Aurel CONȚU: Insectar

în ultima carte de poezie

am adunat toate insectele tăcute și netăcute

din viața mea

câte zece-douăzeci pe o pagină

pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie

pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat

în propriu sânge

Doamne

cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori

infestând cu otrava dorințelor noastre

altarele spiritului

alunecând cumva pe scara comună a evoluției

de câte ori răsfoiesc câte o pagină

plonjez în întunericul voluptos al trecutului

cu exuberanța poetului ucigaș de greieri

dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă

a copilului care înfige un bold într-un fluture

în cartea mea a mai rămas doar un loc

pe ultima pagină

destul pentru a lăsa să curgă acolo

o lacrimă

——————————–

Aurel CONȚU

Mia UNGUREANU: Ce-aș vrea…

Când sufletul mi – e treaz în noapte,
Iar cugetul lunatic curge.
Când mintea-mi se-nfășoară-n șoapte,
Când peste munți și văi ajunge…

 

Când noaptea-i liniștite profundă,
Doar raza lunii mă veghează.
Când marea tremură-a sa undă,
Doar inima-mi rămâne trează.

 

Iar gândul lunecând se-adună
Și e târziu, în miez de noapte…
El parcă-ar încerca să- ți spună:
” Eu sunt aici, tu ești departe!”

Atunci cu-a gândului aripă,
Aș vrea să zbor, să te ating.
Să te-ntâlnesc din clipă-n clipă…
Și-n trupul tău să mă preling.

Tu să-mi cuprinzi a mea suflare,
Și să mă-ascunzi în ochii tăi!
Să mă răsfeți cu-o sărutare,
Să mă topești, să-ți fiu șuvoi!

Aș vrea să curg în drumul meu,
Să-ți umplu zilele cu flori.
Aș vrea să-l rog pe Dumnezeu,
Să-ți prindă-n viața „Sărbători” !

———————————-

Mia UNGUREANU

Elena TUDOSA: Toamnă nebună

Azi toamna de cărări s-a dezbracat
Și fuge dezbrăcată în aer risipind,
Covor de frunze roșii, galbene amestecat,
În adieri de vânt în grabă așternand.

Din cerul plumburiu de soare-abandonat,
Își varsă stropi de ploaie greoi, repezi și reci,
Și într-un dans nebun de iele înfocat,
Scutură fără milă frunzele de pe crengi.

Geloasă pe-ale verii frumoase culori vii,
În val vârtej coboară cu friguri, vânt și ploi,
În stoluri alungând păsări spre alte zări,
Așterne trist tăcerea în crâng și în zăvoi.

Ca o nebun-aleargă, goală și despuiata,
Se scutură de toate ce răspândesc miros,
Pe unde trece ea, natura toată – i moartă,
Sub vălul brumei reci, strălucitor, geros.

În urma sa rămâne pustiul și tristețea,
Însă – i necruțătoare, nu are remușcări,
Că mai alung-un an și tristă bătrânețea,
Ne-o apăsa pe umeri și-n gânduri cu poveri.

Ne-afundă crunt în ,,grota eternelor tăceri „.

——————————-

Elena TUDOSA

16 septembrie 2019

Titina Nica ŢENE: Cu fiecare zi murim cîte puţin…

Cu fiecare zi murim cîte puţin…

 

Cu fiecare zi murim cîte puţin
dar noi de asta nu avem habar
ne străduim din ce în ce mai mult
să strângem de-ale gurii în hambar.

Nu mai privim un răsărit de soare
şi nici o frunză legănată-n vânt
uitând că viaţa aceasta-i trecătoare
şi sântem doar o umbră pe pământ.

Si trece timpul, aşa, pe nesimţite
cum trece ploaia-n zilele de vară
şi ne trezim, deodată, Doamne,
că-n viaţa noastră ni se face seară.

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca

George POTIRNICHE: Mă mint… că încă mă iubești !

Mă mint… că încă mă iubești !

 

Mă mint iarăși că mi-e bine,
mă mint în poze sepia defuncte,
mă mint în raze de lumini străine,
mă mint în mii de vise abstracte

Mă mint în cioburi de oglindă.
mă mint în zile …și în nopți,
mă mint în propria osânda,
mă mint că încă mă aștepți.

Mă mint mereu în orice clipă
mă mint că toate sunt firești,
mă mint că zbor într-o aripa,
mă mint… că încă mă iubești !

——————————-

George POTIRNICHE (Budescu)

15 septembrie 2019

Alexandru NEMOIANU: Omul sfințește locul

Valea Almăjului a început să fie recunoscută tot mai mult ca o zona specială a Banatului și spațiului românesc.

Valea Almăjului, o depresiune intramuntoasă tipică geografiei românești, este înconjurată de munți, la poalele Semenicului și străbătută de majestuosul Nergan, cunoscut de către „domni”, ca Nera. Pe cuprinsul ei se găsesc câteva sate, toate curat românești cu excepția satului Sumita, sat de „pemi”.

Istoria locuirii în Almăj este străveche, din veci. Aici au fost aflate urme de locuire din vremea Neoliticului, a Bronzului, din epoca dacă și romană și apoi necontenit până în ziua de azi. Au existat și perioade cu adevărat eroice. Așa a fost în Evul Mediu, când Almăjul a fost un district militar privilegiat. Locuitorii lui erau oameni liberi, supuși doar judecății Regelui, aveau dreptul să poarte arme și să le folosească la nevoie. Almăjenii, cu alte șase districte privilegiate din vecinătatea Banatului muntos, aveau datoria să apere vadul Dunării. Dar ei erau asimilați, ca stare socială, nobilimii. Erau țărani săraci, dar erau liberi și stăpâni peste ceea ce aveau. Această stare de libertate, conștiința nobilității, a intrat în personalitatea Almăjenilor și este prezentă și azi. Acest punct, starea de oameni liberi și nobili a almăjenilor, trebuie subliniată. Noblețea nu este o condiție economică, este o stare socială și mai ales o stare de spirit. Almăjenii au fost și au rămas oameni liberi și stăpâni, deci nobili în sensul cel mai exact al cuvântului. Această impresionantă istorie și continuitate istorică s-au făcut cu păstrarea unei identități locale fermecătoare.

Obiceiurile, portul, tradiția Almăjului sunt trup și suflet din întregul românesc, dar ele toate sunt autentice, cu personalitate locală și dovedesc uluitoarea unitate în diversitate a Românilor. Probabil că cel mai impresionant semn al acestei identități este graiul Almăjan. Graiul Almăjan, alături de cel al Maramureșului, sunt graiurile românești cu cea mai puternică personalitate.

Almăjul și oamenii lui au trecut prin vremi mai bune și vremi mai grele.

Cea mai grozavă încercare din istoria milenară a Almăjului a fost vremea comunismului.

Bestiile bolșevice au căutat să distrugă esența Almăjului. Cele mai de frunte dintre gospodării au fost distruse, bucată cu bucată, oameni de nimica au fost instalați în fruntea bucatelor.

Chiar și în aceste condiții Almăjenii s-au aparat cu înverșunare. Pădurile și Munții Almăjului au fost gazdă celor care, cu armă în mâna, înfrățiți cu râul și ramul, au rezistat năvalei bolșevice. Fapte de eroism și nume de eroi sunt Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Omul sfințește locul”

Dan-Obogeanu Gheorghe: Metamorfoză

Mă voi naşte înc-odată,

Toamnei ca să-i fiu loial,

Şi-mi voi lua iubirea toată

Dintr-un nor sentimental

Care plouă, plouă, plouă

Cu scplipiri de păpădii

Îmbrăcând în haină nouă

Frunze galbene prin vii!

Mă voi naşte într-o noapte,

Lunii ca să-i fiu loial,

Pe obraz, sărut în şoapte,

O Lumină de cristal

Care vine vine, vine, vine

Cu scipiri de brume reci,

Tainice iubiri veline

Voi aşterne pe poteci!

Mă voi naşte în Credinţă,

Cerului să-i fiu nuntaş,

Strop de Soare cu dorinţă

Şi pe mări să fiu luntraş

Care pleacă. pleacă, pleacă

Pe oceanul de smarald,

În veşmânt de piatră seacă

Trupul meu rămâne cald….

………………………………

Ma voi naşte pentru-un Tine

Călător cu nopţi senine!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

16 septembrie  2019

Ala MUNTEAN: Poate cândva…

Când cerul e brăzdat de-atâția nori,
Tu îmi trimiți un bob micuț de soare,
De viață-un strop venit din depărtare,
Purtat cu drag în suflet… de cu zori.

Când gândurile ploaia-mi necăjește,
Umbrește razele ce-mi dau Lumină,
Tu știi…atunci mă simt ca o străină
Și doar iubirea ta mă încălzește.

Când vântul își îngână-a sa cântare
Prea jalnică, pe strune de viori,
Dorință-arzândă-n ochii visători,
Speranță e s-audă-a ta chemare.

Când frunza se desprinde de pe ram,
Iar toamna își impune-a sa culoare,
Îmbracă-mi sufletu-n veșmânt de floare!
Poate cândva și eu floare eram…

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

16 septembrie 2019

Anatol COVALI: Poeme

Trăiesc din plin

 

Din ce în ce mai mult, cred şi-s convins
că am făcut din teamă biruinţă
şi că degeaba de o vreme-s nins,
căci ruguri ard încredere-n fiinţă.

Trăiesc din plin orice superb avânt
purtând pe umeri aripe imense
şi-n cer s-a transformat al meu pământ
având într-însul constelaţii dense.

Vibrez de bucuria de-a fi fost
ales spre-a arăta că se mai poate
să-ncepi să-ţi făureşti altfel de rost
în zările ce par eternitate.

Văd tinereţea dându-mi buzna-n trup
în chip de o lumină minunată
şi-n vreme ce ca un vulcan erup,
se schimbă în prefaţă-a mea erată.

16 septembrie 2019

 

 

Prietenie

 

Eu nu-mi plec fruntea când vorbesc cu Tine
şi nu stau în genunchi umil, smerit.
Mă uit în ochii Tăi şi-mi este bine,
căci ştiu că totdeauna m-ai iubit.

Te-am socotit prieten. În fiinţă
nu Te-am simţit părinte sau stăpân
şi am ştiut că orişice dorinţă
pot s-o rostesc firesc, nu s-o îngân.

În dragoste Tu eşti nemărginire
şi n-am crezut că poţi să pedepseşti,
căci Tu întâi de toate eşti Iubire
şi pe oricine-oricum şi-oricând iubeşti.

M-ai ocrotit, mi-ai fost mereu aproape
spunându-mi să zâmbesc şi să nu plâng
şi simt intens cum mă săruţi pe pleoape
în vreme ce la pieptul meu te strâng !

15 septembrie 2019

 

 

Ajuns aici

 

Ştiam că pot.Toată fiinţa
vibra dorind să nu cedez
şi să-mi îndeplinesc dorinţa
pe care s-o transform în crez.

Şi-aşa a fost. Din împlinire
azi fericit şi vesel cânt,
nu doar romanţe de iubire,
ci şi îndemnuri de avânt.

Ajuns aici nu îmi mai pasă
că anii-s clipe-n zbor trecând,
căci senectutea e frumoasă
şi ştie să surâdă blând.

Zi după zi trăiesc în transă
dând vieţii mele un alt sens,
la fel cum ea îmi dă o şansă,
lăsându-mă să ard intens.

14 septembrie 2019

 

 

Nu-ţi pasã

 

Ţi-ai zidit în timp şi-n sens fortãreaţã
unde eşti convins cã nu-i cu putinţã
sã mai aibã tot ce-i urât în viaţã
vreo biruinţã.

Mai ai mult de mers. Ai saci de cuvinte
ce-aşteaptã sã faci din ele poeme,
iar sufletul tău îşi pune noi ţinte
în crez şi-n vreme.

De ce sã fii trist? N-are importanţã
cã-n acest sfârşit este plâns şi geamãt
câtã vreme-auzi în câte o stanţã
un tandru freamãt.

Pãsãrile mor, fluviile seacã,
aerul din jur e tot mai fierbinte,
dar poţi sã zâmbeşti şi sã spui: Ce dacã,
merg înainte!

Ninge viscolit, însã râzi. Nu-ţi pasã.
Simţi în aer câlţi, dar respiri cu sete.
Încã poţi sã spui cã-i floare frumoasã
orice scaiete.

14 septembrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme”

Laura OPARIUC: Atâta toamnă…

Atâta toamnă stă să cadă
de prin sălbatice genuni,
cu frunza ei din ram de stea
ușor ca fulgul de zăpadă,
clepsidra toamnei cerne frunze
chiar de azi, iubirea mea…
Se-ntorc și șerpii-n văgăune
insectele se duc înspre zări,
e mersul lumii, nu e minune,
toate se scurg în noi depărtări…
Visele-n gânduri taie cărare,
sabie-ascuțită, argint poleit,
cu grație din ele răsare
un mânz inorog chiar din mit…
Suflete din florile soarelui fug,
delirează agonic sub lună,
visele-i amețite se scurg,
pete de soare cad din cunună…
Al meu, înjunghiat, arde pe rug,
suflet de vară tăiat pe din două,
își cară visul sub luna cea nouă,
va renaște, însă, în toamna de foc,
strop de magie, ca într-un joc…
Întâi voi trece, ca o boare, puțin
prin deșertul liniștii albastru,
prin mările albe de porțelan,
da, voi pleca, voi pleca într-o zi,
nu știu în care, din ce an,
suflet de vară, sihastru,
voi prinde singur o nadă,
dar cred că toamnă va fi,
cu ea, când va sta să cadă,
din albastru în galben, voi reveni…

—————————-

Laura OPARIUC

14 septembrie 2019

Sursă foto: Breathtaking pictures of the world