al ursitei prag
şi n-ai lăsat să calce drumul meu
durerile ce m-au pândit mereu.

Hai, trupul meu, bolnav şi istovit,
să-ţi mângâi orice loc ce-a fost lovit
şi să-ţi aduc cel mai superb prinos
pentru că-ai fost tot timpul curajos.

Hai, mintea mea, ce toate le-ai condus,
să-ţi spun ce niciodată nu ţi-am spus,
că ţie-îţi datorez tot ce-am făcut
în viaţa-n care-ai fost şi arc şi scut.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 februarie 2019

Florentina SAVU: Ce echilibristică!

CE ECHILIBRISTICĂ!

Merg pe sfoara timpului
Și-mi car viața după mine,
Cine-o să mă tragă-n jos?
Inimă? Creier? Poți spune?

Fac echilibristică
La o mare înălțime,
Inima e curajoasă,
Creierul o va susține?

Sfoara sper să nu se rupă!
Oare greutatea mare
E la creier ori la minte?
Asta da, e-o întrebare!

Inima bate nebună
Și pare puțin mai grea
Dar creierul se opune,
Altfel, nici nu se putea!

Simbioză între ele
Rareori o să-ntâlnești,
Sunt când „cea”, și sunt când „hăis”,
Ura vrei să le strunești!

Inima vrea infinitul,
Creierul zice: – Nu-i bine!
De n-o să te stăpânești,
Răul peste tine vine!

– Hei, tu creier de nimic,
Te dai întruna deștept,
Eu fac lumea fericită,
Ce spun acum, nu e drept?

Tu o-ndemni să se oprească,
Să își cheme moartea-ades,
Ești și crud, și egoist,
Și mânat de interes!

– Hm! De-atâta bubuit,
Într-o zi o să plesnești,
Vei lăsa în urmă jale,
Vorbele tale-s povești!

– Tu le cam iei mințile
Și-i înnebunești pe mulți
Cu depresii și psihoze,
Mai bine ai fi din câlți!

– Ce spui, soro? Fără creier
Ai fi o simplă legumă,
Dar de un’ să știi tu asta
Când trăiești doar în furtună?

Bați întruna și jelești
Relele din lumea toată
În loc să iei atitudini
Și să-ntorci a vieții roată,

Norocul este la mine
Iar gândirea tuturor
Este condusă de creier,
El e-atoateștiutor!

– Fără mine n-ai valoare,
Oricât de mult te-ai făli,
De n-om uni în iubire
Poate le vom potrivi,

Tu dă-mi minte, eu simțire,
Să echilibrăm balanța,
Lumea fi-va fericită
Să-și reclădească speranța!

– Știi ceva? Ce zici, zici bine,
Chiar așa proastă nu ești,
Dumnezeu ne-o cununa,
Vom trăi ca în povești!

– Oamenii s-or bucura,
Vor cunoaște armonie,
Ața vieții-o fi de aur,
De-acum până-n veșnicie!

———————————–

Florentina SAVU

22 februarie 2019

Imagine Internet

Nicu GAVRILOVICI: Nopțile copilăriei noastre

În nopțile copilăriei noastre stelele cădeau atinse de bumerangurile îngerilor ce se jucau pe bolta senină. Nu îi vedeam dar le auzeam șoaptele, le simțeam mirosul în părul tău de culoarea spicului copt, le căutam pașii pe apele retinei tale… Pentru că îngerii obosiți de zbor, întotdeauna pășesc moleșiți pe ape iar albastru ochilor tăi îi atrăgea precum becul din curtea bunicilor fluturii.

În nopțile copilăriei noastre privighetorile cântau în duzii de la marginea satului iar tălpile ne erau sărutate de pulberea drumului neasfaltat, licuricii ne căutau printre rândurile viilor întinse pe sârmele dintre stâlpii de beton, unde hălăduiam pentru a asculta concertul nocturn al greierilor. Erai la fel de fragedă ca cei dintâi ciorchini dați în pârg, poleiți de argintul lunii, la fel de aromată precum iagodele (cum spuneau cei de acolo dudelor) ce se coceau primele în duzii lângă cruce. Oamenii credeau că este un miracol…

Tot astfel credeam eu despre tine strecurându-mi viclean degetele sub ia de culoarea zăpezii sub care începuseră să înflorească crini.

Doi mânji sălbatici eram, ce tocmai descoperisem câmpiile iubirii și alergam inspirând umbrele ce zburau sfioase pe lângă noi. Uneori ne cățăram în nucul înalt din capătul grădinii bunicilor încercând să înhățăm de anteriul de argint luna ce tocmai se cuibărise în vârf. Dar speriată de chicotelile noastre aceasta se înălța lăsându-ne doar bucuria de a ne umple retina cu imaginea Dunării ce curgea domol, ca un râu fermecat ce avea în undele lui apa vieții.

Coboram julindu-ne genunchii și alergam spre dânsa, copii nebuni evadați pe fereastră înainte de miezul nopții, când toți ai casei își odihneau oasele trudite de munca aspră a zilei la CAP-ul satului. Săream îmbrăcați în valuri preț de un minut-două apoi o rupeam la fugă înapoi, de teama grănicerilor, făcând prin grădinile oamenilor drumul înapoi, știind că nu vom fi urmăriți pe acolo.

Era atâta inconștiență și nebunie în noi încât până și cocoșii amuțeau speriați, uitând să anunțe ora 3 din noapte. Mai stăteam preț de căușul unei palme dintr-un ceas pe lespedea din fața casei plănuind aventura următoarei nopți apoi ne despărțeam sărutându-ne pe pleoape. Patru săruturi, două ale mele, două ale tale, ce zburau apoi înspre punctele cardinale trâmbițând de curând înflorita noastră iubire, spre bucuria stelelor ce clipeau emoționate. Te urmăream cum te strecori, tânără felină, pe geamul întredeschis apoi cu pieptul plin de miresme de înger dădeam ocol celor câteva case și alergam pe cărarea nisipoasă înspre râu pentru a verifica vârșiile puse de cu seară pentru capturarea peștilor. Eram atât de fericit încât mi se părea că de aș fi ridicat brațele puteam atinge luna căreia tocmai îi destăinuiam ceea ce uitasem să îți spun ție, încredințat că de nu vei fi adormit încă, o rază a ei îți va bate în geam transmițându-ți.

Pentru că în nopțile copilăriei noastre, totul era posibil…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

22 februarie 2019