Dorel SCHOR: Foc la delicatese

Madam Gurnist și doamna Brodiciche ședeau la taifas pe banca din fața blocului și, când m-au văzut venind de la serviciu, m-au oprit cu exclamația:

– Ia te uita cine vine! Vorbim de lup și lupul… Ia loc o clipă.

M-am așezat între cele două respectabile doamne.

– Ce-i nou? am întrebat.

– Păi, nu știi? Asta noapte a ars magazinul de delicatese a lui Joel măcelarul. Ca știi, pe lângă toate care le avea dinainte, în ultima vreme se lărgise, găseai la el o bucățica bună de mezel, pastramă, costiță afumată, cașcaval și chiar urdă proaspătă, dacă aveai poftă. Și uite ca i-au pus foc, bandiții, au spart geamul și au aruncat o cârpa cu benzină…

– Ce vorbiți? mă mir eu. Cine să fi pus focul?

– Teroriștii ! spune grav madam Gurnist. Ce mai întrebi?

– S-au infiltrat până aici! exclam.

– S-au infiltrat pe dracu, mă corectează doamnele într-un glas. Aștia-s teroriști de-ai noștri, lua-i-ar naiba…

– O fi mafia! îmi dau eu cu părerea. Probabil ca Joel măcelarul nu a vrut să plătească taxa de protecție și uite ce i-au făcut… Să vedem ce o să primească de la asigurări…

– Ei, uite aici e buba, ca nici măcar nu era asigurat. Știu chiar de la Joel că i-au cerut să plătească așa o poliță, că mai bune închidea magazinul. Așa că săracul nici nu era asigurat.

– Atunci poate chiar astia…, presupun eu timid. S-au mai citat cazuri cand, chiar a doua zi, proprietarul a dat fuga si s-a asigurat… Afacerile sunt afaceri. Poti chiar sa te gandesti ca un concurent a pus focul. De exemplu, chiar langa el e magazinul unui tripolitan, un magazin de coloniale. Credeti ca nu l-a deranjat faptul ca Joel ii fura clientii?

– De deranjat, l-o fi deranjat, intervine madam Brodiciche, dar era sa ia foc si magazinul lui, au un perete comun. Doar nu-i tampit sa-si dea singur in cap.

– Atunci, poate ca extremistii.

– Ce fel deextremisti? Ca sunt de tot felul…

– Ma gandesc la ultra-religiosi… Cand au aflat ca Joel vinde carne si branza impreuna, ca sa nu mai spun ca gaseai la el si o bucatica faina de porc, s-au gandit sa-l faca caser.

– Ce idei ai si dumneata, ma contrazice doamna Gurnist. Fanaticii astia pot sa-ti sparga capul daca intri sambata cu masina in cartierul lor, dar n-o sa se atinga de carne de porc nici de la distanta. Ar insemna ca au fript porc, daca ei ar da foc…

– Atunci chiar ca nu mai stiu, spun ganditor. Politia ce zice?

– Politia? Cand o sa vina politia, o sa auzim ce spune politia… Deocamdata au spus la telefon sa nu se atinga nimeni de nimic. Ca si cum, daca au aruncat o carpa aprinsa de afara, o sa gaseasca inauntru amprente. Amprente prajite o sa gaseasca. Ce vrei sa faca politia? Un proces verbal o sa faca!

– Da, zic oftand. Ia sa ma duc eu acasa.. Dar de ce spuneati ca vorbeati de mine cand am venit?

– In legatura cu focul! ma linistesc doamnele. Spuneam ca uite ce noroc ai matale ca nu esti proprietar de magazin. Si ca daca iti ia foc la noapte institutia unde lucrezi te doare in cot…

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

19 aprilie 2019

Corneliu NEAGU: Pomul vieții

POMUL VIEŢII

 

Privesc încrezător

spre lumea neştiută,

prin porţile deschise

de dorul călător,

iar cugetu-mi aduce

dorinţa absolută

cu faruri de speranţă

aprinse-n viitor.

 

N-am întâlnit minuni

pe căile umblate

dar le-am zărit în vis

pe drumurile noi,

cu mintea întărită

le-am încercat pe toate

fără-a privi vreodată

cu teamă înapoi.

 

Am adunat cu trudă

învăţătura dreaptă,

luciri nemărginite

destinului să-i dau,

am chibzuit temeinic

ca fiecare faptă

lumină să aducă

pe locu-n care stau.

 

Discipolii cu har

m-au însoţit la greu

pe calea-ntrevăzută

în orizontul lor,

cu fapta şi cu gândul

i-am ocrotit mereu

ca zborul lor prin lume

să fie mai uşor.

 

Privind acum în urmă

la tot ce am lăsat

din gândurile mele,

din sufletu-nsorit,

prieteni dragi, aş spune

că pot fi împăcat,

că pomul vieţii mele

din nou a înflorit.

————————————

Corneliu NEAGU

21 aprilie 2019

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Învierea Mântuitorului Nostru IISUS HRISTOS – Spre Învierea Neamului nostru ROMÂNESC

CÂNTAREA INIMII

 

Când gândul mi-l îngenunchez

Tot Ceru-mi pare o icoană,

Cântarea inimii mi-e crez,

Prin Iisus, ea nu mai e orfană!

 

Eu niciodată n-am fugit

De-o vorbă ce am zis,

Dar niciodată n-am vorbit

Ce-n bunul simț nu e permis!

 

Averile-astea-mi sunt deajuns,

Acestea veșnice rămân,

Și-n veșnicie vor sta sus

Spre reînvierea neamului Român!

 

Tu, Doamne, știi de acest Neam,

Deapururea și an de an,

Noi am trudit în jug și ham,

Și-am  stat ca spicul drept pe lan!

 

Iubirea noastră e aceiași,

Precum ne-ai Învățat pe Munte,

Păcatelor să nu ne lași,

Reînvierea Ta spre Tine dăne-o punte!

 

Când gândul mi-l îngenunchez,

Tot Ceru-mi pare o icoană,

Cântarea inimii mi-e crez,

Prin Iisus, ea nu mai e orfană!

——————————————

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

21 aprilie 2019

 

Gheorghe PÂRLEA: De Florii

De Florii

(Rondel)

 

E larmă, în surdină, de Florii

În inima-mi ce se despiatră,

Te-aștep cu jind, Iisuse, ca să vii

Și în cetatea ce mi-i vatră.

 

Îți văd asina ce Te poartă

Și-alaiul ce-Ți zidește temelii –

E larmă, în surdină, de Florii

În inima-mi ce se despiatră,

 

Aud cântările în chinovii –

Ecou născut la Marea Moartă –,

Te-aclamă vocile, cu mii și mii,

Ghicind că Jertfa-Ți le e soartă.

 

E larmă, în surdină, de Florii

———————————

Gheorghe PÂRLEA

20 aprilie 2019

Foto: Internet

Ioan POPOIU: „Să nu ne rinocerizam”- Interviu cu Doina SPILCA

Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc, mai întâi, pentru bunăvoința de a răspunde întrebărilor acestui interviu, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE.

Cum au fost copilăria și adolescența?

Doina SPILCA: Ursitoarea a fost trimisa Euterpei, m-a ursit cu hobby-uri. Copilăria și adolescența s-au dus. De cele ce s-au dus, numai de bine!

Ioan POPOIU: Acum ai început să scrii versuri?

Doina SPILCA: Versuri? Doar gânduri, semne de carte pentru fiecare filă de suflet, vârf de peniță într-un insectar de viață.

Ioan POPOIU: Cum este „dulcea pasăre a tinereții”?

Doina SPILCA: Răzvrătire – candoare.

Ioan POPOIU: Unde începe maturitatea?

Doina SPILCA: În plan spiritual.

Ioan POPOIU : Există un secret al existenței care ne-ar face fericiți?!

Doina SPILCA: Ne vom petrece spre lut căutând „secretul”, ne vom lamenta mereu că-i tainic și nu-l găsim. De ce-l ferecăm „secret”, de ce nu-l numim sănătate, spiritualitate, senin, zâmbet, normalitate?

Ioan POPOIU: Să vorbim despre poezie! Cum definești poezia?

Doina SPILCA: Esențializare, Univers în bob de slovă.

Ioan POPOIU: Literatura, arta, poezia ce loc ocupă în viața noastră?

Doina SPILCA: Locul pe care îl oferim noi.

Ioan POPOIU: Îți place Shakespeare?!

Doina SPILCA: E imposibil să nu-mi placă Shakespeare. E imposibil să nu-mi placă Eminescu.

Ioan POPOIU: De ce vibrăm atât la ROMEO ȘI JULIETA?!

Doina SPILCA: Emoționează mitul iubirii sacre, jertfa supremă și, de ce nu, „armonia antonimului” junețe – maturitate.

Ioan POPOIU: Și HAMLET? Am putea trăi fără prințul nefericit al Nordului?!

Doina SPILCA: Nu trăim fără el. Și noi ezităm între suspiciune și certitudine.

Ioan POPOIU: Cum percepi poezia ta?

Doina SPILCA: Alean, taină, dodii, griuri.

Ioan POPOIU: Ai un mesaj anume?

Doina SPILCA: Să nu ne rinocerizăm.

Ioan POPOIU: Publici puțin, ești foarte discretă, de ce?

Doina SPILCA: Tac atunci când nimic nu am a spune.

Ioan POPOIU: Poezia ar putea salva lumea?

Doina SPILCA: Poezia ar salva lumea dar … lumea nu dorește să salveze poezia.

Ioan POPOIU: Cum vezi viitorul nostru, al oamenilor? Mai există viitor?

Doina SPILCA: Dacă vom rămâne solari în lumea glacială.

Ioan POPOIU: Doina, în încheiere, te rog să ne spui cum te vezi tu? Cine este Doina Spilca?!

Doina SPILCA : Confortabil ca observator – disconfort în prim-plan.

––––––––––

A consemnat,

Ioan POPOIU

19 aprilie 2019

 

Vavila POPOVICI: Vicleniei îi plac întunecimile vieții

Lumea pe care am creat-o e un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea. – Albert Einstein

   Șmecheria este definită ca abilitatea omului șmecher, considerată de către unii a fi sinonimă cu escrocheria, șiretlicul, dibăcia, vicleșugul, înșelătoria, viclenia, frauda, șarlatania, hoția. Este un mod de a ieși din încurcătură, de a face trucuri și viclenii, spre deosebire de inteligență care este străduință, calcul și adevăr – calități ale comportamentului. Șmecherului îi sunt străine bunul simț și modestia. El sfidează și încalcă legi, găsind totodată modalități de încălcare a lor, sau chiar de schimbare.

   Specula, corupția, învârteala, ciupeala sunt păcatele tipice, recunoscute ale șmecheriei dâmbovițene, dar nu numai, și țin de esența vieții din zilele noastre. Șmecherul se orientează cu pricepere în orice situație, trăgând foloase. Învățând șmecheria din familie sau de la prieteni mai în vârstă și mai experimentați, el se maturizează, profită de neatenția și îngăduința celor din jur și dobândește rangul vicleniei. Prefăcătoria îl însoțește pretutindeni. Omul de-acum înrăit, știe să se prefacă, se arată ca om bun, pentru a-i înșela pe ceilalți, a le obține încrederea.

   Scriitorul Nicolae Filimon scria la vremea sa că „aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop și La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniți în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenție, încât ei știu foarte bine cum se fură cloșca de pe ouă fără ca acesta să cârâie”.

   Astăzi avem vulpile noastre, ciocoii noi, parveniții care au preluat frânele guvernării și pe care le țin bine în mâini, indivizi ipocriți, orgolioși, brutali până la barbarie, dând dovadă de lăcomie și ambiție fără limite. Tot Nicolae Filimon ne spunea că „nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților”.

   Viața politică și morală românească este vădit inspirată și din opera continuatorului, dramaturgului Ion Luca Caragiale. Putem spune că trăim o viață în spirit filimonian-caragialian. Atitudinile politicienilor și limbajul lor seamănă izbitor cu cele din „Momente” și din piesele de teatru, care reflectau de fapt, tot o perioadă de tranziție, cele din zilele noastre fiind însă cu mult mai vulgare. Prin obiectivitatea sa, prin radiografierea exactă a moravurilor, Caragiale ne-a lăsat o frescă perfectă a epocii sale. Personaje masculine precum Cațavencu, jupân Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetățeanul turmentat etc, cele feminine precum Zița, Veta, Efimița, Zoe, Mița și Didina, schițe precum „Lanțul slăbiciunilor” maiestuos redate, le regăsim în zilele noastre, doar cu nume schimbate. Putem să-l considerăm pe Caragiale contemporanul nostru. Doar că, la citirea pieselor lui râdeam cu mare poftă, pe când acum, la scenetele pe care ni le oferă politicienii, ne vine a plânge, nu de prostia lor care este moștenită, ci de răutatea și viclenia dobândită. Caragiale a transpus în plan literar un adevăr simplu, acela că lumea, în datele ei fundamentale nu evoluează esențial: gesturile, atitudinile pot fi mereu aceleași, sau „îmbunătățite”. Câștigul de bani de exemplu, este prima dorință acerbă a indivizilor meschini, furtul și metodele viclene prin care reușesc să acționeze se repetă. Societatea se purifică greu, viciile au continuitatea lor, fără ca cineva să fi putut, sau să poată schimba gândurile oamenilor.

   Dacă ești într-o relație, într-un cerc sau într-un partid, în mijlocul poporului tău, de ce nu poate exista respectul unuia față de celălalt, fidelitatea, progresul în comportament față de epoca lui Caragiale? De ce se glorifică unii înșelăciunea celui din tabăra sa, ca și cum ar fi succesul lui, de ce profită și el de înșelăciune și nu critică, nu își manifestă dezacordul față de înșelăciune? Din lipsa judecății sau a spiritului de curaj, de dreptate și chiar de cinste. Din cauza acestor șmecheri, mulți oameni sunt păcăliți, înșelați, furați. Mai sunt și oameni care nu admit comportamentul vicios, abuziv, fraudulos pe care-l practică șmecherii care au studiat șmecheria pentru a o putea pune excelent în practică pentru a se alege cu un câștig mult mai ușor decât unul obținut prin muncă, dar ei sunt prea puțin vocali.

   Șmecheria depistată tardiv de către cel înșelat nu poate provoca decât dezgust, întrucât nu se poate să i se acorde iertare unui nemernic. El trebuie pedepsit, fiindcă a comis un act ilegal făcut printr-un lanț de acceptabilități ilegale. Șmecherul știe să iasă din încurcături, experimentele pe care le-a făcut l-au transformat într-un om versat și nu-l mai poate nimeni păcăli, el s-a „rafinat”, a căpătat grade înalte, a devenit „regele” șarlatanilor.

   Cunoscând viclenia diavolului, care l-a înșelat pe om chiar și în rai, Sfântul Apostol Pavel își arăta îngrijorarea pentru toți cei lipsiți de trezvie, care pot fi înșelați foarte ușor de diavol, zicând: „Mă tem ca nu cumva, precum șarpele a amăgit pe Eva, în viclenia lui, tot așa, să se abată și gândurile voastre de la curăția și nevinovăția cea în Hristos”.

   Strategia diavolului se repetă în cazul fiecărui om. Când omul nu mai este atent la dreptate, răul îl acaparează, el are gânduri ciudate care-l vor duce la pierzanie. Dacă omul nu își dă seama ce se ascunde în spatele acelor gânduri, precum Eva odinioară, el va mușca din momeala aruncată de diavol.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Vicleniei îi plac întunecimile vieții”

Mariana GRIGORE: Alb și umbre!

Alb și umbre!

 

Cât îmi era de frica în prăvalul nopții!
Umbrele se adunau în petice rupte de zi
decolorate de lumea asta goală
cusută la repezeală cu o ghidropă
de care atârna un balon de săpun

Ca să trec nedeslușită printre găuri negre damnate de soare
la osânda veșnică a albului imaculat,
mi-am spălat gleznele arse de descântecul lunii
în lacrima unui deja vu ce mi se agățate de talpa visului

Urmele,
acoperite instantaneu cu timpul adunat între noi,
șovăiau într-o cumpănă de ape
la răscruci de clipe ce nu-și găseau motto-ul oțios al curgerii

Gândurile,
timide în sensuri de precizie cu colțuri abrupte
au refuzat tăcerea așternută pe umărul vântului
acoperind toamnele cu palma ta în desen de liniște

Rămân nemișcată în freamătul ce-mi fierbe fecund desprinderea de mine

Las să dospească fragedul moment
în care te încumeți să plămădești
din umbre alungite și incertitudini
conturul ce-mi împinge eliberarea
în Yin-ul Yang-ului tău.

O clipa de frumusețe sortită să rămână alb și umbre!

—————————–

Mariana GRIGORE

19 aprilie 2019

Dorel SCHOR: Anastomoza (schiță)

Pe vremea când studiam cu pasiune istoria artelor şi legile esteticii generale, eram un tânăr romantic şi, probabil, foarte naiv, nepregătit deloc să mă confrunt cu problemele concrete ale vieţii. Cel puţin asta era părerea amicului meu Emilian, student la mai multe facultăţi practice şi concrete. Nu am înţeles niciodata dacă studia concomitent, alternativ sau succesiv, dar îl admiram cu abnegaţie pentru ştiinţa lui în mai toate domeniile. În orice caz, de câte ori eram entuziasmat sau visător, el mă aducea uşor la realitatea imediată.

De pildă, într-o vară am plecat împreună la mare. El ştia cu exactitate ce temperatură are apa, cât de mari sunt valurile şi care e forţa valurilor, câtă vreme putem sta la soare fără să riscăm neplăceri şi ce cantitate de lichide trebuie să bem ca să nu ne deshidratăm. Dacă eu spuneam că marea ne mângâie uneori cu blândeţe şi alteori se înfurie ca o femeie trădată în dragoste, Emilian mă întrerupea imediat şi-mi demonstra că apa mării nu-i decât o soluţie salină, cam nouă la sută clorură de sodiu, dacă nu mă înşel…

Seara ne plimbam pe faleza care era plină de vilegiaturişti veseli şi bronzaţi. Luna îşi prelungea palida lumină peste băncile adăpostite în umbra unor castani bătrâni şi discreţi. Mi-a plăcut metafora şi am repetat-o cu plăcere.

– Tinere, m-a apostrofat Emilian. Luna asta a ta nu luminează de loc, e un satelit inert, un bolovan uriaş care reflectă impasibil cea ce primeşte de la soare pe partea ei pe care o vedem. Îi pasă lunii de noi cam tot atât cât iţi pasă ţie de zăpada de acum doi ani, sau chiar mai puţin…

Dar cel mai mult m-a impresionat povestea cu anastomoza. Într-o seară, i-am atras atenţia asupra perechilor tinere care se sărutau în parc. I-am şi recitat vreo două versuri din Faust, care se potriveau de minune: „Cum vreau şi am să ard, s-o pot săruta, să mor sub sărutul şi patima sa…”

– Opreşte-te, nene, tu ştii ce este sărutul? O anastomoză!

– O ce?

– O anastomoză, adică contactul între două capete ale tubului digestiv, fie de acelaş fel fie diferite.
Evident, nu am mai spus nimic. Mi-a dispărut toată starea de graţie, predispoziţia poetică şi tendinţa filozofică… Abia peste câteva zile, rătăcind visător şi solitar pe malul mării, l-am zărit pe bunul meu amic îmbrăţişând o tinerică pe care nu o cunoşteam, în plin proces de anastomoză. Mult deasupra lor, un bolovan imens reflecta impasibil nişte raze inerte, în timp ce o soluţie salină îşi etala cele aproximativ nouă la sută clorură de sodiu în imediata lor apropiere…

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

19 aprilie 2019

Monah IUSTIN T.: Iubirea lui Dumnezeu şi rugăciunile nerezolvate

Iată cel mai greu dar şi cel mai frumos exerciţiu. De ce nu ne răspunde Dumnezeu la rugăciuni? De ce nu „rezolvă” cererile noastre îndreptăţite?

Omul din lume tinde să judece toate după structurile minţii lui. După ce ajungem adulţi, ne formăm, în linii mari, opinia despre iubire, boală, timp, căsnicie, copii, rugăciune etc. Ne formăm opinia şi despre Dumnezeu, şi despre cum ar trebui să răspundă Dumnezeu la rugăciunile noastre. Dar ne-o formăm în acelaşi fel în care ni le-am format pe celelalte. Am studiat problema şi a găsit o rezolvare. Am creat structuri sigure şi previzibile. Pentru că asta ţine, în viziunea noastră, de conservarea vieţii şi de supravieţuire. Şi n-avem nicio problemă cu Cerul, dacă poate fi contemplat din perspectiva sigură şi previzibilă a vieţii noastre. Între cutiuţele logicii noastre, avem una, care ni se pare mai specială: Dumnezeu. Dar nu e decât „Dumnezeul” din cutiuţa logicii noastre.

Şi din această cutiuţă, noi adresăm întrebări şi primim răspunsuri de la Dumnezeu. Îi expunem aşteptările. Şi îi impunem silogismele noastre. Şi dintre ele, iată unul, poate cel mai mare. Unul care pândeşte în subconştientul oricărei rugăciuni de cerere formulate vreodată – pentru sănătate, pentru copii, pentru un partener de viaţă, pentru ziua de mâine la servici etc. – şi care sună cam aşa:

– Dacă m-ai iubi, ai împlini asta pentru mine.

Anume.

De pildă, ce poate fi mai drept şi mai legitim decât rugăciunea pentru sănătatea propriului copil? În ea operează mai multe presupoziţii valide, luate separat. Din care noi construim apoi foarte nobilul silogism:

– 1) Doamne, tu mă iubeşti pe mine. 2) Tu îl iubeşti pe copilul meu. 3) Tu mi l-ai dat. 4) Tu ştii că dacă el e bolnav eu sunt nefericit(ă). Concluzie: Dacă toate astea sunt adevărate, fă-l bine pe copilul meu.

Şi aici silogismul eşuează.

Fiindcă noi ne folosim de toate adevărurile separate, ca să-l determinăm pe Dumnezeu să adere la logica noastră. La concluzia noastră. E adevărat că Dumnezeu mă iubeşte pe mine. E adevărat că Dumnezeu îl iubeşte pe copilul meu. El ştie că eu sufăr când copilul meu suferă. Dar din toate astea construim exact acea concluzie în logica sigură şi previzibilă a lumii. Din cutiuţa noastră specială. Şi această concluzie, subconştient, ar fi:

– Tu trebuie să mă iubeşti aşa. Fiindcă iubirea ta nu poate fi decât aşa.

Şi cu asta, am reuşit să-l punem în „şah” pe Dumnezeu. Cu cele mai bune intenţii. Numai că sunt… intenţiile noastre.

Dar ce e minunat e că Dumnezeu nu se potriveşte cu acest joc de şah al nostru! Ce Dumnezeu ar fi acela care ar ceda la nişte silogisme atât de firave? La nişte „adevăruri” ale vieţii atât de fragile şi de vulnerabile? Pe un astfel de Dumnezeu nu numai că nu l-am putea iubi. Dar nici nu l-am putea respecta. Şi poate chiar asta se întâmplă.

Şi acum, oare înţelegem de ce Dumnezeu nu ne dă, de multe ori, răspunsul aşteptat? El ştie că dacă noi vrem purtăm conversaţia cu El din cutiuţa minţii noastre, n-o să cunoaştem niciodată cu adevărat Iubirea Lui. Atâta vreme cât stăm în această cutiuţă, n-o să acceptăm alt răspuns decât acela care se potriveşte interiorului ei. Iar Dumnezeu ne invită în afara ei, acolo unde stă Mintea din spatele Iubirii adevărate. Şi care face ca toate silogismele noastre să se prăbuşească. Cam în felul următor.

– „Dragul meu/draga mea, de unde ştii tu că Eu nu te iubesc exact în condiţia în care eşti? De unde ştii tu că Eu nu vreau să te laşi iubit de Mine exact în postura de părinte care are copilul bolnav? Că Eu nu vreau ca tu şi copilul tău să nu rataţi şansa să vă lăsaţi iubiţi de Mine, împreună, în acest moment de suferinţă? Ca să nu staţi cu „grija” de a vă face sănătoşi. Căci Eu ştiu că voi mă invitaţi în viaţa voastră, cerându-mi sănătate, urmând ca apoi să mă invitaţi, politicos… afară. Aşteptând următoarea cerere. Credeţi că acesta e Dumnezeul care vreau să fiu Eu pentru voi?

Poate nu înţelegeţi frumuseţea vieţii, când un părinte şi un copil îşi leagă existenţa împreună, când sunt nevoiţi să sufere şi să se lase iubiţi împreună. Căci dacă aţi şti cum vă iubesc Eu, cu adevărat, aţi spune: <Fiule/fiică, nu te teme! Hai să suferim şi să ne lăsăm iubiţi! O să avem timp să fim sănătoşi. Tatăl nostru e cu noi. Şi niciodată nu mi-ai părut mai mult fiul meu/fiica mea, şi niciodată nu m-am simţit mai copil împreună cu tine al aceluiaşi Tată!>. Iar dacă voi credeţi că Eu am îngăduit boala ca să vă „încerc”, încă n-aţi ieşit din cutiuţa voastră…

Viaţa are cele mai neaşteptate pulsări atunci când e atinsă de suferinţă. Şi Eu, oricât de ciudat v-ar părea, n-am venit în lume să schimb toate imperfecţiunile ei. Să înviez morţi şi să vindec bolnavi. Am venit să învăţ vii să aprecieze viaţa, sănătoşi să aprecieze sănătatea, şi bolnavi să aprecieze boala. Şi ştiu slăbiciunea minţii voastre, şi ştiu că felul în care vreţi să vă fac sănătoşi este să admiteţi o Împărăţie adusă în această lume. Şi dacă nu v-aş iubi exact în imperfecţiunea locului vostru pe lume – de părinte cu copil bolnav –, lăsându-vă, paradoxal!, aşa, cum aţi mai crede că Împărăţia Mea nu e din această lume? Cum aţi mai crede că Eu pot iubi desăvârşit oameni scăzuţi în ochii lumi, pe pat şi în căruciorul cu rotile, cum aţi mai crede că orbi, şchiopi, ciungi, ologi pot intra în Împărăţia Mea? Nu vă rămâne decât să vă lăsaţi iubiţi de Mine oriunde sunteţi pe pământ – soţi, soţii, copii, părinţi, cu cineva sau singuri, sănătoşi sau bolnavi – în neajunsul vieţii voastre, în toate condiţiile din viaţa voastră care nu s-au întâmplat, în toate lucrurile pe care nu le puteţi schimba. Să vă lăsaţi iubiţi de Mine în toţi cei dragi pe care i-aţi pierdut, pentru că atunci Îmi veţi da şansa să vă iubesc ca nişte orfani, o faţă a Iubirii Mele pe care nu aţi încercat-o până acum.

Fiindcă prin toate lucrurile care mi le cereţi – aproape toate – Mă invitaţi cu un pas în afara vieţii voastre. Mă invitaţi să vă iubesc ca un îngrijitor, sub motivul „purtării de grijă”, dar refuzaţi ceea ce e mai mult decât atât – o Iubire fără grijă din afara acestei lumi. Care lasă toate nesiguranţele acestei lumi la locul lor, dar vă trece pe voi, prin ele, suspendaţi în Iubirea mea. Fiindcă nu mi-am propus niciodată să schimb lumea, ci să vă fac să vă lăsaţi purtaţi prin lume de Iubirea Mea.

Şi dacă aveţi ceva să-mi cereţi. Cereţi. Dar nu vă opriţi aici…”.

Şi aşa ne provoacă Dumnezeu să ieşim în afara cutiuţei silogismelor noastre. Pe care ne-am învăţat să le exersăm, adeseori, ca „rugăciuni”. El nu ne dispreţuieşte pentru ele, dar nici nu vrea să rămânem în închipuiri şubrede ale Iubirii. Nu vrea să avem o iubire slabă, care cere, primeşte şi pleacă. Ci o iubire puternică, din afara lumii, care e mereu în stare să primească fără să fie nevoie să plece niciodată!

Omul care iubeşte, nu întreabă. Şi omul care se lasă iubit, nu mai e nevoie să ceară. Pentru el, ziua de care vorbeşte Dumnezeu, a şi venit şi e aici, cu un singur răspuns: „În ziua aceea nu mă veţi întreba nimic” (Ioan 16, 23).

Zile nerezolvate, mai presus de întrebări!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

19 aprilie 2019

Fernando PESSOA: IX Sunt un păstor

Heinrich von Zügel, 1850-1941

IX

Sunt un păstor.

Turmă-mi sunt gândurile
iar ele toate, simțuri îmi sunt.
Gândesc cu ochi și urechi
cu mâini și tălpi
cu gură și nări.

Când gândesc floare, o văd și o adulmec,
un fruct dacă îl mușc, înseamnă că îl gust.

Așa se face că-ntr-o zi de vară
fiind eu trist, mă-nfrupt din toate astea
întins pe iarbă
și-nchid ochii înfierbântați,
simțind cum mă cufund în calda realitate,
în adevărul cunoscut, mă cuibăresc și sunt ferice.

Alberto Caeiro (Fernando Pessoa), Portugalia (1901-1988)
Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Sou um guardador de rebanhos./O rebanho é os meus pensamentos/E os meus pensamentos sao todos sensaçaóes./Penso com os olhos e com os ouvidos/E com as maos e os pés/E com o nariz e a boca./Pensar urna flor é ve-la e cheirá-la/E comer um fruto é saber-lhe o sentido.//Por isso quando num dia de calor/Me sinto triste de gozá-lo tanto,E me deito ao comprido na erva,/E fecho os olhos quentes,’Sinto todo o meu corpo deitado na realidade,/Sei a verdade e sou feliz.