„Istoria o fac nebunii, iar mincinoşii o scriu.”
(ILEANA VULPESCU)
„Ştiu însă, şi faptul e trist, că actul de naştere
al strălucitei lui cariere în străinătate a fost un
act de ingratitudine.” (NICOLAE OTTESCU)
Politica unei Naţiuni suverane şi a unui Stat naţional de drept, în climatul ei firesc, pentru a ajunge sau a reveni la „arta guvernării”, are nevoie de oameni capabili, de oameni formaţi în domeniul diplomatic, de oameni „de stat”, de oameni jertfiţi căldurii patriotismului şi focului naţionalismului creştin ortodox care, trebuie să ţină cont de cele cinci coordonate esenţiale: tradiţia, morala, religia, libertatea şi cultura Neamului, altfel riscă să devină Metresa de lux a ocultismului, care nu e nici tradiţie, nici morală, nici religie, nici libertate, nici cultură, nici diplomaţie, dar nici politică.
Ocultismul politic al democratiei este din toate câte ceva şi nimic din toate.
Scopul lui nu este dezvăluirea adevărului, ci învăluirea şi reînvăluirea crezării, amintindu-ne de ceea ce ne spunea odinioară prinţul diplomaţiei franceze, Charles Maurice Talleyrand-Perigord, prinţ de Benevent (1754-1838): „În politică, ceea ce e crezut devine mai important decât ceea ce este adevărat.” (Gerard/ Sophie de Sede, L’Occultisme dans la Politique. Editions Robert Laffont, S.A., Paris-1994)
Iluminaţii ocultişti crează contradicţii dialectice prin care propagă o obscuritate apocaliptică în sânul unei metaistorii misterioase, caracterizată printr-o raţionalitate înspăimântătoare care slujeşte unei iraţionalităţi nebune, înfricoşetoare, o caracatiţă de proporţii care sfarmă între tentacolele ei toate instituţiile fundamentale ale Naţiunii.
În Istoria oricărui popor există două categorii de personalităţi ale naturii politice: prima aparţine personalităţii prin sine: nobleţe, credinţă, demnitate, carismă, spirit, curaj, jertfă, naţionalism, misticism, oratorie, adevăraţi Bărbaţi ai Cetăţii, iar cea de-a doua cuprinde personalităţi contrafăcute: ciocoism, avariţie, carierism, demagogie, perfidie, laşitate, trădare, vânzare, fariseism, mistificare, veritabili politruci ocultişti.
Ambele categorii pot schimba cursul evenimentelor sau chiar destinul naţiuni lor, doar că primii îl schimbă în bine, ceilalţi în rău. Aşadar, rolul în istorie al personalităţii este definitoriu. Ideal ar fi ca personalitatea să posede şi atributele Conducătorului.
Personalitatea aleasă se impune Cetăţii, se asumă responsabilităţii ei, anticipând efectul faptelor sale, pentru a le putea sluji numai în folosul Domnului şi comunităţii.
Conducătorul, alesul trebuie să ardă nemistuit în focul măreţ al naţiunii sale pentru a-i întrupa lumina, căldura, harul, adevărul, libertatea, credinţa, creaţia mistică, spiritualitatea, jertfa, iubirea, crucea, înnoirea şi învierea.
Sunt însă şi mari diplomaţi de carieră care rămân fideli ţării lor, sacrificând totul pentru naţie, familie, rude, prieteni, chiar şi propria persoană, care fac în tărâmul politic cât o Divizie specială şi mai mult, pe câmpul de luptă. Aşa îi gratulau împăratul Napoleon pe ministrul său de externe Talleyrand, împăratul Austriei pe Klemens Metternich, prinţ Wenzel von (1773-1859) şi generalul Prezan pe poetul Octavian Goga care dorea să se înroleze în războiul de Reîntregirea Neamului.
Un discurs oratoric inspirat are un rol electrizant covârşitor pentru mulţimea acelui moment. Ne amintim de celebrul avocat, boier Vasile Boerescu, intuit pe realitate care a înclinat balanţa spre alegerea lui Cuza: „…A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei”, precum şi de cel al lui Winston Churchill, imaginat rostit în Camera Comunelor după înfrângerea Franţei: „Nu ne vom clătina, nu ne vom prăbuşi, mergem până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta, vom lupta în aer…, pe aerodromuri, vom lupta în câmpuri, pe străzi, vom lupta în munţi; nu ne vom preda niciodată.” După ce s-a aşezat în urma fulminantului discurs a mai adăugat încet cu maliţiozitatea sa bine cunoscută: „…nu ştiu cu ce vom face-o, dacă nu cu cuţitele de la bucătărie.” (Winston Churchill, Camera Comunelor, aprilie 1940, cf.Guy Eden, Portrait of Churchill, p. 40-41)
Şi tot acelaşi Eden a mai adăugat: <<dacă Fuhrerul ar fi ştiut că toţi voluntarii „Apărării locale” nu aveau la un loc mai multe arme decât un regiment german, probabil că nu ar fi şovăit.” (idem.)
Deci, sunt personalităţi care scapă naţiunea prin politică istorică şi sunt diplomaţi care sapă naţiunea prin politică lor aistorică.
După „grăbirea” morţii lui Ionel I.C. Brătianu în anul 1928, probabil că Duduia, n-a fost străină de acea faptă mârşavă, caracteristică arsenalului ei ucigaş, scena politicii externe a ocupat-o Nicolae Titulescu, care i-a imprimat direcţia titulesciană, pe linia căreia au defilat partidele istorice până la detronarea Mareşalului Antonescu, prin mârşavul act regalo-democrato-comunist de la 23 August 1944, care ne-a adus ciuma capitulării-predării fără condiţii a Armatei şi a Ţării. Spiritul politicii titulesciene, „a rămas conducător, determinând până la urmă dezastrul ţării, pierderea libertăţii şi a suveranităţii naţionale. N. Titulescu a reprezentat politica aistorică, pe care succesorii lui au continuat-o.” (Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip* Politica aistorică, Ed. Fides, Iaşi-1998, p. 10)
De fapt cine a fost adevăratul Nicolae Titulescu?!
Cel idolatrizat de Adrian Năstase sau cel venerat de Theodor Meleşcanu sau de alţii?!
Adevăratul Nicolae Titulescu a fost de fapt veritabilul de carate Nicolae Titulescu!
Născut pe 4 Martie 1882 la Craiova. Mare Păcat! A urmat liceul în Bănie, Facultatea de Drept şi Doctoratul la Paris. A urmat cariera universitară: conferenţiar la Universitatea din Iaşi, profesor la Universitatea din Bucureşti, ministru de finanţe în Guvernul de Uniune Naţională de la Iaşi – 1917, din nou în 1920, ministru plenipotenţiar la Londra, delegat permanent la Societatea Naţiunilor în 1922, membru în Consiliul Societăţii Naţiunilor între 1927-1930 şi 1935, ministru al afacerilor externe 1927-1928, ministru plenipotenţiar la Londra 1928 şi 1932, preşedintele Adunării Societăţii Naţiunilor între 1930-1931, din nou ministru de externe 1932-1936 şi desigur ultima treaptă, cea de academician, la care aspiră toţi neromânii.
A rămas definitiv la Cannes în Franţa- 17 Martie 1941, în cimitirul rusesc iubit.
Secretarul şi amicul său Nicolae I. Ottescu ni-l descrie ca având o avară pledoarie pentru bani, dar şi o faimoasă infirmitate psihică, „…Era spân şi avea un glas subţire de sopran… Când se ridica să vorbească, întreaga lui înfăţişare părea transfigurată. Era serios şi chibzuit. Studia procesele până în cele mai mici amănunte, îşi scria argumentele cu îngrijire, prevedea orice obiecţie a adeversarului şi ştia să ceară onorarii.” (Nicolae I. Ottescu, Nicolae Titulescu – o statuie fără piedestal)
Pledoaria şi-o pregătea în dormitor, 2-3 zile unde nu intra nimeni, învăţând discursul pe de rost. În străinătate închiria pe banii statului, 3-4 aparteamnte, alături de cel în care sta, pentru a avea linişte deplină. „În străinătate, avea obiceiul să închirieze la hotel şi camerele alăturate celor pe care le locuia efectiv.” (idem.)
Fratele marelui orator Take Ionescu, doctorul Toma i-a explicat secretarului lui Titulescu, Nicolae I. Ottescu, de unde vine infirmitatea psihică a marelui diplomat: „…la copii, în preajma vârstei de 7 ani, ouăle, situate în dreapta şi în stânga pubisului, cad mai jos în sacul testicular: că uneori ele nu cad şi atunci e nevoie să se intervină chirurgical şi că la Titulescu ele au rămas probabil sus şi că s-au atrofiat acolo. Aşa se explică şi înfăţişarea lui, şi vocea lui de copil, şi memoria lui fantastică…, însă e îngrijorător din punct de vedere, al echilibrului lui nervos.” (Ieronim Hristea, Nicolae Titulescu, un cal troian al francmasoneriei internaţionale, în De la Steaua lui David la Steaua lui Rothschild. Ed. Ţara Noastră, Bucureşti-2004, p. 277)
Întrucât prinţesa grecoaică Elena, care n-a ajuns niciodată regină, în ciuda liberalilor, o tulbura tare mult pe Duduia, celebra cocotă a târgului de plăceri, Elena Lupescu Wolf, Carol al II-lea dorea să-şi determine sotia legitima să plece din ţară. Reuşita i-a aparţinut lui Titulescu care l-a convins pe monarh ca în schimbul serviciului să-i ofere portofoliul Afacerilor externe: „Cu elocvenţă şi mijloace de presiune bine calculate, Titulescu a reuşit să o convingă pe prinţesă să părăsească ţara, să renunţe la drepturile ei şi la dreptul de supraveghere a educaţiei fiului său.” (ibid., p. 281)
Ce i-a mai fost dat în istorie şi poporului nostru sărmanul: un monarh numai cu „barbatia” vesnic treaza şi un diplomat fără ouă in fiecare dimineata.
Toată activitatea sa finanţistă şi diplomatică a fost regizată şi pusă în scenă de ocultismul politic internaţional francmason.
Începerea primului război mondial a pregătit condiţiile declanşarii Revoluţiei masono-bolşevice din Rusia. Liderii bolşevici au fost finanţaţi de băncile din SUA, cu 20 de milioane de dolari şi de cele germane cu 55 milioane de mărci, iar România trebuia să vină şi ea cu TEZAURUL, care în anul 1917, valora 2 miliarde de dolari.
România a fost nevoită să încheie tratatul cu Antanta, pentru a-şi elibera provinciile vremelnic ocupate: Banatul, Crişana, Maramureşul,Transilvania, Bucovina. Armata de Nord condusă de generalul Prezan a eliberat rapid teritoriile nostre aflate dincolo de Carpaţi, dar frontul din Dobrogea care trebuia sprijinit de trupele aliate s-a prăbuşit, poate ajutat, astfel că în scurt timp în braţele de fier, pline de sânge ale Puterilor Centrale s-au frânt Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei.
În acele nefaste condiţii, Capitala ţării şi Tezaurul naţional fiind în pericol s-au mutat la Iaşi, în baza Decretului Regal nr. 3120/ 17 Noiembrie 1916.
Situaţia a avansat cu grele pierderi materiale, ca urmare a dezastrului militar, existând pericolul ca şi Moldova să fie ocupată şi să se piardă totul, deci şi Tezaurul.
S-a pus de urgenţă problema expedierii Tezaurului. Unii, puţini au indicat Moscova, probabil regina Maria, susţinută de sfatul abil, diplomat al unui prieten al ruşilor.
Cei mai mulţi au propus Danemarca şi Londra, dar au câştigat însă promoscoviţii.
În anii 1948-1951 în infernul concentraționist din România comunistă a avut loc ceea ce a rămas cunoscut sub numele “fenomenul Pitești”.
Episcopia Tomisului. Numărul tot mai mare de creştini, ca şi dezvoltarea oraşului, a capitalei, a dus în mod firesc la înfiinţarea unei episcopii în Scythia Minor, cu reşedinţa la Tomis. Nu cunoaştem cu certitudine data şi împrejurările în care a luat fiinţă episcopia în această provincie, ea este atestată documentar în 369. Şi înainte de acest an, sunt menţionaţi unii episcopi la Tomis, dar în izvoare nesigure. Astfel, în contextul pătimirii mucenicilor Epictet şi Astion la Halmyris, este amintit şi episcopul locului, Evangelicus, pe care unii istorici îl consideră primul episcop cunoscut al Tomisului. După păstorirea lui, avem informaţii despre un episcop, Efrem, pomenit în sinaxar la 7 martie, care a propovăduit în Sciţia şi a fost martirizat în timpul persecuţiei lui Diocletian. Alte sinaxare amintesc despre pătimirea ca martir a episcopului Tit, în vremea lui Licinius. La sinodul I de la Niceea, din 325, a participat şi un episcop din părţile Sciţiei, cf. mărturiei lui Eusebiu de Caesareea: „nici schitanul nu lipsea din ceată”. Se pare că ar fi vorba despre episcopul Marcu de la Tomis (Marcu Tomensis, cf. lista). Oricum ar sta lucrurile, primul episcop a cărui existenţă este neîndoielnică a fost Vetranion, amintit în scaun în 369, în contextul conflictului cu Valens (364-378). Conform relatării lui Sozomen (sec. V), în Istoria bisericească, împăratul, arian convins, aflat în drum spre Constantinopol, s-a oprit la Tomis, unde a intrat în basilica episcopală. Vetranion, netulburat, a rostit un cuvânt în care a apărat învăţătura celor 318 Părinţi de la Niceea, apoi a părăsit biserica cu credincioşi săi. Ofensat, Valens a decis exilarea episcopului Vetranion, dar a revenit curând asupra deciziei temându-se de o „revoltă a sciţilor”. În relatarea sa, Sozomen îl înfăţişează pe Vetranion ca pe un „bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale”, iar episcopul Teodoret al Cirului (392-458) scria despre el că era „plin de credinţă…a înfruntat stricarea dogmelor şi fărădelegile săvârşite de Valens împotriva sfinţilor (credincioşilor)”. Nu ştim cât a păstorit, însă după moartea sa, episcopul Vetranion a fost canonizat, fiind pomenit în fiecare an, în ziua de 25 ianuarie.
„Numai Dumnezeu cunoaște limitele rezistenței sufletului uman.”, scria Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa în prefața cărții fostului deținut politic Grigore Caraza, ”Aiud însângerat”. O filă neagră, dureroasă, ca o maladie fără leac pentru istoria poporului român a reprezentat-o întregul film al închisorilor comuniste, topos-ul unde cruzimea greu închipuibilă a întregului aparat represiv din penitenciare nu flutura ca destin probabil de azi pe mâine deținuților decât, în genere, moartea. Pentru mulți dintre aceștia, temnițele „neplierii” pe noua canava doctrinară deveniseră nu doar un lagăr de așa-zisă reeducare, ci și mormânt. „Unii, chiar dintre cei tari au căzut; mulți dintre cei mai slabi au rezistat.”, dar, adăuga Părintele Calciu-Dumitreasa, „sufletul omenesc scapă oricărui calcul și oricăror predicții”.