Rodica Anca (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938) a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din  Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit  ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se  la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi Jurnal, 2005, Jurna Lamar, 2011.

Filosofia personală:

„Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea.   Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.

Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.” (JurnaLamar )

ECOURI

Cine a citit o carte de Rodica Anca le va citi pe toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se recomanda singura prin ceea ce scrie. Ii rog pe toti prietenii si neprietenii ei (desi cred ca nu are dusmani) sa-i urmareasca toate aparitiile. Umor critic si autocritic, observator al amanuntelor care de multe ori trec neobservate, dar care in multe cazuri fac hazul scrierilor ei.  Modesta, ea scormoneste, nu inventeaza nimic, ea spune ce se intampla in sufletul ei si cum reactioneaza la ceea ce se intampla in jurul ei. Citind „Jurnalul Dedelhi” am aflat doua lucruri esentiale: am cunoscut multe despre India si de asemenea am aflat ca pe sotul Domniei sale il cheama Mister G, alias Gigi aka George Anca. Iti multumesc Doamna Rodica Anca.

Vasile Pupeza

Cartea d-nei Rodica Anca, „Jurna’Lamar”, reprezinta pentru o imediata impresie de lectura expresia unei sinteze de genuri literare, respectiv : poem, jurnal, roman.   Un destin care nu este doar al femeii este macinat de automatismele cotidiene ale vietii sociale si de familie. E un destin de mare incarcatura dramatica care se sustine in propozitii scurte, uneori eliptice, toate acestea dezvaluind cititorului suspensia starilor emotionale, fapt care da expresivitate stilului si viziune originala eroului lirico-narativ.

Gheorghe Lupascu

Semne

Scriitoarea Rodica ANCA demolează, iniţial, caracterele personajelor,

spre a le construi, ulterior, în stil propriu… Ea concepe un fel de

 dărâmare a Turnului Babel Omenesc……………spre a pune în loc,

 în timp şi în spaţiu, un alt Turn Babel, propriu, mai modern, cu o altă locuire.

 Astfel, Rodica ANCA îşi reconstruieşte personajele sub un curcubeu….

al sufletului său…. şi totul redevine mai colorat, mai înviorat

 şi mai însufleţit, prin ea însăşi – personaj narator.

  Felix SIMA, „Curierul de Râmnic”, 30 iulie, 2011.

„Simplu, cald, personal, poate prea personal uneori, DeDelhi, jurnalul Rodicai Anca, fascineaza prin firescul expunerii. Experientele de viata, oamenii si locurile, obiceiurile si zeii… toate alcatuiesc imaginea unui Delhi atat de bine stiut”.

Mihaela Gligor

Se remarca o  deschidere capivanta catre ingemanarea artelor.Talentul si prospetimea sunt vizibile in cazul Rodicai Anca.

Lucia Negoita

Dna RodicaAnca-

Prințul

 Nu poți să scrii(imaginezi) în manieră sensibilă și, deci, atragătoare, captivantă, povești pentru copii, fără să porți în tine dulcea povară a propriei copilării. Se-nțelege, nu-i niciun dezacord între copilăria ta și copilăria altora, chiar petrecută în zone diferite ale pământului, sub alte legi  de conviețuire, sub tutela altor obiceiuri, totul se contopește, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al începutului și al seninei ascendențe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără doar și poate, și cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului, dar și a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor Peregrinările Prințului cel Trist. Imaginația autoarei oferă micului cititor o desfășurare de întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează și educă.

De Delhi

Pentru un autor, scrierea unui Jurnal este o spovedanie acceptată. Când Jurnalul cuprinde o experiență de viață trăită de autor într-o țară străină, spovedania intră intr-o altă zodie a literaturii, își extinde marginile.Dar când acea tară străină se numește India, interesul cititorului se amplifică de la sine, India  fiind- și azi-, o țară , prin definiție, a misterelor, nu numai religiase, desigur. Parcurgând paginile acestui Jurnal al Rodicăi Anca, recunosc, am simțit nevoia să-mi trec  privirea asupra unor pagini de Radindranth Tagore, poetul care a însemnat o bornă de seamă în istoria culturii omenești. Redau aici cateva versuri adresate fraților săi indieni la începutul veacului trecut: O, frații mei, nu vă sfiiți a sta în fața celor mândri și puternici,/ În haina albă a simplității voastre!/ …/ Pe locurile goale ale sărăciei voastre, să ridicați din nou un tron al lui Dumnezeu, /Și amintiti-vă întotdeauna că nu puterea înseamnă mareție, si că orgoliul nu durează în veci.

 Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor frați ai lui Tagore, dar din acest secol, o viață tinzând permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atat bucuriile si satifcactiile, cat si unele asperitați. Dar nici Romania, ramasa departe, nu e uitata. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au ritm, consistență, culoare, semn sigur ca Rodica Anca a simtit o nevoie imperioasă să-l scrie. Și bine a făcut.

Florin Costinescu

Viorica Onişoru:

Rar mi-a fost dat sa regasesc admosfera vietii baroce a intelectualilor bucuresteni mai bine redata. Am recunoscut in primul rand „casta”, si dupa aceea personajele. Formatia de artist plastic a doamnei Rodica Anca isi spune cuvantul. Te introduce in atmosfera pe care nu doar o vezi, ci o simti, o traiesti alaturi de personaje. Bucurestiul are un farmec aparte pe care doar in preajma unor anumite persoane il poti descoperii. Doamna Rodica Anca se dovedeste una dintre aceste persoane. Ea poate sa gaseasca frumosul in orice, si sa ti-l prezinte ca atare.

Florina Dobre:

            Povestea  Peregrinărilor Ptinţului cel Trist aşa cum o scrie Rodica Anca se citeşte, sau, şi mai bine e să-ţi fie citită sau spusă cu plăcerea, bucuria şi uşurinţa cu care se spun adevăratele poveşti. Iar cititorul – ascultator nu mai lasă din mână cartea sau nu-l lasă pe povestitor până nu ajunge la capătul poveştii peregrinărilor Prinţului cel Trist. E istovit, dar fericit că Prinţul cel Trist se întoarce bucuros la Palatul său de cleştar, alături de prinţesa sa, Domniţa cea Bălaie, fiica Duhului Pământului, la prietenii săi pitici Moşopal, Auraş si Arginviu.

Prinţul nostru singuratic şi singur, şi de aceea atât de trist, căci este ultimul dintre strămoşii săi, locuieşte într-un palat – insulă unde nu se mai află nici un alt seamăn.  Este dintre eroii care,  mînat de dorul de a cunoaşte oameni, aidoma lui, căci ştia din cărţile străbunilor vechi şi prăfuite, unele ale căror pagini se fărâmiţau îndată ce fuseseră întoarse, că mai există undeva semeni de-ai săi, porneşte spre lumi noi. E un fel de SG1…fără o poartă stelară, însă echipă cu balaurul său -navă, (căci balaurul nu avea corp, ci doar cap), descoperit de piticii prieteni la capătul multor căutări. Porneşte şi, aidoma oricărui prinţ drept şi bun, îşi găseşte fericirea la capătul multor încercări şi înfruntări cu forţele răului,pocitaniile spurcate, simboluri-metafore ale mândriei, prostiei, răutăţii,lăcomiei, linguţitorilor, certăreţilor. Traverseaza lumi care anticipează isprăvile cele mari, traversează oceane de timp, e înghiţit de un soi de gauri negre şi se desăvârşeşte în lupta cu răul pe care-l învinge, redând astfel chipul minunat insulei şi  devenite cenuşie şi stăpânită de Împăratul Hain. Întunericul este învins, oamenii transformaţi în bolovani revin la viaţă, Lumina şi Frumuseţea Deplină biruiesc pe deplin. Ca orice prinţ bun face bine celor care au nevoie de ajutorul său, iar aceştia îi întorc ajutorul atunci când prinţul se află la ananghie. Prinţesa salvată din temniţa zmeului, îi devine soţie şi-l urmează in Palatul său, unde astfel nu va mai fi niciodată trist şi singur.

Pe tipicul vechilor tipărituri, literele ornate începătoare alături de desenele de interior ale arhitectei Gabriela Văcăreanu sunt trasate în linii fine şi îngrijite într-un anume fel pe care graba secolului nostru n-are cum să-l mai îngăduie. Astfel, ochiul se odihneşte, se bucură şi anticipează cu fiecare  nou capitol,  alunecând uşor pe panglica ce ţine şi decupează elegant grafemul începător, personajele şi povestea.

Nu ai cum sa nu te laşi prins în Povestea Prinţului, nu ai cum să nu laşi purtat de valul de optimism şi încredere în puterea biruitoare a binelui asupra răului, minciunii şi degradării. Doar pentru asta sunt poveştile, şi câtă nevoie avem de ele! Multumiri Rodicăi Anca pentru povestea Prinţului!

***

Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu altfel.

Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei. Cum împleteşte căciuliţe şi mănuşi pentru Nana şi cum îl spală pe Bulă, caniche-ul surd şi cu probleme gastro-intestinale, cum îşi face curaj să-şi cumpere pentru prima dată în viaţă cremele minuni pentru un ten îmbătrînit de viaţă, de cafeaua multă şi indispensabilă, de soarele mult al Indiei unde a petrecut ani buni, în tinereţe. Ca femeie mă regăsesc într-un fel consolator în amănuntele „domestice”, multe, deprimant de multe adesea, care nu-ţi mai îngăduie stropul de timp şi spaţiu personal de peste zi.  Mă regăsesc în rutina casnică a zilelor grăbite care se încheie întotdeauna deconcertant (cel mai adesea, căci îşi propuseşi o multime de lucruri din care nu faci aproape nimic). Dar Rodica Anca are arta, foarte personală, de a le prăvăli pe toate în găuri negre sau de a le preface într-un soi de antimaterie, sau de a le zvârli peste vreo stea îndepărtată „poate tocmai în ochiul lui Sauron”.   Rodica Anca are puterea scrisului care să metamorfozeze neputinţa facerilor, impilările, propriile, debaucheria politicească în  care a fostă târât ţara, oraşul, satul, strada şi care intră şi-n casele noastre prin perfidul televizor, răutăţile bătrânilor, schilodirile lor sufleteşti datorate comunismului şi prefacerilor deconcertante post- decembriste, aşadar toate acestea, în acel ceva care te ajută să înţelegi şi să continui, fără să te prăbuşeşti.

Cartea, jurnalul amar  – oricât ar fi el de disimulat ca titlu în spatele unei ortoepii altfel destul de transparente – se citeşte ca şi cum ai soarbe un pahar mare de apă atunci când eşti însetat. Citind şirul întâmplărilor zilelor care scot la iveală mai mult şi mai mult din portretele familiei, prietenilor, cunoscuţilor, ai senzaţia foarte vie care te urmăreşte pe măsură ce scufunzi în propriile-ţi trebăluiri domestice sau savante prin casă sau prin „soţietate” că seamănă atât de bine cu întâmplările tale, cu personajele din viaţa ta. Desigur, cu diferenţele necesare.

Jurnalele se citesc diferit, în funcţie de autorul lor. Cel puţin aşa stau lucrurile pentru mine. Într-un fel am citit Jurnalul lui, de pildă, Samual Pepys, altfel pe cel al lui Jeni Acterian. Când vine vorba de Jurna Lamar ar Rodicăi Anca, l-am deschis cu un fel curiozitate blândă şi chiar cu sfială ca un mai tânăr care nu vrea sa intre nepoftit în casa –viaţa plină a unui om care a trăit şi a văzut mai mult decât tine …dar, ca şi în realitate, Rodica m-a luat cu scrisul ei de după umăr şi m-a poftit generos, fără reticenţe sau sensuri duble în lumea ei. Lumea noastră. Unde, dacă ai ochi, îi vezi până la urmă sensul şi frumuseţea.

                                    Fata care se ridică în picioare când aude imnul

            Nemulţumiţi dar înverşunaţi în căutările noastre strângem cu braţul o mie de feţe şi o mie de gânduri, o mie de inimi deschidem cu maceta de junglă, doar, doar vom găsi ce căutăm. Şi cu ajutorul – excavator – al prietenilor, cu cel dat de Pronia divină, ascunsă sub stejarul cel falnic, acoperită de timpi de prieteni, de griji de copii, de blăniţe de cuţulani şi bulici dăm – în sfârşit – de fetiţa încărcată de ani şi de boli, de dragoste pentru totul şi toate, deşirată-ntr-o pală argintie de fum ce se-ntinde ca dâra „avionului cu reacţie” peste tot ce e cer, apoi înconjură tot ce iubeşte. Urmăreşti traiectoria şi vezi că nu, nici vorbă să fie o umbră ascunsă în spatele trunchiului unui stejar falnic, nici vorbă să fie apendicele de grup de prieteni, nu seamănă cu cenuşăreasa c-un picior încălţat, nu-i păpuşa copiilor ei pentru zile cu ploaie, nici săritoarea de garduri  a rudelor în nevoie, ci e FEMEIA de alături. Ea e aceea ce păşeşte alături de tine cu andreaua de Penelopă într-o mână împletind la mănuşi şi fulare, cu cealaltă pe tasta calculatorului retrăindu-şi amintirile şi cedându-le cu palmele deschise cititorului, cu inima împărţită în multiplu de patru cămăruţe la puterea x să-i cuprindă pe toţi şi cu capul plin de amintirile vieţii voastre în doi ce la un moment dat se încurcă una în alta. Şi atât de încurcată e funia ce a fost doar împletire de două fire că acum ea a căpătat un grai de olteancă neaoşă de Vâlcea…o sunai pe a mică şi o certai …/…trecură şi sărbătorile… ,visează la o căsuţă la Bercioi unde pe prispă să fie o tufă mare de glicină care să înflorească în jerbe albastre în fiecare an şi intră în panică de câte ori G., „ursul” ei e plecat. Universul scriitoarei Rodica Anca nu este un univers limitat cu focalizare pe soţ, ci e unul atât de larg că poate cuprinde cu mărinimie  câteva generaţii printre care ea se strecoară. Dinspre inima ei pleacă pseudopode de amibă încărcate cu ectoplasma iubirii ce-i modifică starea sufletească în funcţie de starea acestora. Pleacă în primul rând spre copii … Ura! Ura! A luat examenul de astăzi. Mă pregătesc să plec la shoping. Să fac nişte nebunele… Starea proastă fizică anterioară îi era autoarei exacerbată de incertitudinea examenului – se prezintă sau nu? Vestea bună o înaripează, uită de necazurile inerente vârstei, de veşnica numărare a ţigărilor şi a ceşcuţelor de cafea, uită de măcăneala televizorului sau de număratul banilor care niciodată nu sunt de ajuns mai ales pentru a cadorisi apropiaţii. Dar cel mai mult o alină vorba ce vine ca o alinare, cele câteva fraze care cuprind chintesenţa relaţiei împlinite… Ia-ţi,  dragă tot ce vrei, toată viaţa ţi-ai oprimat orice nevoi personale… Eu te iubesc oricum arăţi. Tu să te simţi bine!

 Rodica Anca nu desparte omul de natură; dragostea ei nu se limitează la oameni, ci la tot şi la toate. Azi mă uitai mai cu luare aminte la ele (florile mărului din fereastra fetei ) şi descoperii că au apărut frunzele, iar albeaţa florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… Ca fiecare dintre noi ea are zile proaste, zile în care…şalele mă dor, gura mi se usucă după o ţigară, gâtul după o gură de cafea, corpul ţipă după fotoliu, câmpii urlă după mine. Dar sunt tenace… O astfel de zi probabil a avut şi în ziua în care şi-a numit nelipsitul jurnal „Jurna Lamar” . Căci cu toate retragerile în oaza – galaxia Ochiul lui Sauron , citindu-i cu atenţie rândurile găseşti viaţa trăită la cotele cele mai înalte ale spiritului; autoarea iubeşte trainic, sănătos şi aşa cum puţină lume mai face astăzi, iar timpul ei pare doar că se cuantifică în alţi parametri. Nu,  ea este o sensibilă femeie prezentă, o femeie căruia anii nu i-au luat nimic din puterea de muncă, din umor şi din verticalitate. Că se pleacă mai mult decât în alţi ani în faţa divinităţii, că are acum putere întreită să se roage, oare care dintre noi nu o facem? Că-şi aminteşte de femeile care i-au trasat şi i-au intersectat drumul şi că le aşează pe acestea în galeria sfinţilor e un laudatio pentru autoare… puţini mai recunosc esenţa persoanelor astăzi, puţini le mai acordă altora  un strop din timpul şi recunoştinţa lor…

Sfârşitul   lucrării conţine revelaţia iubirii adevărate, iubirea necondiţionată, cea care conservă şi duce peste veacuri parfumul de entitate primordială ce nu comportă niciodată nici rostogoliri, nici derapaje, nici ciuntire de vremuri. Iar acest portret trasat în tempera sau tuşul peniţei ce scrijeleşte negura timpurilor, ornat de firul de sticlă încinsă şi trasă peste fila patinată a vremii, înmiresmat în esenţele călătoriilor reale şi imaginare poate să fie numit „Elegia fetei care se ridică-n picioare când aude imnul, elegia unei scriitoare adevărate”. Vă mulţumesc pentru permisiunea citirii.

Adina Daniela Dumitrescu

Florina Dobre:

DE DELHI

Una dintre jucăriile preferate ale copilăriei mele de care îmi aduc bine aminte a fost caleidoscopul, cred că aşa îi spune. Acela prin care vedeai zeci si zeci de imagini diferite prin rotirea cristale sau a prismelor multicolore din el. Mă fascina. Sper că mai există un astfel de lucru ca să-l pot dărui neapărat băiatului meu. Citind jurnalul De Delhi al Rodicăi Anca mi-am adus aminte de acel caleidoscop. Zilele jurnalului sunt precum imaginile obţinute prin rotirea caleidoscopului. Întotdeauna colorate. Căci aşa este India. Colorată şi plină de mirosuri şi arome. Chiar şi iarna, în Delhi, când ceaţa stăpână bulversează traficul aerian, traficul rutier şi mai ales traficul deprinderilor cotidiene continentale. Pentru că nu e numai ceaţă, dar e şi frig, un frig care se înşurubează amarnic în colţurile încăperilor, al gândurilor, al zilelor.

Rodica Anca desfăşoară în faţa ochilor cititorilor una dintre multele şi posibilele Indii. Aşa cum a (re)-trăit-o ea, la şaizeci şi ceva de ani, într-un campus universitar, cel de nord, alături de G. care predă limba, literatură şi civilizaţie română studenţilor de la Universitatea din Delhi. Locuiesc într-un apartament, jumătate „ciupercărie” (din cauza igrasiei şi a mucegaiului înflorit perpetuu de musoane şi niciodată „eradicat” de zugrăveli cum se cade) modest (sau poate e mult spus) ale Guest House-ului universităţii, împreună cu maimuţele (maimele) certăreţe şi pofticioase care înşiră rufele din balcoane pe unde apucă, cu gilii (un fel de şoimi), cu papagalii verzui şi mulţi, cu lovindragi, cu flori şi palmieri, cu armata de paznici, servitorii şi tot felul de oaspeţi ai casei de oaspeţi, cu vizitele studenţilor profesorului G. care-i spun „mama” şi-i fac pranamul cuvenit. Citranjan, unul dintre ei, copil sărac, de castă modestă, dar ambiţios, întrerupe uneori şirul macaroanelor cvasiprezente în meniul casei (singurul lucru acceptabil), cu „vegitabile si chapatti”.

Rodica Anca îşi scrie jurnalul indian într-un fel aparte. Într-un fel vioi sau mai degrabă într-o aproape cvasipermanenţă a trecutului prezent. Foloseşte perfectul simplu atât de iscusit, că ai senzaţia că acum, aici, lucrurile tocmai fură, tocmai se petrecură. Un imediat sau un abia trecut. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără patetisme,  fără paseisme, fără glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani!  Este jurnalul zilelor ei, ale lui G. şi ale scurtei vizite a Nanei de atunci, de acolo, din Delhi. Fără regrete, fără păreri de rău sau ofuri după cum a fost odinioară. Nimic din toate acestea…Autoarea face, desigur, referiri la zilele de atunci, uneori cu o nostalgie domoală, revede prietenii de atunci, se bucură alături de ei, iau lunch-uri împreună, prânzurile care fac breşele salutare în regimul altfel spartan impus de neplata sau întârzierea plăţii salariului, de îngrădirile pecuniare ale soartei de a te fi născut într-o ţară mică aflată într-un permanent provizorat (care durează)„chota desi”,unde ” nehi dollars he” cum le spune zecilor de copii cerşetori aproape agresivi de la porţile Fortului Roşu, pe care-l vizitează cu Nana.

Aproape de finalul şederii în India, Rodica se meditează – întrebându-se:” Mă tot gândesc ce ne-a adus pe noi in India, acum, la bătrâneţe, când nici nu ne închipuiam că o să mai ajungem pe aici vreodată! Şi uite că plecăm poimâine şi încă nu îmi dau seama de ce am venit! Ce chemare a sorţii ne-a adus tocmai până aici, tocmai acum? Că nimic nu e la voia întâmplării, deşi unii susţin că haosul este cel ce ne guvernează. Numai că eu nu cred. O raţiune trebuie să existe, încă ne descoperită, poate să dureze destul până să o aflăm, dar sigur aici am venit cu un scop  „

Şi îşi răspunde imediat aşa:” Poate o împlinire sufletească, poate descoperirea unui aspect necunoscut până acum al firii noastre, poate o izolare în doi, pentru a şti cum mai stăm cu sentimentele şi cu înţelegerea. Cine ştie? Cert este că ne-am înţeles, că suntem tot ca acum 37 de ani, şi că ne completăm reciproc, că ştim fiecare ce gândeşte celălalt, că ne împlinim, cum spuneam ca suflete gemene. Cu toate certurile, şi nervii, şi hachiţele, şi stările proaste, şi disperările, şi angoasele ce ne bântuie. Dar astea toate, pe planul realităţii materiale. În ce priveşte planul spiritual, faptul că aproape şase luni nu am avut altă distracţie, decât cititul, nu tv, nu spectacole, nu societate, în schimb recluziune şi lipsuri, din belşug,  şi totuşi nu ne-am spart capetele, nu ne-am făcut zile fripte şi nu ne-am urât, înseamnă că “ce de valoare mai suntem noi, Marinele!”, ca să încetez cu filosofia asta siropoasă!”

Nu cred să mai adaugăm ceva. Ar strica întregul şi frumosul De Delhi pe care Rodica Anca l-a trăit, l-a acceptat pentru că l-a înţeles şi apoi l-a scris. Pentru a fi citit. La tinereţe şi la bătrâneţe, imagini colorate rotite de Caleidoscopul Timpului.

Sau poate doar un PS  în forma scrisorilor şi mesajelor pe care le scrie bunei ei prietene, Esha. În acest fel, Rodica Anca lasă o punte între India şi locul reintoarcerii. Acasă. O punte pe care o trece odată cu aducerile aminte, cu visele, cu proiectele, cu amânările sau cu realizările vieţii.

Cuvânt întors către Rugă

            Găsesc în Ruga Doamnei Rodica Anca mărturisirea unei vini folositoare. Folositoare pentru că prin calea mărturisirii obținem iertarea, precum tâlharul de-a dreapta crucii Domnului Iisus.

            Ruga Doamnei Rodica Anca este căutarea Domnului ceresc spre mulțumire pentru darurile primite și din plin roditoare.

            Ruga este recunoașterea slăbiciunii omenești în fața Neantului și un text temei pentru statornică credință.

 Rodica Burdușel

Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.

Ion Coja

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.

Puşi Dinulescu

Textul este încântător,   farmecă prin  sinceritate, autoironie și  analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc!

Sorana Gorjan

Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria – abia sa astepti capitolul urmator.

Ben Todică

Cautam intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita. Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta libertate! Pentru ca poate sa o faca… are asemenea forta.

Doina Boriceanu

(Traduit par Elisabeta Isanos:)

Beau texte. Un style personnel et elegant. Ça plaît. (Ion Coja)

“Lamar” c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin, inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les livres lus jusqu’à present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les details de leur âme, dont elles seules connaissent le secret. (Pushi Dinulescu)

Le texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci! (Sorana Gorjan)

Très facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens, des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre suivant. (Ben Todica)

On y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux . On y trouve cependant la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître des details un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission! Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en ayant la force nécessaire.

(Doina Boriceanu)

——————————–

George ANCA

16 februarie 2020