Nina TĂRCHILĂ: Gravura unei despărțiri

Gravura unei despărțiri

sunetul uitării lunecă pe ape,
ne călcăm pe umbre cu inimi mioape,
sângerăm sub semnul dorului strivit
între dinți de geruri ce s-au dezgolit,
degete de ceață se lovesc de zare
despletind neșterse semne de-ntrebare,
beată de-ntuneric luna amăgește
o speranță oarbă ce te-adăpostește
și-n dans de ciuleandră face să mă doară
poate-un fel de viscol scurs pe dinafară,
poate un nesomn dezlegat de vânt
foșnitor a taină-n ultimul cuvânt
ce se zbate încă-n ceasul cel târziu
zdrențuind trei versuri care nu se scriu,
sufocând trei vise ce-așteptau să bea
apă din fântâna ce-a secat și ea.
ne călcăm pe inimi cu umbre mioape,
cerul ni se-nchide într-un ochi de șarpe
și impudic ploaia sângeră prin noi
cu silabe sparte pline de noroi.

sunetul durerii lunecă pe ape,
ne călcăm pe umbre cu inimi mioape …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

21 iulie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (60)

Unirea Basarabiei

În cursul lunii aprilie 1917, sub impactul evenimentelor, au avut loc mitinguri, întruniri, congrese în toată Rusia, în care se dezbăteau probleme social-politice curente. În Basarabia, la Chişinău şi Odesa, în capitalele unor judeţe, în reşedinţele unor zemstve, au avut loc înttruniri ale locuitorilor români în legătura cu organizarea viitoare a ţării lor. Intelectualii din Basarabia, grupaţi în corporaţii profesionale, se întrunesc spontan în adunări şi congrese pentru a dezbate problemele ce-i preocupă. La 6-7 aprilie/19-20 aprilie, a avut loc congresul general al cooperativelor săteşti, care a votat o moţiune în care se cerea autonomia administrativă, bisericescă, şcolară şi economică a Basarabiei şi convocarea unei adunări legislative a ţării.

Dar întrunirea semnificativă a acestei primăveri a fost marea adunare de la Odesa, din 18 aprilie/1 mai 1917, un miting ostăşesc de proporţii, aproximativ 10 000 de soldaţi, la care au luat parte şi studenţi, preoţi, profesori. Adunarea a fost prezidată de maiorul E. Cateli, vicepreşedinţi fiind P. Halippa şi I. Pelivan, din partea PNM, iar ca secretari au fost aleşi doi studenţi. Pe lângă soldaţi, veniţi de pe diferite fronturi, au luat parte un număr considerabil de studenţi, care obţinuseră cursuri de istorie şi literatură română la Universitatea din Odessa, intelectuali români din Basarabia, delegaţi ai Partidului Naţional Moldovenesc, refugiaţi din România. Cuvântările rostite şi moţiunea votată exprimau hotărârea participanţilor de a obţine autonomia politică a Basarabiei. Opiniile participanţilor la această adunare, în majoritate soldaţi, erau mai avansate, în special în chestiunea agrară, se cerea ca ,,tot pământul ţării (Basarabiei) să treacă fără plată în mâinile plugarilor muncitori cu braţele lor”. În privinţa autonomiei, s-a cerut ca Basarabia să fie ,,o ţară slobodă” şi să obţină ,,autonomia cea mai largă”, în şcoală şi biserică să fie folosită limba română, iar legile să fie elaborate de ,,Sfatul Ţării”.

Situaţia din rândul armatei ruse de pe front a înlesnit pătrunderea ideilor naţionale printre soldaţii români, iar militarii de la Odesa au iniţiat o vie propagandă în favoarea autonomiei. Ei cereau o ,,autonomie deplină pentru Basarabia”, ,,să fie convocat imediat Congresul pentru autodeterminarea naţională a românilor din Basarabia”, care să desemneze un ,,Consiliu naţional-teritorial autonom”. O nouă întrunire are loc în rândul oştirei române din Basarabia, iniţiatorul şi sufletul mişcării militare era maiorul E. Cately, iar centrul ei era Odesa. Aici, la 23 aprilie/5 mai 1917, a fost organizat un nou mare miting al militarilor români, la care au participat şi reprezentanţii PNM, P. Halippa şi I. Herţa, hotârându-se autonomia Basarabiei, cu armată, biserică, şcoală şi justiţie proprie. Pentru prima dată, s-a decis constituirea unor unităţi militare teritoriale, sub numele de cohortele moldoveneşti, ca unităţi distincte în armata rusă.

Respectivele unităţi, care urmăreau menţinerea ordinii publice, au luat fiinţă în mai 1917, cu acceptul comandamentului rus, cea dintâi unitate fiind Batalionul moldovenesc, din regimentul 40 infanterie, cu garnizoana la Odesa. A fost constituit, la 14 mai, Comitetul executiv moldovenesc al soldaţilor şi ofiţerilor, la Odesa, sub conducerea maiorului E. Cately, care îşi propunea trezirea spiritului naţional printre soldaţii români şi organizarea lor în unităţi moldoveneşti. Ulterior, Comitetul soldaţilor de pe frontul român, de la Iaşi, cerea generalului Şcerbacev să retragă unităţile ruse din Basarabia şi să crească numărul cohortelor moldoveneşti. Soldaţii de pe frontul român făceau un pas înainte, spre concretizarea aspiraţiilor politice şi naţionale.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (60)”

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: amintiri vechi, trăiri noi (poeme)

noaptea e stăpânită de amintiri vechi
au adormit cu pătura trasă pe cap
şi cei care dorm alături
visează-n cuvinte sforăitoare

 

dimineaţa răsuflă uşurată pe prag
şi mă cheamă afară
cu ochii lipiţi de somnul greu
sunt rupt de orice înţelegere
şi mă culc la loc

nu mă pot desfăşura foarte devreme
sunt într-o transă a oboselii acumulate
sunt într-o alcătuire a ploilor scurte
după care căldura se ridică în aer
şi cu ochii încercănaţi
priveghez lumina strălucitoare
dar nu se clatină nimic

mi se uscă cuvintele de dor
pipăi cu degetele inimii iubirea
şi sângele tot mai subţire-n sunete
compune cântecul drag
pe buzele moi

în amiaza dragostei zălog
voi rămâne cu logosul umbros
să aprind tot ce ating
şi tu să arzi fără flacără vizibilă

 

 

Dincolo de această cădere

 

Căzut în pustiu din copacul spânzurat de cer
n-am văzut margini doar forme necunoscute.

Dincolo de această cădere timpul curge normal
se manifestă înlăuntru și înafara mea,
chiar dacă iubita-l ascunde sub mască
pielea ei capătă solzi aspri
ochii se retrag în orbite de foc
și cuvintele se rostesc măsurat
în propoziții pline de înțelegerea celuilalt
și nu aruncate ca pietrele de-a valma
pe jariște
mai ales când nu vrei să scapi mersul lucrurilor
ci să găsești inima lor
în care n-ai reușit să pătrunzi
și n-ai auzit de bing bangul universului.

Din acest motiv
nu mă supăr pe nimeni,
aștept cu-nfrigurare marele salt
când intru-n memoria oamenilor nevăzuți
să-i apăr de ei înșiși.

 

 

tac şi eu şi tu

 

mă închid cu înţelegere-n etern
n-am altă variantă
şi tu te grăbeşti să mă urmezi
la fel

timpul prea scurt pentru doi
s-a împărţit ciudat
cu zecimale periodice

nu poţi să plângi
lacrimile se prefac în sare
şi n-am voie la sărat
mai bine gustă vinul rămas
n-are cine să-l mai bea

nu mă interesează niciun ritual
pune câte un cuvânt în gând
şi lasă-l să se scrie

îmbarci trecutul în amintire
îl scuturi de praf
păcat că se ofilesc florile
şi mor fără prihană.

mai încolo
fugi de singurătate
din ochi curg toate clipele
aştepţi
să foşnesc hârtiile pe masă
şi obosit să nu găsesc
ce caut

mângâi nesupus lumina
cer dretul întru odihnă
şi ea vine repede
în geamuri bate ploaia tomnatic
şi tu mă strângi la piept
dar inima a bătut prea des
şi tace

tac şi eu şi tu
respiră numai sufletul
în urcuş

 

 

cât pot meditez

când public
unii spun că scriu mult
am scris câte puţin
anii s-au strâns mulţi şi grei
nimeni nu mă intreabă
doar fac deducţii neadecvate
asta-i lumea noastră

eu îi privesc
cu blândeţea anilor albi

uneori mă întreb de ce mai scriu
şi nu găsesc răspuns
poate că simt ceva interior
ce irumpe fără să vreau

fără dialog fiecare-i mulţumit cu ce crede
eu nu înţeleg preocuparea
cât pot meditez
şi scriu

 

 

cred că-i destul

 

când te privesc nedumerit
tu nu-mi spui nimic
te uiţi în jos
şi taci

tăcerea are un efect dureros

nu mai întreb nimic
orice răspuns ar fi de prisos
pentru îndreptare

mă mulţumesc cu suferinţa
în care te zbaţi
cred că-i destul

niciun surâs nicio grimasă
doar o părere de rău
împietrită

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

21 iulie 2019

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: amintiri vechi, trăiri noi (poeme)”

Nicu GAVRILOVICI: Poem lunatic

Cu deget de lumină în geam bătu azi noapte
O lună parcă scoasă din cartea cu povești,
Frumoasă ca o zână m-ademenea cu șoapte
Să-mi spună că departe, tu încă mă iubești.

 

Când am deschis fereastra s-a furișat pe pernă
Înnobilând pereții cu raze de argint
Și îmi părea o vrajă ce o doream eternă
Și tu părându-mi luna, am prins să o alint.

 

Era precum azima ce o făcea bunica,
Așijderea de caldă, având miros celest,
Și când am prins-o-n brațe nu a rămas nimica
Și azi la ambasada vieții fac protest.

Și cer dumnezeirii de consecvenț-o boabă:
Ori luna să mi-o lase, ori eu să-ți fiu pictat
Pe șevaletul pleoapei, să mă săruți degrabă
Ca pe un sfânt cu barbă din ceruri evadat

De nu, în astă noapte cu praștia în mână
Dobor din ceruri luna pentru a-mi fi cadână.

 

 

Nuferi

Mi te-ai deschis precum un fir de nufăr
Și ne simțeam ca oamenii dintâi,
Sub capul tău sta pieptu-mi căpătâi
Iar inima-mi era cu patimi cufăr.

Ca Biblia mi te-ai deschis pe-altare
Să te citesc precum un preot trist.
Vibrai ca un pian… eram un Lizst
Ce te-atingea cu degete fugare.

Sub palma mea zvâcneai ca un Vezuviu,
Ca pe-o Golgotă te urcam, proscris,
Aveai candele-aprinse în iris
Și-n vene îți curgeau dorințe fluviu.

Și sufeream că pentru mine suferi…
Era o deltă patul… noi, doi nuferi…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

19 iulie 2019

Camelia BUZATU: Percepție

Percepem universul așa cum orbii percep lumina,
încă din faza intrauterină precum înecații
ne prindem de primul fir anemic de dragoste.
Înotând încercăm să ieșim la liman,
ne încurcă pumnii strânși
nu vom învăța niciodată să ne înfigem disperarea în pereții infinitului,
evantaile degetelor răsfirate știu să facă doar semnul încrucișat al lui „adio”.
Nici nu ne-am apucat bine de firul orizontului că ne-am și pomenit
târâți afară din bârlog,
ieșire înecată de fumul unor buze umede.

Viața ne pândește după colț,
mă și mir cum de am curajul să scriu cuvântul ”viață”,
e demodat, așa cum demodat e zborul, iubirea, sufletul, lumina.
Chiar așa demodată ca șoșonii bunicii,viața ne pândește după colț,
cu prima dezamăgire noduroasă ne lovește în moalele capului,
vrem înapoi în bârlog,
nu mai încăpem din cauza mândriei,
a egoului nostru care a luat prea mult în greutate,
căutăm ca inculții colțurile unui cerc,
pereții…
pereții de aer nu pot sprijini decât aer.

—————————-

Camelia BUZATU

19 iulie 2019

Alina CRISTIAN: Poeme

Dorul

Dorul, pasăre măiastră
S-a ascuns după fereastră
Eu, nici nu am observat,
Seara când s-a așezat,
Pe pervazul meu cu flori,
Unde ochi-mi visători,
Mai planează uneori,
Peste-albastre depărtări.
Și-atunci gândul, nu mă lasă
Nouri negri mă apasă
Cerul se transformă-n gri
Vântul poartă nostalgii…
Pasărea în piept oftează
Aripile-ncet cedează
Dorul se culcă în suflet
Noaptea toată-i ca un tunet.
Zorii vin, sărută geana
Soarele își ia năframa
Se anunţă zi cu soare
Dorul merge la plimbare
Florile îi fac cu mâna,
Va lipsi cu săptămâna,
Iar eu, iar rămân cu Luna…

 

 

De ce să te primesc iubire?

Iubirea mi-a bătut la ușă
dar i-am strigat răstit să plece.
De ce să plâng cu ploi de toamnă
când gândurile îmi sunt încă răscolite
asemeni frunzelor din ramuri?
Parcă vioara geme-n strune
arcușul și el plânge-n note triste…
De ce să te primesc iubire?
de ce să cred in vorbe goale?
Mai bine plâng ca și vioara-n noapte;
Mai bine stau și număr gânduri
adunate ca-ntr-o carte…
Când stiloul geme de durere
de ce să tac?…de ce să sufăr?
Tu nu vezi că ploaia încă plânge
tu nu vezi că ochii mei sunt umezi…
De ce să te primesc iubire?
nu vezi că braţele-mi sunt încă goale
de-atâta dor și așteptare?
De ce să sufăr?…pentru cine?
poate-ai uitat când ţi-a fost bine
poate-ai uitat de mult de mine
de dragostea ce ne-a legat;
De ce să te primesc iubire?
când inima ta nu mai bate
măcar o secundă pentru mine…
Întoarce-te și caută-ţi casă
un alt lăcaș plin de iubire
azi ușa mea e ferecată în tăcere…
și poate îți va fi mai bine
(fără mine)
Continue reading „Alina CRISTIAN: Poeme”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Șoapta nisipului

a fost odată o dâră de nisip
trăia retrasă în ochiul întredeschis al umanității
întunericul se rotea în jurul axei
ape adânci scurtau densitatea timpului
noapte se înecase în lumina ochilor
s-a stins apoi încet-încet în valul tăcut
eu n-am spus niciun cuvânt
doar am scrijelit pe țărm un poem
zilele se scurgeau anapoda pe umerii gârboviți
în clopotul gol al tăcerii
mâinile mi-au ieșit dintre nori
am deschis atunci zăvoarele cerului
să izgonesc întunericul
ziua cutreieram câmpiile
citind pe pietre rune străbune
mă odihneam în fânul proaspăt
privind lacrima ce șiroia în iarbă
pe bolta fără hotar
un înger, o veste
miezul nopții a plâns
sub tălpi am simțit paloarea și am țipat
a fost doar o șoaptă
se închidea o floare
adâncă ca un destin pierdut în ceața
am fost odată un om pe o dâră de nisip
născând foc de lumină în astre

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

19 iulie 2019

Vasilica GRIGORAȘ: Cu smerenie prin Constelația de clipe

„Smerita cugetare este sonda care poate ridica sufletul din adâncul fără fund al păcatelor, la cer

Sfântul Ioan Scărarul

 

Buchetul de clipe pe care le adunăm cu vădit fanatism formează vremelnicia spre veşnicie. În centrul acestei constelaţii se află Soarele, Lumina Lumii, Iisus Mântuitorul. Rostul, sensul existenţei noastre în această constelaţie este întâlnirea cu EL.

Nu-i nicio noutate că oamenii trăiesc clipele în mod diferit. Pentru unii sunt precum stelele presărate la tot pasul, deasupra şi în jurul nostru, luminându-le poteca, ori ca licuricii aprinşi în sânul inimii cu misiunea de a înlătura întunericul mult cuibărit în fiecare celulă a trupului. Alţii le simt asemenea norilor; şi aici sunt nuanţe şi multe unghiuri de a privi. O parte văd norii albi (de expresie, de echilibru, de armonie), alţii gri, (de cumpănă şi cumpătare sporită) ori negri (ameninţători care presupun îndelungă răbdare, dreaptă chibzuiţă şi acceptare). Vom convieţui mai bine sau mai puţin bine cu norii în funcţie de cum ni-i reprezentăm. Ei ne pot ghida pe parcursul vieţii, ori ne pun piedici, mai mici… mai mari…

Nu noi am ales când şi unde să călătorim pe acest pământ, însă este bine de ştiut faptul că prin atitudinea noastră, prin liberul arbitru adunăm şi înşirăm clipele în metanierul expediţiei noastre terestre. De aceea este esenţial să ne împrietenim, să pătrundem în miezul lor, să le înţelegem şi să discernem formele şi tonurile, apoi să le aşezăm ca fructele în copacul vieţii noastre. Fructele ne hrănesc, chiar şi cele care mai au câte un vierme, o pată; le curăţăm de partea vătămată (depăşim încercarea) şi ne bucurăm de puţinul care a mai rămas. E benefic şi acesta atât timp cât nu-l stropim ori injectăm chiar noi înşine cu cine ştie ce otrăvuri.

Cu certitudine, totul este trecător, şi binele şi răul. Toate la un loc şi fiecare în parte, clipele trebuie traversate cu atenţie sporită pentru a nu ne rătăci în propria constelaţie. Unii, foarte puţini vin pe-această lume cu lecţia învăţată. Alţii, cei mai mulţi trebuie s-o învăţăm. Dar, pentru acest lucru, este nevoie să ne înscriem la şcoala vieţii, la învăţătura părinţilor şi strămoşilor noştri. Inspiraţi de Cuvânt ne luminăm clipă de clipă. Niciodată nu e prea târziu să învăţăm să iertăm, să acceptăm, să dăruim, să iubim, să ne smerim… Tâlharul de pe cruce, în ultima clipă a vieţii lui a învăţat, s-a smerit şi s-a îmbăiat în lumina iertării Mântuitorului, a celui care a acceptat moartea în cele mai groaznice chinuri pentru iertarea păcatelor noastre şi a înviat a treia zi întru mântuirea noastră.

Pentru a promova examenul final e nevoie să auzim paşii Mântuitorului, să vedem lumina măreţiei Sale şi să ne smerim clipă de clipă. Din iubire pentru creaţia Sa, Domnul îngăduie şi corigenţele. Am greşit ieri, greşim şi azi, probabil, vom greşi şi mâine. Cu răbdare ni se acordă timp de pregătire, de îndreptare, de venire în firea în care am fost creaţi. Dar nu vom şti niciodată cât, până când…

Dacă nu învăţăm aceste lucruri, vom fi repetenţi la trecerea spre celălalt ciclu de viaţă, cea veşnică. Dar, această repetenţie nu înseamnă repetarea parcursului în Constelaţia de clipe aici, pe pământ (aceasta este experienţă unică), ci are sens de exmatriculare de aici şi înmatriculare în lumea de dincolo, unde nu vom mai îngenunchea înaintea scaunului spovedaniei, pe care l-am ignorat uneori sau în mod constant, ci înaintea scaunului judecăţii faptelor noastre. Nu vom mai avea posibilitatea de a alege, decide după voia noastră să mergem spre lumină sau întuneric. În funcţie de faptele de aici, vom fi trimişi la dreapta sau la stânga Domnului. Astfel, unii vor primi răsplata faptelor bune, alţii vor răspunde pentru lipsa de voinţă de a învăţa Cuvântul Domnului întru iubirea Sa mai presus de orice, şi a-l iubi pe aproape ca pe noi înşine.

Doamne, ajută-ne să învăţăm lecţia smereniei pentru a cunoaşte şi inspira bucuria şi lumina Constelaţiei de clipe, numită VIAŢĂ!

—————————–

Vasilica GROGORAȘ

Vaslui

19 iulie 2019

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu smerenie prin Constelația de clipe”

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ultimul poem

Ultimul poem
                         (In memoriam Adrian Păunescu)

 

Vinovat de povara iubirii, trist ca un zeu,
A plecat la o întâlnire cu Dumnezeu.
Să-i spună poeme despre o ţară tristă,
Despre Dacia din vise şi starea egocentristă.

 

Din ceruri vocea poetului ca un tunet răzbate,
Dumnezeul nostru dă-ne putere şi dreptate.
Noi suntem frumoşi ca brazii cu-o istorie în piatră,
Dor mi-e de România, mai dă-mi viaţă încă odată.

 

Ridicaţi-vă fraţilor, vulturele din stemă e un semn,
Aici din ceruri declar Reunirea ca ultimul poem.
Chemaţi acasă Basarabia, refaceţi Dacia Mare,
Să fim o ţară intreagă, fără frontiere şi vame.

 

Şi, totuşi, există iubire şi o ţară milenară,
Iubiţi-vă fraţilor, de la aceeaşi sfântă mamă.
Mi-e dor de voi, de munţii cu zăpada în coarne.
Dă-mi încă o viaţă să-mi văd ţara unită, Doamne.

———————————-

Tamara Tomiris GORINCIOI

Chișinău, Republica Moldova

20 iulie 2019

 

Dunia PĂLĂNGEANU: Îngerul păcii

Să fie pace,
priviri cu lumină,
săbii căzute
sub lăstări de grădină,
frunze viori,
prunci gângurind,
la hotar de orașe
păsări sosind.

Să fie pace,
abur de pâine,
să fie „astăzi”
să fie „mâine”,
să piară norii
securea ascuțită
să râdă muma
azi ostenită.

Mă rog la îngeri
pace să fie,
și-n lanul de maci
doar apă vie!

 

 

Când poetul tace
                                   Lui Adrian Păunescu

 

Când poetul tace-adulmecând pădurea
vifor stins de frunze , spiriduşi,infern,
cerul răsturnat înălțând securea
unui ceas de- amurguri , obosit şi tern.

Când sfioşi trec cerbii aburind pământul,
sub jarul copitei pulberea oftând,
crengi carbonizate spulberă cuvântul
răscolind cenuşa versului arzănd .

Când tace poetul sub a nopţii clisă,
cu un colţ de vaier perfid împlântat ,
zvon de aripi sună în cetatea ninsă,
dor prelung de cântec,tot mai departat.

 

Alergând prin viață

 

Prea repede trec minutele,orele,
ne grăbim,alergăm,ostenim,
copilăria pierdută palpită -fluture alb,
pe canavaua visului senin,
alergători febrili de cursă lungă
implorăm un îndepărtat final
al clipei cărunte ce bate la ușă
răsucindu-se ca un pumnal,
cu lama rece sfâșie drumul
și iarnă-i în hăul fântânii
în care tremură ochii cei tulburi
când zboară spre neguri lăstunii.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

Iulie, 2019

Ilustrația Dana Sandu