Ben TODICĂ: Spectrul Libertatea

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosânzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră – Casa Noastră, Colegii și Dascălii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei.  Asta am dus cu mine în străinătate.

În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.

Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lăcomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie,  restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent.  De asemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe. După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un număr infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginalul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.

Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?

Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Continue reading „Ben TODICĂ: Spectrul Libertatea”

Eleonora SCHIPOR: Octogenarii bucovineni onorați la biblioteca din Suceava

Un eveniment deosebit, eu aș spune un eveniment frumos. În adevăratul sens al cuvântului.

          Ideia i-a venit directorului Bibliotecii județene „I. Gh. Sbiera” din Suceava, d-lui Gabriel Cărăbuș, la Salonul de carte românească din Storojineț (nordul Bucovinei). Anume acolo, l-am sărbătorit pe savantul Ilie Popescu. Fiind prezent și poetul, traducătorul Mircea Lutic, domnia sa le-a făcut o invitație la amândoi la Suceava. M-a rugat pe mine, care am fost translatoare și invitată, desigur, la acel Salon să am grijă ca cei doi octogenari să ajungă la Suceava, în una din zilele de la finele lui octombrie. Grijă eu am avut, atât că n-a putut trece frontiera, (din pricina unor formalități) poetul Mircea Lutic, deși tare și-a dorit să ajungă în acea zi la Suceava. Am venit numai trei de la Cernăuți: savantul Ilie Popescu, drd. în istorie și președintele Uniunii Bibliotecarilor Bucovineni, Vladimir Acatrini, și subsemnata. Acolo l-am găsit și pe un alt bucovinean de la Cernăuți, arhivistul Dragoș Olaru.

Alături de cernăuțeni, au fost invitați și o serie de octogenari, toți oameni de mare valoare din județul Suceava. Astfel, am reîntâlnit-o pe inimoasa maică, prima stareță a mănăstirii Voroneț, stavrofora Irina Pântescu, care a venit însoțită de un grup de maici de la mănăstire, printre care și maica-scriitoare Elena Simionovici, cu care ne cunoaștem de mulți ani, și de fiecare dată aproape ne mai dăruim, când ne întâlnim și câte o carte una alteia.

          Printre invitații de onoare i-am descoperit pe dl Emanoil Rei, originar din satul Ropcea, regiunea Cernăuți, la întâlnirea cu domnia  sa am fost invitată cu vreo doi ani în urmă la Ropcea, unde tot a fost un frumos Salon de carte.

          Încă de la bun început am admirat tablourile d-lui Radu Bercea, artist plastic, unul dintre invitați. Am făcut mai îndeaproape cunoștință, deși pe fiecare dintre ei îi știu demult, cu profesorul universitar Mihai Iacobescu, istoricul literar Nicolae Cârlan, medicul și scriitorul Ioian Iețcu, poetul și ziaristul Ion Paranici.

           Câțiva invitați din motive serioase n-au reușit să ajungă. Sperăm că și cu ei vor mai fi organizate asemenea întâlniri de suflet. De fapt, m-aș fi bucurat să-l văd printre cei invitați și pe un alt bucovinean de al nostru, iordăneșteanul, Ciprian Bojescu, stabilit cu traiul de mulți ani în Suceava. A fost prezent în sală, s-a bucurat că i-am adus personal ziarul „Zorile Bucovinei” din luna septembrie a acestui an, unde i-am prezentat recent apăruta carte. Dl Gabriel Cărăbuș ne-a promis că  undeva prin bibliotecile noastre va avea loc și o întâlnire cu domnia sa. Iar dumnealui își respectă cuvântul dat.

Când mi s-a oferit cuvântul, la fine, l-am lăudat pe consăteanul meu dl Ilie Popescu, atât ca doctor în filologie, cât și ca președinte al Societății regionale „Golgota”.   Pe scurt le-am prezentat tuturor și cartea pe care i-am dedicat-o cu 5 ani în urmă, la cei 75 de ani ai săi numită „Ilie Popescu – omul, savantul, patriotul la 75 de ani”. Fiecare dintre octogenarii prezenți a primit în dar și câte o carte de a mea.

          M-am bucurat mult văzându-le în sală pe ziarista și scriitoarea Doina Cernica, mereu prezentă la Saloanele noastre de carte, pe neobosita Alis Niculică, care mi-a făcut o mare surpriză dăruindu-mi cele trei volume de Enciclopedie ale personalităților bucovinene, printre care sunt și eu, alături de atâțea alții. A muncit mult ca să le vadă tipărite. Știam de ele, iar acum au intrat în posesia bibliotecii mele personale. Mulțumesc, Alis. N-a lipsit nici bibliografa Elena Pintilei, pe care am cunoscut-o tot la Storojineț. Mai mult decât atât, doamna Elena va fi viitoarea președintă a Asociației creștine Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Octogenarii bucovineni onorați la biblioteca din Suceava”

Marilena Ion CRISTEA: Strălucirea unei frunze

Strălucirea unei frunze

 

Vezi, în juru-ți este soare și lumină-n ochii mei,
Geana nopții se ridică și din vise-ți dă să bei,
Te ridici ca somnambulul cu fantasme încă-n gând,
Și nu vezi lumina zilei, nu mă mai auzi cântând!

Cât ar fi de tristă toamna, e-un covor ce strălucește,
Tu nu vezi culoarea zilei și nici frunza ce-ți zâmbește?
Chiar de este arămie, zborul ei plin de simțire,
Nu poate să nu te ducă cu gândul la devenire!

Eu încerc s-aduc lumina unor lămpi ce ard in gând,
Și îți dau aripi de păsări, care-au renăscut curând,
Ca să zbori, s-auzi strigarea mai dincolo de cuvânt,
Și să vezi că e lumină chiar și toamna, pe pământ!

Dacă-i ceață peste dealuri și o pânză albă cade,
Peste strofe, peste rime, peste gândurile toate,
Nu te speria, că jocul unor vechi lumini difuze,
Pregătește strălucirea zorilor și-a unei frunze!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Anatol COVALI: Adieri lirice (tridilete* )

Ard în dorinţi

 

Ard în dorinţi pe ruguri mistuit
de tot ce-o viaţă-ntreagă mi-am dorit,

*

dar nu devin nici fum şi nici cenuşă
pentru că jaru-n flăcări îl prefac,
iar rugurile-ntruna le refac
intrând în ele-n loc să stau pe tuşă.

*

Ard în dorinţi fierbinţi ultimul ţel
dorind să fac luceafăr viu din el

*

sau cel puţin o altă stea polară,
ca ajungând lumină în etern,
să pot şi-n alte vremuri să îmi cern
iubirea ce-nsfârşit va fi solară.

*

Ard în dorinţi, cu patimă, convins
că tot ce am aprins nu va fi stins.

28 octombrie 2019

 

 

Eşti doar a mea

 

Eşti doar a mea şi-s numai primăveri
în viaţa plină doar de adieri

*

înmiresmate şi răcoritoare
în care am uitat orice frământ,
vrăjiţi de-al fericirii splendid cânt
întruchipat într-o privighetoare.

*

Eşti doar a mea şi am uitat de ierni
pentru că zi de zi în mine-aşterni

*

doar flori pline de rouă şi lumină
pe care pătimaş le tot sărut,
în îngerul iubirii prefăcut,
sorbind din ele dragoste deplină.

*

Eşti doar a mea şi pot viaţa s-o-nfrunt
fiindcă şi eu al tău întruna sunt.

27 octombrie 2019

 

 

Ascult şi plâng

 

Ascult şi plâng. De bucurie plâng
cu ochiul drept şi râd cu ochiul stâng,

*

ascult „ Sonata lunii „ ce se suie
pe cerul meu doar de luceferi plin
spre-a lumina ciudatul meu destin
care-i acum şi mâine poate nu e.

*

Ascult şi plâng sub raze ce se cern
din sunete doinite de Etern,

*

ce picură în suflet şi în sânge
speranţa preschimbată în frământ,
când sufletul transfigurat de cânt
zâmbeşte, râde, chiar şi-atunci când plânge.

*

Ascult şi plâng, simţind că-n timp ce-ascult
sunt şi melancolie şi tumult !

26 octombrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Adieri lirice (tridilete* )”

Emilia ȚUȚUIANU: Poesis

Destin

 

Păşesc, privind tot înainte,
Prin frunzele ce cad foşnind-
Crâmpei de vise ostenite,
Tresar sub pasu-mi obosit

 

Zadarnic ochii mei mai cată,
Prin vechiul Aladin ochean –
O rază limpede, curată,
Pe care-o vreau…dar n-o mai am!

 

Stingher tu treci pe lângă mine,
Şi ierni aduci şi vânturi reci…
Oh !…te cunosc atât de bine,
Destin al meu, la cine pleci?

 

 

Visul dragostei

 

Mă fură parfumul florilor de tei
Şi-l simt cum m-alintă în somn
În vis îmi apar statui măreţe cu zei,
Şi Feţi Frumoşi şi-nfricoşaţii zmei

 

Şi totul în jur e feeric…
Iar noi umblând printre ei,
Simţim ridicându-se din scoarţa bătrână
În valuri de aburi, mirosul de tei.

 

Pe aripi de vânt ajunge la mine
Chemarea ta sfântă şi plină de dor
Şi-n văl de mireasă mă-ndrept către tine,
Plutesc prin pădure…păsări ne cântă în cor
Imnul iubirii eterne…
Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Poesis”

Simon JACK: Vitralii poetice

cel mai tare mă doare alunecarea peste
pervazul toamnei care văzută dinafară
pare o lamă de plug întors pe dos
în trupul unui zid neînălțat
pe-o înălțare cu aripi din ceară de albine,
iz de pârg văratec răzbate din trecerea ta
omule în ipostaza adormirii de sine,
suntem grote vii de întuneric născând
lumini spre a visa în patru anotimpuri,
acea neștiință în care trecând ne asumăm
să fim margini de ferestre în mereu alte
vitralii nevăzute de nimeni…
poate doar de sinucigașii ce se aruncă
în gol de pe pervazul toamnei!

 

 

Picătură

 

Încet, mă îndepărtez de maluri
depărtarea-i frig uscat,
la mijloc de ape ceața văzută din profil
are chipul mamei
baldachinul renunțării se destramă în
vârtej de valuri
se preschimbă în amvon și mirese selenare
mă îndrumă să mă-ntorc,

plânge răsăritu-n mare
calfe de visări lemnoase piatră pun
in loc de case peste drumuri cu soroc,
arce sunt moliile mele
ce le țin ca avatar printre zboruri noi rămase
cu uitarea-n buzunar,

mă îndepărtez de maluri
sau mă-ncearcă nordul zării în tristeți
cu chip de vrăbii zgribulite în iernări,
trupul greu de răni vernale mă-ntrupează
anotimp,
din firide colțuri plâng de umbrire sclerozată
sunt o apă de botez
ce mă leapădă din denii chinuite de extazuri
picătură din sfârșitul încordării
altui timp.

 

 

Diplomă de excelență

 

La ușa de intrare a fiecărui cuvânt
scris oblic pe fereastra văzduhului
dintre două argumente
stă câte un câine de pază,
explicații sunt doar la ușa de ieșire
acolo unde cuvintele ies
gata șterse în nerostiri de hiene ambulante
intru reîncarnare gata fabricată
din lumânările celor ce vor pieri absenți
în maculaturi visătoare,

Continue reading „Simon JACK: Vitralii poetice”

Emilia-Paula ZAGAVEI: Dorință

DORINȚĂ

Să mă lași să-ți picur soare
Printre rândurile vieții,
Să-ți transform în încântare
Fiecare puls al sorții.

 

Să mă lași să-ți scriu pe suflet
Buchii botezate-n dor,
Să-ți aștern sub al tău umblet
Liniștea pictată-n zbor.

 

Să mă lași să-ți sărut chipul
Ce-l păstrez între icoane,
Să-ți alung din ochi veninul
Aducător de canoane.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

Octombrie 2019

Al. Florin ŢENE: Viața interioară a celor ce scriu își găsește expresia supremă în armonia dintre materie și spirit*

Decalogul 21 pentru ziariști

1. Îți iubești meseria de jurnalist? Atunci nu-ți risipi nesăbuit talentul, căci din talentul tău îți câștigi viața.

2. Cine apreciază talentul unui ziarist vrednic, apreciază mai mult omul, dar cititorul care apreciază ziaristul care spune neadevăruri nu cinstește meseria de jurnalism.

3. Puțini analizăm raportul dintre creier și inteligență. Filosofi, moraliști, sociologi și, chiar, ziariști, cautăm să dezlegăm tainele vieții cu ajutorul rațiunii, făurim sisteme de gândire, analizăm ideile și sentimentele cu subtilitățile respective, urmărim curentele culturale și sociale prin oceanul furtunos al istoriei, scriem studii metafizice, concepții etice ce dispar în neant, precum Crucea de pe o Catedrală în explozia de lumină a soarelui.

4. Amintirea adevărului din scrierile noastre nu mai este adevăr, amintirea neadevărului din scrierile altora este încă minciună.

5. Ralph Walde Emerson scria: “Pentru fiecare lucru pe care l-ai ratat, ai câștigat altceva și pentru fiecare lucru pe care îl câștigi pierzi ceva.

6. Nu avem încă un mijloc sigur de a măsura inteligența.Comparând, cu mijloace obijnuite ale psihologilor, diferiți jurnaliști, se poate spune desigur că inteligența unui Einstein e superioară acelui gazetar iscusit, dar nu se poate indica o relație numerică.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Viața interioară a celor ce scriu își găsește expresia supremă în armonia dintre materie și spirit*”

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 407(1 –15 Octombrie)

Dragii mei enoriași!

Jocul de-a cartea. Când am plecat în clasa întâia, tata mi-a spus: ,,Dacă vrei să ai o viață mai ușoară și mai frumoasă, pune mâna pe carte și mănânc-o! Dacă nu vrei să înveți, mai cumpăr o sapă și mergi cu mine la fermă!” Prima poezie pe care am învățat-o când m-am dus la școală a fost aceasta: ,,Carte dragă, de la tine,/Eu pot multe învăța!/Tata tot mereu îmi spune/ Și eu cred că este așa./Vino, dară, și mă-nvață/Și eu te voi asculta!”

 În școala primară, Doamna Învățătoare Elena Sfetcu s-a străduit să ne învețe nu numai noțiunile elementare ale cunoașterii, ci și rigoarea muncii, ordinea, disciplina, conștiința datoriei. A fost foarte dură experiența, de multe ori era însoțită și de bătaie, dar a fost de folos.

În școala generală am avut privilegiul de-a avea o echipă de profesori, care și-au făcut datoria în mod conștiincios. Nu mai practicau bătaia,  dar aveau o rigoare a lor, pe care știau să o impună, știau ce și cât să ne dea să învățăm, pentru ca învățătura să nu ne fie o povară insuportabilă. Știau să aprecieze munca fiecăruia, știau să dea valoare și greutate notei ca răsplată a muncii depuse, așa încât  învățam cu toată râvna. Regretatul meu profesor de limba română, Marius Buzatu, ne amintea mereu: ,,Cu cât veți băga mai multă carte în săcuielul minții voastre, cu atât veți trece mai ușor peste obstacole în viață; cu cât săcuiul va fi mai gol, cu atât mai ușor vă veți poticni!” Eram convins  până în măduva oaselor că în școală se învață carte, că ,,nu se trage mâța de coadă pe rogojină nouă”, cum spunea tot  Domnul Marius. În virtutea acestei convingeri, drumul din Bârda până la Malovăț și retur îl parcurgeam citind, cartea nu-mi lipsea când mergeam cu vitele la păscut, iar  programul de pregătire a temelor se prelungea în mod regulat cu mult după miezul nopții.

În timpul școlii generale am rămas surprins, contrariat și descumpănit totodată, când am aflat că mai există și o altfel de școală, de învățătură, de carte. Venise un decret sau ordin ca să fie eradicat analfabetismul din țara noastră. Pentru asta, toată lumea trebuia să aibă șapte sau opt clase. Profesorii au fost puși pe drumuri, au umblat prin sate și au dus muncă de lămurire cu localnicii ca să vină la școală. Nu li se cerea mult bieților oameni: câteva prezențe și era de ajuns. Se mergea pe principiul: ,,Dumneavoastră vă trebuie adeverință, nu știință!” Și au devenit toți, peste noapte, dotați cu certificate de absolvire a șapte sau opt clase, deși, poate, ca semnătură, continuau să pună degetul, cum făcuseră și până atunci.

Am avut norocul să ajung la seminarul teologic din Craiova. În acea școală s-a făcut cu adevărat carte. Am învățat pe rupte. Erau și multe obiecte, dar și materie multă la fiecare. Pe lângă plăcerea firească de a învăța, exista și interesul. În funcție de rezultatele la învățătură obțineai bursă sau semibursă. Asta însemna că plăteai doar jumătate din taxa de școlarizare sau nu plăteai deloc. Nu realizai cel puțin media generală opt, trebuia să plătești taxa integrală de două mii cinci sute lei. Asta în timp ce părinții erau retribuiți cu 2-3 lei/zi-muncă la ceape. Cele însușite în seminar  au constituit baza formării mele într-ale teologiei. La facultate a fost ușor, fiindcă aveam fondul acumulat din seminar.

Am fost foarte surprins, contrariat și dezamăgit, când am descoperit o altă formă de școală, prin care se putea trece fluierând, sau, după o expresie, ,,ca gâsca prin apă”. Doream să urmez facultatea de istorie; nu pentru a abandona teologia, ci pentru a-mi completa cunoștințele, pentru a putea apoi să fac cercetare, să scriu istorie. Seminarul nu era învățământ ,,de stat”. ,,Poți să ai  zece doctorate în teologie, în fața legii figurezi cu opt clase!” mi-a spus directorul Nicolae de la Ministerul Învățământului. Trebuia o altă soluție. După ce am reușit la Teologie, mi-am ridicat de la seminar dosarul de înscriere. În el era și diploma de opt clase. Cu ea am dat examen de admitere la liceu, curs de zi, apoi m-am transferat la ,,fără frecvență”. Mi-am cumpărat manualele și am învățat și pentru liceu. Unele discipline le făcusem în seminar, altele erau complet noi. Mi-au folosit, inclusiv Materialismul istoric și dialectic sau Socialismul științific. Eram student la București și veneam în vacanțe sau cu învoire la Severin și-mi dădeam examenele. Mi-am dat repede seama că puțini dintre colegii mei luau lucrurile în serios. Cei mai mulți aveau nevoie de adeverință, nu de știință. Pe unii nu i-am văzut niciodată la examene și, totuși, au absolvit. Erau situații la examene, când supraveghetorii de sală aduceau unora dintre candidați fițuici cu ceea ce trebuia să scrie în lucrări. Îmi amintesc de un coleg, căruia i-a căzut la filozofie  determinismul. Era un subiect subtil și aveai nevoie de o gândire destul de solidă ca să-l  pătrunzi. Bietul om, după câteva încercări nereușite de a copia, s-a ridicat când i-a venit rândul și a spus: ,,Domnule profesor, partidul și guvernul se străduiesc permanent să ridice nivelul de trai al oamenilor muncii! Să trăiți, domnule profesor!”  A ieșit din clasă, dar a luat examenul. Am terminat și eu liceul, dar la Istorie n-am putut să mă înscriu. Îmi trebuia recomandarea organizației de bază a uteceului sau a pecereului și, cum nu eram membru, nu puteam s-o obțin.

După Revoluție, s-au înființat și în Severin  mai multe filiale ale unor universități. Unele aveau secții ,,învățământ la distanță”. M-am bucurat. Îmi venise o poftă de carte fără precedent. Vream să fac Dreptul, apoi Istoria, apoi Literele. Ce mai! Până la optzeci de ani cred că nu le terminam pe toate. M-am înscris la Drept. Speram să pot discuta cu profesorii, să pun întrebări, să cer lămuriri. Mi-am achitat taxa, mi-am cumpărat cursurile și m-am pus pe treabă. Era un domeniu fascinant. Chiar îmi plăcea. A venit prima sesiune. Erau câteva săli de examen. În fiecare sală erau 10-15 calculatoare. Te așezai în fața unui calculator și-ți introduceai CNP-ul și parola(prenumele mamei). Se deschidea programul și-ți alegeai disciplina la care dădeai examen, apoi sesiunea. Îți apăreau câteva zeci, uneori și o sută de întrebări. La fiecare întrebare erau două, trei sau patru răspunsuri. Candidatul, ca unul care cunoștea materia, bifa răspunsul sau răspunsurile bune. La sfârșit, calculatorul îi afișa pe ecran nota obținută. Supraveghetor de sală era secretara sau femeia de serviciu. Îi vedeam pe cei din apropierea mea cu fițuici, îi auzeam spunând că au luat zece pe linie. Eu nu reușeam asemenea performanță. M-am interesat mai atent asupra problemei. La intrarea în magazinul BIG era un xerox. Te duceai acolo și-i spuneai proprietarului la ce ai examen, pentru ce an și pentru ce sesiune. Imediat, din ,,arhiva” lui îți scotea fițuica necesară. Pe o bandă de doi-trei  centimetri lățime erau scrise  toate întrebările și toate răspunsurile, fiind bifate cele corecte. Am terminat facultatea, am luat licența, ba chiar și diploma, dar la altă facultate de acest gen nu m-am mai dus. M-am vindecat. Problema este că mulți dintre colegii care luau zece la acele examene au ocupat apoi funcții în baza diplomei de licență, diplomă recunoscută de Ministerul Învățământului. Unii dintre ei au ajuns și profesori…

Am predat în învățământ de la clasa pregătitoare până la anul IV de facultate. Douăzeci și opt de ani am avut prilejul să cunosc pulsul învățământului. De la an la an am avut senzația că a scăzut mereu nivelul de pregătire al elevilor, dar și interesul pentru școală, pentru carte. Statutul cadrului didactic s-a degradat. Cei aprox. 20 de miniștri ai învățământului, care s-au succedat de la Revoluție, au tot reformat învățământul. Fiecare a ținut morțiș să dea o lege nouă, să schimbe cât mai mult. Fiecare a căutat să impună un sistem străin, susținând că astfel ,,modernizează” învățământul. La decăderea nivelului învățământului a contribuit din plin însăși moralitatea sistemului politic.  Oameni fără pregătire corespunzătoare au fost puși în funcții străine de competențele lor, oamenii capabili au fost marginalizați fiindcă nu s-au încadrat politic. Oameni care nu erau în stare să rostească 2-3 vorbe fără să emită și câte o ,,perlă” de vorbire agramată au ajuns în funcții înalte, respectiv primari în București, europarlamentari etc., oameni semianalfabeți au devenit peste noapte adevărați prinți ai aurului, președinte de țară, care spune în gura mare la deschiderea anului universitar: ,,- Ha, ha, ha, eu am avut șase, bă, și am ajuns președinte! Ha. Ha. Ha!” Acestea și multe alte exemple întâlnite la tot pasul au schimbat mentalitățile. ,,Nu numai cu carte trăiește omul!” și-au zis mulți. Clasele au fost suprapopulate, cu 25-30 de elevi, ceea ce a îngreunat mult munca profesorului. Metodele de lucru s-au schimbat. I se cere profesorului să transforme lecția în ,,joc didactic”, adică lecția să devină o joacă. Nu are voie profesorul să dea teme pentru acasă elevului, nu are voie să ridice vocea, nu mai vorbim de metode mai dure. S-au înmulțit telefoanele mobile cu acces la internet. Aceasta a făcut ca interesul elevilor să fie deviat spre aceste aparate. Cazurile de indisciplină s-au înmulțit simțitor. Auzim de elevi care și-au bătut profesorii, și-au înjunghiat colegii. Nu se mai citesc cărți. Totul se rezumă la câteva rezumate luate de pe internet.  Asta în timpul școlii, fiindcă aflăm că unii și-au luat tezele de doctorat de pe internet, dar asta nu-i împiedică să fie profesori universitari, mari demnitari, ba chiar și prim-miniștrii.

  Așadar, au fost și sunt două școli paralele la noi: în una se face carte, în alta se joacă de-a cartea. Celor care se joacă, crezând că astfel vor realiza ceva, le spun doar atât: Anghel Saligny, inginerul care a construit podul de la Cernavodă, nu s-a jucat de-a cartea. Dacă ar fi făcut astfel, n-ar mai fi rămas în viață când, împreună cu familia sa, a stat în barcă sub pod, în timp ce pe pod a trecut primul tren; copiii noștri, care se întorc cu medalii de la olimpiadele internaționale, nu s-au jucat de-a cartea, când s-au pregătit de olimpiade; cei ce au construit și utilizează reactorul nuclear de la Măgurele, cel mai puternic din lume, nu s-au jucat de-a cartea, când au învățat meserie.  Prin joacă nu se învață lucruri temeinice.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 407(1 –15 Octombrie)”

Lia RUSE: Ce agale vii toamnă

CE AGALE VII TOAMNĂ

 

Ce agale vii – toamnă frumoasă-

Trecându-ți pragul vremii uneori,

Timpul te-aduce așa luxoasă

Că parcă ai intra în sărbători!

Acum, năvălesc frunze vopsite

Roșii, galbene, verzi și cafenii

Pe tandrețea clipelor pripite,

Să te prindă doru-n fotografii…

Când tu vii, apare o iubire

În grădina ta de crizanteme!

Și simt că-mi lași o amintire

De-atâta gingășie, în poeme.

Ca-ntr-un tablou, totul e-o pictură

Sub paleta brațului nevăzut!

Cum dorul meu umblă prin natură

Să retrăiască, iar timpul trecut!

Toamnă frumoasă, toamnă frumoasă,

Din tine dau în ochii mei culori,

Simt raza soarelui spumoasă

Și caldă, cum mângâie de-atâtea ori!

Toamnă bogată, toamnă frumoasă,

Ore-n șir te-admir de-aici din prag,

Vremea ți-e tandră și credincioasă…

Dau ochii în lacrimi de-atâta drag!

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

Octombrie 2019