Există discuții aprige, între diferite popoare și conducătorii lor, despre cine ar fi cei „aleși”, cei care ar avea prioritate. Putem afla aici teorii detestabile de tip rasist. Teorii absurde despre rase „pure” care, în fapt, nu există, toți oamenii fiind amestecați. Așa au apărut teoriile rasiste naziste sau, mai nou, forma nouă și încă mai penibilă, a „excepționalismului american”. Dar există și explicații mai profunde care leagă starea de aleși de relația cu Dumnezeu. Fără îndoială că, până la Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, acești „aleși” au fost Poporul Evreu. Dar, după întrupare, tot fără îndoială, cei „aleși” sunt Noul Isreal, și încă mai exact Creștinii Dreptmăritori, Ortodocși.
În urmă cu o vreme am purtat o discuție, în spațiul virtual, cu o fosta colegă. În esență discuția era despre modul în care percepem “lumea” actuală, ce socotim să fie bun și rău în ea. Pe scurt nici unul, nici altul nu ne-am putut convinge și am rămas la părerile din început: ea încredințată că “globalismul” și accesoriile sale ar fi un lucru bun și eu încă mai convins că sunt un lucru rău. În mod civilizat am ajuns de acord că “nu suntem de acord”. Dar în încunoștințarea acestei stări, fosta mea colegă, a aflat de bine să afirme, în legătură cu spectaculoasă întoarcere la Ortodoxie a unei mari țări, de fapt ea a citat pe altcineva: ,’cv..a la bătrânețe se face damă Ortodoxă”. Bănuiesc că dorea să fie asta un soi de ironie derogatorie. De fapt nu era. Era afirmarea unui adevăr Ortodox fundamental despre cine sunt “cei chemați” și deci „aleși: cei care se întorc la Ortodoxie, cu pocăință și deplină încredințare. Revenind la cele pomenite.
Dacă ‘ea’ (“cv..a” citată) face acest lucru, dovedește că este și inteligentă și grijulie și biruitoare. ”Ea” nici măcar nu este singulară. Acest model de comportare l-a avut, mult înaintea “dânsei” în discuție, tălharul ‘de-a-dreapta”, cel care în ultimul ceas a ‘răpit” Raiul. În această privința să fim bine înțeleși. Sub legea Romei crucificați erau doar cei care puneau în primejdie statul Romei și tâlhării cei mai odioși, care uciseseră și între cei uciși se aflau prunci. Asemenea crime legea Romei nu le tolera. Deci acel tâlhar trebuie că era apăsat de mari păcate,categoric mai mari decât ale “dânsei” pomenite. Dar, o singură mărturisire l-a așezat direct în Rai, înaintea tuturor drepților Vechiului Testament. Iar asta este absolut consistent cu mesajul și vointă Fiului lui Dumnezeu: ”n-am venit să chem, pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăința”. Dumnezeu îi cheamă și îi primește pe cei care știu și se căiesc de starea de păcat și nu pe “deștepții” trufași și nici pe “drepții” neascultători. Iar pocăință nu înseamnă plâns fățarnic și semne exterioare, înseamnă “întoarcere” (“metanoia”, ”pokoi”) de la calea cea rea. Iar cine sunt cei chemați? Este fiul risipitor, este femeia ‘prinsă în adulter”, este vameșul, este tâlharul de pe Cruce, toți cei care în ceasul încercări, cu nădejde și credință, cheamă ajutorul Lui.
Atunci când Iisus ne spune să iertăm pe aproapele care ne greșește de “șaptezeci de ori câte șapte”, în fiecare zi, să fim încredințați că și El face același lucru. Iar aici trebuie să înțelegem că cel păcătos și care se căiește este iertat și nidecum păcatul care rămâne abominatie.
Iisus iartă și crede pe fiecare și pe toți cei care se pocăiesc și asta în fiecare clipă. Această permanentă posibilitate de iertare și început nou este Taina cea mai adâncă a Ortodoxiei. Se poate spune că aceasta este “pikuach Nefesh” a noastră. (În iudaismul rabinic,”pikuach nefesh” este injunctia supremă;salvarea unei vieți omenești stă deasupra oricărei alte interdicțîi sau legiuiri religioase. După ei se aplică doar Ovreilor și asta este altă poveste.) În asta, în făgăduința iertării, vedem caracterul suprem cavaleresc, nobil al Mântuitorului. Iisus este “nobilul” perfect, Frei Herr, cel care crede și dăruiește. (Nu întâmplător șmecherii străzii, cei care sunt bănuitori, fățarnici, au dat conotația de “prostănac” cuvântului, maimuțărindu-l în ’freier’.) Dumnezeu iartă și uită, șterge orice trecut păcătos, atunci când este mărturisire, căință și măcar gând de a nu repeta păcatul. În vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, Iisus nu face “contabilitate”, necuratul face asta (căci este “neam prost’). Singura condiție care ni se cere este minimală dorința de a nu mai săvârși păcatul și credința fermă că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, incredibil de aproape. Iar celor “deștepți” și sceptici ce le putem spune? Ne dă Ortodoxia vreo “garanție”? Nici una! Tot în vorbele Părintelui Steihardt, credința este salt la trapez fără plasă. Dar chiar așa fiind,fără nici o garanție, și tot merită încercarea.
Față de necreștini trebuie să ne purtăm cu dragoste și cu blândețe și cu duhul blândeței și prin vorba și exemplu să îi aducem la calea vieții. Cu ereticii, cei care răstălmăcesc cuvântul, cei care sunt înșelați și înșeală, este mai bine nici să nu avem de lucru. De cele mai multe ori discuția cu ei este pierdere de vreme și prilej de enervare.
Despre eretici avem mărturia dumnezeiescului Apostol Pavel care ne spune: „De omul eretic după prima sfătuire și a două sfătuire, depărtează-te” (Tit 3, 10). 3, 7). Nu știm ce se va întâmplă cu ei. Episcopul Kallistos Ware, considerat aproape „apostol al anglo-saxonilor’, spunea că toți cei care se vor mântui, într-o formă tainică sunt parte din Biserica. Spunea el, „noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”.
Dar noi să rămânem credincioși Ortodoxiei și privilegiului fără egal de a fi parte a ei. Căci prin credință intrăm în cea mai spectaculoasă și mai fascinantă călătorie. Intrăm în adâncul infinit al inimilor noastre, intrăm în inima aproapelui nostru (în măsura în care vom ști să vedem în el Chipul lui Dumnezeu) și la capătul acestui drum avem făgăduința vieții veșnice. Este o cale în lungul căreia merită să mergem. Este un drum în lungul căruia învățăm să fim mai buni, învățăm să fim generoși, învățăm să iertăm, învățăm să trăim și cu cei din jur și cu noi înșine, învățăm să nu ne fie frică de încercări și învățăm că nu suntem singuri. Iar la asta se adaugă făgăduința vieții veșnice, din genune în genune și din lumină în lumină.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, SUA
19 octombrie 2019