Metodele de cercetare științifică evoluează și se îmbunătățesc de la o generație la alta, chiar și în domenii care avansează mai încet decât cercetarea spațială, cum ar fi cercetarea în filologie, în știința religiilor sau în alte domenii umaniste. Noi avem acum alte mijloace de informare decât au avut predecesorii noștri, putem citi cărți care încă nu apăruseră pe vremea lor, exigențele au sporit, am învățat multe din greșelile trecutului, mentalitățile s-au schimbat, avem o vedere mult mai largă decât aveau generațiile anterioare și este normal că noi gândim mai altfel decât au gândit savanții, care au fost ce au fost și nu mai sunt. De bună seamă că metodele cercetătorilor anteriori ai Mioriței, în măsura în care au avut vreo metodă clară, sunt mult rămase în urmă și nu mai corespund exigențelor de azi. Cu așa metode cum erau cândva, nici nu e de mirare că au ajuns la concluzii care au stârnit nedumeriri, au provocat vrajbă între savanți și amărăciune sau descurajare la cam toți dintre noi cei mulți. Pe unii ne-a mâhnit, pe alții ne-a indignat. O sumedenie de interpretări contradictorii au ca numitor comun înțelegerea Mioriței pe dos, denigrarea poemului nostru național, a ciobanului și a românilor în general. Interpretările predominante și bine trâmbițate ale Mioriței, oricât de binevoitoare ar vrea să fie, sunt o insultă națională. Nu putem accepta să rămânem cu ochii în noroiul, în care a fost trântit poemul nostru național și să fim terfeliți în acest fel.

Dacă nu facem o nouă cercetare, atunci o avem numai pe cea veche și învechită. Scopul meu este să pun în discuție Miorița dintr-o nouă perspectivă, luminoasă și pătrunzătoare, cu metode noi de sfredelit în adânc sau de analizat și să las o mică contribuție, ce va putea fi continuată de cercetătorii mai tineri, mai harnici, mai bine informați și mai competenți. Orice cititor, fără cine știe ce studii în acest domeniu, vede că eu nu critic și nu acuz pe nimeni din cercetătorii anteriori. Nu e vina lor și a nimănui, că metodologia pe vremea aceea era așa cum era. Eu pornesc de la rezultatul la care au ajuns înaintașii noștri și folosesc tot ce e bun din achizițiile lor, drept argumente constructive în lucrarea mea.

Cea mai amplă și mai amănunțită analiză a variantelor Mioriței a făcut-o Adrian Fochi în masiva sa monografie din 1964, aspru criticată încă de la apariție, pentru orice altceva în afară de metodă, întrucât nu metodologia era principalul defect. Fochi aplică metoda cantitativ-statistică, respinsă de către Mircea Eliade cu fermitate. Statisticile, procentele, coeficienții și diagramele nu pot explica conținutul de idei, de sentimente sau frumusețile poetice și nicidecum nu pot desluși mesajul literar sau înțelepciunea multimilenară a străbunilor noștri. Fochi se alătură tradiției instaurate de alți cercetători renumiți, care cenzurează Miorița. Ei vor să eliminăm tocmai cele mai frumoase versuri din poem, pasaje întregi. Să nu fi știut ei, oare, că imperativul fundamental al cercetării științifice interzice modificarea textului cercetat? Demersurile lor – desigur nevinovați chiar dacă s-or fi lăsat manipulați prin vorbe aruncate în vânt de niște zăpăciți, creatori de opinii – constituie etape din strategia așa numitei „fereastra Overton”, al cărei scop final este să aruncăm toată Miorița la gunoi, ca și pe Eminescu și tot ce avem mai valoros de orice fel, și să ne ducem să ne spânzurăm. Să se spânzure descreierații care orchestrează așa ceva. Rezultatele cercetării anterioare, oricât ar fi de îndoielnice, sunt totuși valoroase, iar dacă le cernem bine, putem face pâine sau chiar și colaci de parastas pentru iertarea sufletelor celor greșiți cu voie sau fără de voie.

Cercetarea anterioară este încoronată cu contribuția științifică a lui Mircea Eliade la înțelegerea Mioriței, în De la Zalmoxis la Gengis-han. Eliade prezintă mai pe larg istoricul cercetării anterioare (23 de pagini), decât propriul său aport (5 pagini). Nu rezultă suficient de clar dacă Eliade este sau nu este – eventual când este și când nu este – de acord cu afirmațiile celor pe care îi citează. La fel de neclar este dacă el aplică teoriile sale la Miorița, sau aplică Miorița la teoriile sale. Eliade răstălmăcește și adaptează mesajul literar al străbunilor la propriul său mesaj personal, pe care ni-l oferă ca și cum ar fi mesajul lăsat de străbuni ca testament. El prezintă ciobanul ca un introvertit contemplativ, resemnat, pasiv față de „teroarea istoriei” și afirmă că acesta înfrumusețează tragismul și absurditatea morții sale ca o nuntă fericită, pentru a suporta moartea mai ușor. În loc de argument, Eliade susține că așa am făcut noi, românii, întotdeauna și am înfrumusețat tragismul istoriei țării noastre, ca să suportăm mai ușor „teroarea istoriei”.

Cu prestigiul lui științific incontestabil și de la înălțimea catedrei sale, el pune ștampila de subiectivism pe cărțile de istorie scrise de către români și trezește suspiciunea străinilor față de felul cum își prezintă românii propria istorie. Eliade îmbogățește stilul academic cu stilul epistolar și cu inovația de a se adresa într-o lucrare științifică, la persoana a doua singular fiecărui român, ca un părinte binevoitor, după bunul exemplu al lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Eliade zice la pagina 249: „Deși ești gata să săvârșești orice, cu toate sacrificiile și oricât eroism, ești condamnat de istorie, aflându-te la răspântia invaziilor (…) în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste. Nu există apărare militară sau politică eficace în fața ’teroarei istoriei’ prin simplul fapt al inegalității zdrobitoare între invadatori și popoarele invadate”. Așa ne îmbărbătează Eliade? Cu deznădejdea sa? Un asemenea mesaj sceptic… cât poate fi de încurajator sau de luminos?

Chiar dacă ar fi adevărat că istoria terorizează vreun popor sau altul, Eliade bagatelizează eficiența românilor împotriva „terorii istoriei”, propovăduiește resemnarea și confundă patriotismul cu auto-compătimirea. Mila față de noi înșine nu cred că poate fi cea mai constructivă formă de patriotism. Nu cred nici că Eliade și-a dat seama de efectul negativ pe care putea să îl aibă teoria lui despre „teroarea istoriei”. Este o teorie tristă, sceptică și fără speranță, menită să ne dezarmeze cu un mesaj strecurat sub pragul conștiinței și care în text clar ar putea să sune cam așa: «Deșteaptă-te române prost! Nu te mai sacrifica, nu mai săvârși nimic, nu mai fi erou, află de la mine că „ești condamnat de istorie … nu există apărare…”, stai în banca ta și acceptă să fii slugă la dârloagă! Capul plecat, sabia oricum ți-l taie. Amin și Doamne ajută!» Mulți au căzut în cap prin fereastra Overton, însă nu și Eliade. Nimeni nu l-ar fi putut manipula tocmai pe el, care era atât de integru pe cât se știe, încât nu a renunțat la convingerile sale politice, pe care mai toți le-au renegat, numai el nu. Eliade proiectează asupra ciobanului din Miorița propria sa deznădejde cu care privea situația României, propriul său fatalism, pesimism și resemnarea sa față de „teroarea istoriei”, așa cum l-a terorizat pe el, cu închisoarea pe motive politice și cu groaza de a fi trimis pe front, ca alți intelectuali.

Teoria lui Eliade despre „teroarea istoriei” propune o viziune sceptică, tragică asupra istoriei, fără speranță, fără optimism, pe care el o aplică la istoria noastră și la Miorița. El e convins de zădărnicia optimismului: „Dar este în zadar să se caute ’optimismul’ Mioriței (…) Nu se poate vorbi despre optimism pentru că este vorba de o revelație tragică” (pag. 248). El vede tragism în Miorița și vrea să transfere asupra tuturor românilor concepțiile sale personale despre viață și despre istorie, în răspăr cu spiritul de libertate și de combativitate al națiunii noastre, ca să nu fie singur cu ideile sale tragice. E firesc să facă așa. La fel ca el, așa avem fiecare din noi tendința să îi convingem pe alții de propriile noastre convingeri. Și eu fac același lucru aici, cu deosebirea că eu sunt un optimist iremediabil și contagios, cum zicea un recenzent al cărții mele Doldahavsrullarna. Așa că, feriți-vă! Optimismul, ca și pesimismul, se ia.

Ce poate fi mai sceptic, mai pesimist și mai fără nădejde decât teoria cu „teroarea istoriei”? Poate fascina pe oricine cunoaște istoria superficial și se află într-o depresiune psihică. Luată în serios, este descurajantă, deprimantă, nocivă. Felul în care Eliade aplică teoria sa la istoria României contravine afirmației hotărâte, publicate anterior de către patru savanți români co-semnatari, care nu s-au zbătut să aibă renumele internațional al lui Eliade, dar își cunosc mai bine țara pentru care s-au zbătut. Alexandru Amzulescu, Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie (în Istoria Literaturii române, vol. 1, p. 123, Ed. Academiei, 1964) resping interpretările – care circulau încă înainte de Eliade – și care atribuie ciobanului resemnare, fatalism și o atitudine contemplativă. Ei zic: „De altfel și bunul-simț respinge interpretările arbitrare pomenite, deoarece un popor care timp de două mii de ani și-a apărat cu străjnicie libertatea împotriva cotropitorilor, din afară și împotriva asupritorilor dinăuntru, nu este nici resemnat nici fatalist, nici nu dorește moartea ca pe o ‘mireasă’ a lui și a lumii.” Orice român cu cugetul limpede poate fi de acord cu cei patru. Și totuși, în apărarea lui Eliade, pe care îl stimăm cu toții, eu aș zice că el are o interpretare strict personală a istoriei propriei sale patrii – e dreptul lui și al fiecăruia din noi – și nu are importanță faptul că realitățile istorice și bunul-simț îl contrazic.

O altă teorie importantă din studiul lui Eliade este „creștinismul cosmic”, pe care îl semnalează în Miorița astfel: „Acest ‘creștinism cosmic’ nu este atât de evident în Miorița, cât este în alte piese ale folclorului religios românesc” (p. 246). „Acest creștinism cosmic nu este decât aluziv și cifrat în baladă…” (p. 250). Nu putem pune la îndoială aceste afirmații – chiar dacă nu precizează care sunt acele „alte piese” și nici în ce versuri este „aluziv și cifrat” – întrucât Eliade însuși se exprimă aluziv și cifrat. Victor Kernbach (1994 p. 321) spune: „Eliade a încadrat structura baladei în ceea ce el numește ‘creștinism cosmic’ – sintagmă care nu e mai mult decât o gratuitate.” Oricât ar fi de regretabil, opera lui Eliade nu oferă argumente împotriva acestei constatări. George Călinescu afirmă cu tărie că Miorița este un mit fundamental. Eliade, fără a se referi la Călinescu, la Ovid Densusianu sau la alții care susțin aceeași idee, îi condamnă cu dispreț suveran și fără a numi vreunul, pe toți cei care văd în Miorița un conținut mitologic. El pune în evidență și se alătură la interpretarea juridică, bine bătătorită de către filozoful marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös) și de Fochi, pe care îi citează fără rezerve, fără comentarii. Pe cine să mai credem?

Ne putem întreba: de ce Kindlers Neues Literatur Lexikon nu acordă nicio importanță orientării juridice și nici contribuției lui Erdös sau a lui Eliade la studiul Mioriței? Lexiconul german, post-comunist, a rămas la interpretarea marxist-leninistă a lui Fochi, pe linia trasată de partidul comunist. Ne putem întreba: de ce studiul lui Eliade nu a anulat concepția acreditată de comunism? Interpretarea Mioriței de către Eliade este scrisă într-un stil fermecător de elegant, aluziv și cifrat, împănat cu paradoxuri seducătoare, contradicții bizare și contrazice realitățile din istoria României. Eliade stăpânește arta de a spune totul și exact contrariul, la un nivel intelectual superior și fascinant. Aceste inadvertențe pot trece neobservate la o lectură grăbită, însă nu și la o lectură mai atentă. El are autoritatea științifică, ce îi poate permite să înțeleagă istoria țării noastre pe cont propriu și să propovăduiască resemnarea în fața terorii istoriei, chiar dacă asta contravine intereselor noastre, ale fiecăruia și ale națiunii.

Încă o idee tristă ce se desprinde din studiul lui Eliade este aceea că România are un destin prestabilit de situația geo-politică a țării, față de care „nu există apărare”. E bine știut că el și-a mai exprimat și cu alte ocazii convingerea că românii sunt predestinați de o forță nevăzută, vreun blestem. Istoricii serioși exclud predestinarea. O înțelegere fatalistă a istoriei nu este productivă în cercetarea științifică și nici în politică, însă este utilă dușmanilor tradiționali ai României și de aceea încearcă să ne-o bage pe gât, prin chiar cei mai buni români.

Exegeza lui Eliade, pentru mai buna înțelegere a Mioriței, este încununată de o elegantă și ademenitoare apăsare pe pedala amărăciunii, scepticismului și a tragismului și trage frâna de mână. Eliade excelează cu soluții și formulări absolute, menite să ne încânte prin frumusețea stilistică, astfel încât să nu ne îndoim de afirmațiile lui și să credem că orice continuare a cercetării Mioriței este inutilă. Nicolae Steinhardt ne atrage atenția, că absolutul soluțiilor formulate de către Eliade ne duce într-un impas al cunoașterii, pentru că împiedică o continuare a discuțiilor: „Interpretarea eliadiană are într-însa ceva din absolutul soluțiilor după a căror formulare orice discuție devine inutilă.”

Academicianul suedez Carl Martin Edsman de la Universitatea din Uppsala afirmă într-un anuar universitar din 1985 (Ros, ris och undran om Eliade = Laude, critici și mirarea despre Eliade): „De aceea, opera lui Eliade, deja prin felul de a aborda cercetarea, este în cel mai înalt grad problematică, iar metoda lui e neistorică și filozofic neclară. (…) Eliade renunță la distanța față de obiectul cercetării și e captivat de o viziune criptoreligioasă și romantică a unei viețuiri agrare a naturii, orientată cosmic”. Să nu fi știut Edsman că Eliade este totodată și un mare scriitor de literatură beletristică, cu o fantastică viziune criptoreligioasă și romantică? Desigur că știa. Edsman spune, cu scandinavă subtilitate, că se poate pune semnul egalității între opera științifică a lui Eliade și cea literară, la fel cum opera științifică a altor savanți are în primul rând o mare valoare literară. Pin aceasta, putem înțelege că Edsman îl ridică pe Eliade printre cele mai marcante personalități contemporane. Britt Dahlström afirmă într-un dicționar suedez (1984): „Mircea Eliade este unul dintre cele mai marcante personalități din vremea noastră”.

În concluzie, Eliade rămâne la înălțimea la care s-a situat întotdeauna, deasupra oricăror critici ce i s-ar putea aduce, în panteonul culturii noastre. Chiar și soarele de pe cer are pete, și nu ne poticnim de ele. Eliade este cel mai de seamă în fruntea celorlalți cercetători români anteriori, care la fel ca și el se bazează pe intuiție și sentimente, iar nu pe lucrări de referință, fără să mai fie necesar să precizeze ce metodă aplică fiecare sau dacă aplică vreo metodă. Lipsa exigenței metodologice din cercetarea anterioară a Mioriței era la modă pe atunci cam peste tot – cu unele excepții, ca universitățile din Suedia – și este compensată de exigența cu care sunt contraziși ceilalți cercetători, iar câte unii, în ardoarea de a contrazice, se contrazic pe ei înșiși. Toate erorile din cercetarea anterioară sunt scuzabile și ne sunt de folos, ne ajută să cunoaștem stadiul de dezvoltare a filologiei și a metodologiei de cercetare a Mioriței din vremurile trecute. Ne ajută să nu fim dezorientați sau grandilocvenți, ca mulți cercetători sau simpli ignoranți, care îi critică pe alții, numai ca să atragă atenția asupra lor înșiși, să se pună pe ei înșiși în evidență și să ascundă că nu au nimic altceva de spus. Grandilocvența camuflează bine ignoranța, dezorientarea și regretul de a nu fi ceea ce ar vrea grandilocvenții să fie.

Nici unul din cercetătorii anteriori nu ne prezintă o analiză care să fi fost verificată de cineva competent și neutru. Cine putea fi mai competent decât Eliade sau academicienii noștri? Renumele, prestigiul și autoritatea predecesorilor noștri țineau loc de garanție științifică. Așa era pe atunci, nu numai la noi. Redactorii de la Editura Academiei sau de la Editura Științifică nu au îndrăznit să atragă atenția celebrilor autori asupra unor prejudecăți neîntemeiate, afirmații fără acoperire, inexactități flagrante, lipsei de informație și nici chiar asupra unor greșeli lexicale, de ortografie sau de gramatică, pe care dascălii le subliniază în caietele școlarilor cu creionul roșu. În felul acesta, multe afirmații eronate au fost publicate sub oblăduirea unor edituri de prim rang și rămân ca gropi cognitive, în care cei neatenți și-ar putea frânge gâtul. Le-am semnalat în carte pentru cei grăbiți, iar cei atenți să nu creadă că eu am fost orb de nu le-am văzut și am căzut în acele gropi sau că am transcris greșit citatele.

Continue reading „Victor RAVINI: Metode vechi și noi” →