Când am văzut lumina zilei pe lumea aceasta fascinant-deprimantă, prima gură de aer pe care am tras-o în plămâni a fost a Bucureştilor. De atunci mi s-a impregnat în fiecare fibră şi a rămas în mine chiar şi când m-am smuls din rădăcini. Mirosea a regina nopţii, a liliac şi a pâine proaspăt ieşită din cuptor. Am plâns. Şi de atunci, plâng mereu de emoţie şi nostalgie, de bucurie şi tristeţe, de câte ori îl respir.

Mă tulbură şi azi amintirea străzilor tăcute ale copilăriei, mărginite de salcâmi, oţetari şi castani, pe care în zadar le mai caut în locurile ştiute pe harta prezentului. Ele au rămas veşnice doar în fototeca memoriei mele. Totul părea atunci scăldat într-o lumină specială, cenuşiu-prăfoasă, filtrată parcă. Şi oameni erau blânzi, milostivi, deschişi, iertători. Veselia râdea în noi, în ciuda lipsurilor. Cântam, dansam, mergeam ore în şir pe jos până la Şosea ca să ne plimbăm pe Aleea Trandafirilor. Iar tramvaiele alunecau pe şine, în ritmul lor monoton, niciodată grăbit, ca însăşi viaţa noastră.

Au venit şi vremuri grele, când călătoream atârnată în ciorchinele de pe scara autobuzului, când cozile pentru sfânta mâncare, cea de toate zilele, erau nesfârşite în spaţiu şi timp, când cărţile bune-rele se tipăreau în sute de mii de exemplare, aveau preţuri derizorii, dar se vindeau numai pe sub mână. Vremurile întunericului, ale fricii şi groazei de ceilalţii. Şi de noi înşine! Când femeia şi-a pierdut orice urmă de respect omenesc şi a fost transformată cu de-a sila într-o fabrică de naşteri. Când posturile de conducere erau ocupate de nulităţi. Când, cazaţi în blocuri moderne cu calorifer, am ajuns să regretăm soba de teracotă lângă care ne-am fi putut încălzi.

Totuşi am continuat să iubesc micul meu Paris zdruncinat de cutremure, şi nu mă refer numai la cel de pământ ci şi la demolările unor cartiere întregi, cu case-minuni de arhitectură, la bisericile strămutate sau distruse. Nici în apartamentul meu, în fortăreaţa mea de ziduri aevea şi închipuite, închisă cu trei zăvoare, nu m-am mai simţit în siguranţă. Mi-am luat zborul. Am fâlfâit din aripile mele de sticlă, fragile, transparente, din care n-au întârziat să cadă cioburi, aşchii subţiri, dureroase şi ţăndări, una câte una.

Dorul m-a întors în Bucureşti, ascunsă sub masca ochelarilor de soare pentru ca oraşul părăsit de mine să nu mă recunoască, să nu-mi vadă lacrimile când hoinăream prin faţa vitrinelor, de data asta încărcate, prin librăriile arhipline unde nu mai intră nimeni, prin pieţe de cartier cu cireşi şi fructe de pădure. Bătea un vânt uitat şi duşmănos purtând cu el praful străzilor cu nume noi şi puful alb al plopilor ca pe o ninsoare caldă. Trecuse timpul când mă-nfioram văzând clădirea Casei Scânteii, pentru mine semnul că am ajuns în capitala naşterii mele şi a fiului meu. Constatasem deja că numai la Moscova sunt şapte surori identice, la Berlin încă una, şi cine mai ştie pe unde… Ah, cât de discutabilă e unicitatea!

Mânată de curiozitate, am mers cale lungă de la artezienele aducând vag cu cele din Place de la Concorde, dar completamente lipsite de patină, culoare şi personalitate, am trecut printr-un Champs Elysées mai întins şi mai lat decât cel originar, dar fără viaţă, fără magazine, fără cafenele, fără agitaţia specifică unei mari şi vechi metropole europene când, deodată, ridicându-mi privirile spre cerul cenuşiu şi norii îmbufnaţi, am zărit la orizont o clădire imensă, situată pe Dealul Arsenalului. Aproape cât Pentagonul! Şi mai mare decât Piramida lui Keops! Din ce mergeam, ea se depărta de mine. Mă bătea gândul că lăcaşul Zmeului zmeilor e de neatins pentru muritorii de rând. Cum însă nimic nu poate învinge o voinţă nestrămutată, am răzbit până la urmă. Uşa sculptată din stejar masiv s-a deschis, iar eu m-am strecurat cu paşi înăbuşiţi de enormele covoare ţesute manual. Bogăţia plafonierei din cristal de Mediaş m-a vrăjit. Ca şi tablourile lui Sabin Bălaşa reprezentând figuri pe jumătate îngereşti, cu coame stufoase şi culori gingaşe în obrajii fragezi, cu trupurile plutind în aerul pământesc. Doamne, ce mică m-am simţit înconjurată de toată splendoarea de proporţii gigantice! Şi-aş mai fi mers aşa, drum de vară, până-n seară, dacă nu m-ar fi dovedit ostenelile, căci n-am putut trece cu pasul cele o sută de săli. Ş-apoi, te cam sastiseşti, iarăşi aplice de cristal cu bronz, iar draperii de catifea de zeci de metri, brodate cu fir de aur şi argint de măicuţele de la Mânăstirea Agapia, iar uşi gigantice de cireş, fag, stejar, iar policandre de sute de kilograme, iar caisson-uri sculptate în tavan, iar podele de marmură roşie, albă, neagră… Perfecţiunea e plicticoasă! Trebuie să găseşti neapărat defecte… Iată, nu există aer condiţionat. Şi de ce? Pentru că Zmeul se temea de tuburile lui prin care, liberi, curenţii reci i-ar fi răguşit preţiosul glas… sau pe acolo s-ar fi putut infiltra gaze otrăvitoare ce l-ar fi amuţit… Da, nu sunt nici ascensoare, căci o coborâre triumfală pe trepte largi dar scurte, înalţă în ochii privitorilor. Am aflat că au fost voci care cereau ca această construcţie megalomano-căpcăunică să fie dărâmată, altele propuneau să se închirieze pentru nunţi şi că autohtonii refuză să o viziteze. Le trezeşte resentimente sau se tem de stafia Zmeului zmeilor care bântuie prin sălile pustii şi tăcute? Brrr!

Continue reading „Magdalena BRÃTESCU: Bucureștii bucuriei și ai tristeții” →