Ionuț ȚENE: Filosoful Mircea Vulcănescu – martir al Aiudului, cu o moarte de pateric

În memoria colectivă, filosoful Mircea Vulcănescu a trecut în rândul ”sfinților populari”. Canonizat de popor, dar ignorat de oficialii bisericii, Mircea Vulcănescu a rămas pildă de martir pentru generații de români, un fel de a muri demn de pateric, în care primii creștini se jertfeau pentru credință. După 23 august 1944, gânditorul Mircea Vulcănescu trebuia ucis…Cei mai mari ai lumii nu au nevoie de martiri și sfinți și nici de pilde de mărturisire și credință, pentru o lume mai bună și plină de iubire harică. Temnița și zarca Aiudului, acest laborator de sfinți, a dat un martir și mucenic hristic. Mircea Vulcănescu a fost închis la Aiud, odată cu condamnarea sa la opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii. Condamnarea din dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 al deţinutului K9320/1948 prevedea: Vulcănescu Mircea: „Deciziunea nr. 27 – şedinţa publică de la 6 februarie 1948 – Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultând şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în vârstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8 (opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani.” Mircea Vulcănescu a învăţat să moară, după ce într-o seară ţinuse una dintre obişnuitele conferinţe din celulă, aşa cum o descrie John Halmaghi, în „Discursul contemporan”. Acesta ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare: „Celula în care mă găseam la vremea aceea avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule… Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalităţi politice, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea”. Alexandru Constant venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră. „A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau. Disperat şi epuizat psihic, Vulcănescu a cedat: „Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există”, ar fi spus el atunci, după cum au povestit martori din celulă. „Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…”. Chinuit de tuberculoză cu dureri atroce şi în ciuda unei recomandări medicale, Mircea Vulcănescu nu a fost trimis la Văcăreşti, întrucât transferul nu s-a aprobat. Hotărârea Direcţiei Generale a Securităţii Statului din iunie 1951 a fost dură: „La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare vă aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel”. Asta i-a pecetluit soarta, iar în noaptea lui 28 octombrie 1952, la 48 de ani, Mircea Vulcănescu avea să moară, în infirmeria de la Aiud, într-un frig cumplit, lipsit total de medicamente, într-un pat de fier. Lângă el, se aflau doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu care au povestit frânturi din ce s-a întâmplat atunci, în ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu, într-un articol publicat în „Memoria”. Cei doi stăteau de vorbă, Mircea nu le auzea cuvintele, suferea cumplit şi avea dureri cumplite. Cu ultimele puteri s-a ridicat şi a spus, ca un testament: „Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc. Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite”. Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stingea, durerile au început să dispară. Mircea Vulcănescu n-a leşinat. A rămas tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. A fost alegerea lui. Zahiernic, un alt deţinut care i-a fost aproape până la sfârşit a povestit că Mircea Vulcănescu n-a vrut să moară în timpul somnului. Aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng, aşa cum avea el, mor în timpul somnului. Şi a făcut eforturi supraomeneşti să rămână treaz. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nicio medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând… În timp ce fiecare respiraţie devenea tot mai dureroasă, cineva s-a apropiat să-l bărbierească. Dar era prea greu şi n-a avut putere să reziste. L-a rugat pe Zahiernic să-l lase nebărbierit pe o parte. Ultimele lui cuvinte au fost, se pare: „Spuneţi-i Aninii să mă ierte!” – Anina era prima lui soţie, o colegă de facultate de care s-a despărţit după aproximativ zece ani şi s-a recăsătorit cu Margareta Ioana Niculescu. Şi tot atunci ar fi spus şi celebrele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”. Asta în timp ce viaţa i se scurgea, fără nicio lumânare în infirmeria de la Aiud… Epilog? Raportul Penitenciarului din Aiud, din 3 noiembrie 1952: „Vă raportăm că în ziua de 29 octombrie 1952 a decedat în acest penitenciar deţinutul Vulcănescu Mircea, fişa 9320/48 Aiud, suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC”.

De la arestare până la pronunţarea sentinţei, trece prin Văcăreşti şi Jilava. La Văcăreşti a fost consultat de guvernul comunist în pregătirea pentru negocierile României la Conferinţa de Pace de la Paris (1947). La Jilava ne arată măsura credinţei sale printr-o faptă demnă de Pateric. Era într-o celulă de exterminare, din beton, fără nimic, deţinuţii fiind nevoiţi să doarmă direct pe jos. Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apă, îmbracaţi doar într-o zeghe ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului.(…) În acest context, un tânăr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit din picioare. Asistenţa medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe beton i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Filosoful s-a aşezat pe jos şi l-a culcat pe deţinutul bolnav peste el. Acesta avea să-şi revină, dar Vulcănescu se va îmbolnăvi de pneumonie şi ulterior de TBC. A fost bătut cumplit trei zile cu un sac de nisip la Jilava (cf. Traian Popescu, “Experimentul Piteşti“). La Aiud, col. Gheorghe Crăciun era interesat să câştige cât mai mult teren favorabil în faţa comuniştilor, fireşte, făcând cât mai multe victime în rândul deţinuţilor, în special al celor din Zarcă, adică cei care, cu orice risc, au refuzat reeducarea. Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu, pentru a salva un tânăr care avea congestie pulmonară şi pe care l-a ţinut în braţe pentru a-i da căldură din căldura trupului său. Cu doar câteva clipe înainte de a-şi da duhul, acest om deosebit le-a spus celor din celulă să nu îl răzbune.” (Grigore Caraza, “Aiud însângerat”, Editura Vremea XXI, 2004 – ajunsa la a V-a editie). Mircea Vulcănescu a fost dintre teoreticienii „tinerei generatii“, deosebit de activ la Asociatia „Criterion“ și unul dintre conducatorii Asociatiei Stiintifice pentru Enciclopedia Romaniei. Dupa 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului romanesc, conturat indeosebi prin Omul romanesc, Ispita dacica, Existenta concreta în metafizica românească și Dimensiunea râmanească a existenței. A fost un model intelectual pentru Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica. În temnița comunistă, Mircea Vulcănescu și-a pus sănătatea și viață pentru a salva un tânăr deținut, dovedint o jertfelnicie demnă de pateric. El și-a dorit ca muribund să fie pus pe betonul rece ca să fie pat cald pentru colegii de celulă ca să nu răcească. Spiritul său de nu este ignorat de credincioși. Recunoașterea canonică va veni în ciuda opoziției ignoranței. Aceste sacrificii sunt înscrise în istoria iubirii religiei noastre, de deschidere spre jertfa mântuitoare. Iertarea era în caracterul lui Mircea Vulcănescu ca paradigmă atemporală a unei vieți dedicate înțelegerii și dragostei. Acel ”Să nu ne răzbunați” a devenit laitmotivul unei generații de români sacrificați pe altarul comunismului, o pleiadă de sfinți populari, canonizată de dragostea poporului.

–––––––

Ionuț Țene

Isabela VASILIU-SCRABA: Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană

Motto:

“O umanitate fără personalitățile puternice ale națiunilor care-i compun unitatea ar fi anemică, săracă și secătuită, căci i-ar lipsi tocmai multiplicitatea izvoarelor care-i dau viață și vigoare” (Dimitrie Gusti)

Constantin Amăriuței îi vorbise lui Heidegger despre ideea filozofică a lui Mircea Vulcănescu ivită în marginea unei noi etimologii propusă pentru „aievea”, în care sensul de „real” ia semnificația „existenței de totdeauna, din veac”. De la tipărirea în 1870 a lucrării lui Chihac (Dictionnaire d’etymologie doco-romane, ed.II-a, 1879) derivarea lui „aievea” din indo-europeanul „a vedea” n-a suferit nici o modificare esențială. Lingvistica comunistă l-a considerat pe „a” ca protetic, în vreme ce Hașdeu îl considera pe „a” prepozițional din latinescul „ad” care cere acuzativul (Etymologicum Magnum Romaniae, 1886, ed.II-a, 1972, pp.413-414). Prima exemplificare a lui Bogdan Petruceicu Hașdeu pentru „la arătare” („aievea” cu sensul de „evident”) este luată din Omiliarul de la Govora (1642).

Filozoful Mircea Vulcănescu, în construcția etimologică a termenului „aievea” îl vede pe „a” prepozițional, dar nu ca Hașdeu, ci provenit din „ab” care cere ablativul. Pentru „aievea” în sens de „real”, filozoful accentuează asupra înțelesului de „ceea ce durează la modul continuu, etern”. În opinia sa, „aievea” ar proveni din latinescul „aevum”. El consideră rădăcina românescului „aievea” de la „ab aevo”, ablativul lui „aevum”, însemnând „din eternitare”.

In „hieroglifă” vulcănesciană, însăși eternitatea este un Tot cupinzător într-Unul, este lumea de dincolo (lipsită de spațiu) împreună cu lumea de aici, este „totul-de-a-una” (/ tot-de-a-una). Creștinilor, lumea li se înfățișează ca totalitate a celor care sunt pe diferitele trepte de desăvârșire ale ființei, împreună cu cei care au fost cândva și undeva, oricând și oriunde.

Intr-un amplu eseu de clarificare a înțelesurilor termenului „spirit” din care derivă „spiritualitate, lucrare inedită pe care am publicat-o în „Acolada” (Satu Mare), filozoful notase că „în toată filosofia creştină spirit înseamnă simultan trei lucruri. Într-o primă accepţie: Dumnezeu, una din feţele Sfintei Treimi nefăcută. Într-o a doua accepţie: fiinţă nevăzută, putere Dumnezeiască, creată (făcută), fire a fiinţelor nevăzute (îngeri, făpturi imanente, făcute de Dumnezeu, care nu-şi au însuşirile lor “a se” ca Dumnezeu, ci de la fiinţa transcendentă a căror voie o împlinesc)”. Într-o a treia accepţie, cea psihologică, spirit ar înseamna dispoziţie sufletească (duhul blândeţii, al înţelepciunii, al răzvrătirii, etc.). Pentru că sufletul omenesc este şi el de natură spirituală, stările lui fiind stări în spirit. (vezi Mircea Vulcănescu, Ințelesurile cuvântului „spirit”…). Apoi arată că imaginea asupra ingerilor s-a modificat (de-corporalizându-se) de-a lungul timpului, fiind considerați doar duhuri odată cu înțelegerea transcendenței lui Dumnezeu ca desăvârșită, când, „în plin veac al VIII-lea creştinismul a început să prefere formulările aristotelice celor platonice… si când opoziţia creator-făptură a dobândit o deplină claritate filosofică”. Discipolul lui Nae Ionescu mai precizează că Părinţii răsăriteni ai bisericii au continuat să admită „pe lângă natura nematerială a sufletului şi existenţa unei relaţii tainice de asemănare între Duhul Sfânt şi sufletul omului. De aici şi folosirea cuvântului duh pentru stare sufletească” (vezi Ințelesurile cuvântului „spirit”, în „Acolada”, 7-8/2011, p.13).

Etimologia cuvântului „aievea” propusă de Mircea Vulcănescu îi stârnise un vădit interes lui Heidegger (care a notat-o, după cum povestea Constantin Amăriuței) pentru că însuși filozoful din Freiburg era preocupat de timp, de problema viețuirii în timp a ființei omenești desprinsă de tradiția religioasă (Sein und Zeit, 1927). Dincolo de analizele heideggeriene asupra semnificațiilor existenței umane pe care în 1933 Mircea Vulcănescu le găsea “fastidioase”, soluția lui Martin Heidegger nu s-a deosebit în esența ei) de ceea ce Vulcănescu numise „mântuirea prin cultură”, altfel spus, considerarea omului în postura sa de creator de cultură. In climatul osmotic al spiritualității europene interbelice, la fel a fost văzut omul și de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa filozofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede în exprimarea gândirii sale decât Heidegger care s-a vrut poet în toate scrierile sale filozofice, nu doar atunci când s-a apropiat cu o “religioasă înfiorare” (apud. L. Blaga) de poezia lui Hoelderling.

Invitat în aprilie 1940 să vorbească într-o societate creștină despre “ce înseamnă a fi creștin”, Mircea Vulcănescu se oprește la un moment dat la problema valorilor etice în epoca nihilismului spiritual ce a urmat lui Nietzsche, inițiatorul sloganului “morții lui Dumnezeu”. Filozoful trăirist compară lumea golită de sensul ei religios cu un “imens pustiu de sare și de cenușă” în care oamenii trăiesc fragmentar încercând în van să realizeze o fericire terestră. Cel mai adesea însă ei mor lăuntric sau deznădăjduiesc tocmai pentru că au pierdut sentimentul transcendenței odată cu pierderea sensului întrupării și a înțelegerii sensului real al suferinței. Doar pentru creștin unitatea vieții îi rămîne nealterată, întrucât creștinul păstrează sentimentul că face parte, cum spune Mircea Vucănescu, dintr-o lume “dominată de relațiile intenționale ale legăturii lui cu Dumnezeu”.

Îmediat după Războiul pentru întregirea neamului în urma căruia România a ajuns în granițele ei firești, eforturile gînditorilor români de talia lui Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Lucian Blaga, etc., se îndreptaseră spre evidențierea acelor trăsături prin care spiritualitatea românească se afirma prin timbrul ei distinct în contextul cuprinzătoarei culturi europeane. Pe atunci România (la o suprafață mai mare cu peste 26,3% decât astăzi) avea 80% populație rurală. Același procent l-a avut și Franța până la al doilea război mondial. La noi, covârșitoarea pondere a vieții tradiționale sătești justifică apariția Scolii monografice gustiene, tradiționalismul istoricului Nicolae Iorga, pe urmele căruia s-a aflat filozoful Nae Ionescu, precum și “Elogiul satului românesc” adus de filozoful Lucian Blaga pe 5 iunie 1937 în Aula Academiei Române.

Filozoful Mircea Vulcănescu, devenit faimos prin conferinţele Asociaţiei „Criterion” care puneau în umbră conferintele organizate de Rădulescu-Motru la Societatea Română de Filozofie, făcea parte (împreună cu Dan Botta și Horia Stamatu) din comitetul de redacţie al Enciclopediei, pentru care a redactat istoria Războiului pentru întregirea neamului. Excepționala sa lucrare de sinteză a devenit un capitol din Enciclopedia României în cinci volume (1938-1944) dintre care patru volume au fost ascunse pe toată perioada comunistă în «Fondul Special/Secret» al Bibliotecii Academiei, iar al cincilea, dedicat culturii româneşti, a fost dat la topit de slugile ocupantului sovietic (vezi Dan Botta, Limite şi alte eseuri, București, Ed. Crater, 1996, p.359). Alte însemnate contribuţii ale lui Mircea Vulcănescu au fost prezentarea judeţului Alba şi a judeţului Mehedinţi. În prima filozoful a scris că la Alba Iulia bate “inima nevăzută a României”, pentru că aici s-a “încoronat la 1599 Mihai-Vodă, Domnul român al Ardealului, după izbânda de la Şelimbăr” şi tot aici s-a hotărât “unirea de veci a Ardealului cu România” (vezi Enciclopedia României, vol..II, 1938, p. 21-22). În prezentarea judeţului Mehedinţi, “zonă de contact permanent cu populaţia de peste Dunăre, în bună parte românească, pe valea Timocului” (ibid., p.278-279), Mircea Vulcănescu a amintit de Războiul pentru întregirea neamului în care s-au distins prin vitejie ostaşii proveniţi din valea Cernei. După 1945, volumele rămase din Enciclopedia României au fost trecute pe nesfârşitele liste de scrieri interzise, însumând peste 8000 de titluri (cf. Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000).

La o privire superficială, cititorul operei filozofice a lui Mircea Vulcănescu (abia după 1990 reintrată în circuitul valorilor culturale românești, și încă nu în toată întinderea ei, din lipsă de cititori pregătiți s-o înțeleagă) poate crede că și acest filozof nu a făcut altceva decât să aducă un elogiu “țăranului român”, cum mai făcuse și L. Blaga sau Vasile Băncilă (care a scris cu atîta măiestrie despre “Duhul sărbătorii”). La începutul Dimensiunii românești a existenței (martie, 1944), Mircea Vulcănescu îl menționează și pe Ion Petrovici (1882-1971) cu niște meditații despre “Etnic în filozofie”. Din Vasile Pârvan citează acea splendidă cercetare intitulată ” Gînduri despre lume și viață la greco-romanii din Pontul Stîng” (1920). Pe Ovid Densușeanu îl amintește cu “Viața păstorească în poezia noastră populară” (1922-23; ed. a II-a, 1943) și pe Ovidiu Papadima cu a sa lucrare premiată de Academia Română: “O viziune românească a lumii” (1942, ediția a II-a, revizuită, 1995). Din enumerarea lui Mircea Vulcănescu nu lipsește academicianul Lucian Blaga, autor al acelei capodopere intitulate “Spațiul mioritic”. Nu este uitat nici Ernest Bernea cu cele scrise “Despre Calendar” și nici Dan Botta cu volumul său “Unduire și moarte”, mai ales că prin 1943 traduceau împreună din poezia mistică a lui Rilke.

Opinia după care Dimensiunea românească a existenței ar fi putea fi cantonată în acea „Românie sătească” pe care Vulcăneascu a opus-o „României moderne” este greșită în măsura în care filozoful își construiește discursul pe tipare oarecum kantiene, axîndu-și considerațiile pe metafizica implicată de limba românească vorbită de „ambele” Românii. Din start poziția sa este modern europeană, putând fi lesne încadrată în ultimul curent filozofic la modă, acela heideggerian, care-i va stimula gândirea si lui Noica, decis să scoată la lumină nestematele gândirii vulcănesciene interzisă decenii de-a rândul de tagma groparilor culturii românești, i.e. ideologii comuniști cu putere de decizie. Meditând asupra valențelor filozofice ale limbii și culturii populare românești, Mircea Vulcănescu depășește cadrul eticii țăranului român de la care pornește, ajungînd la niște concluzii menite să îmbogățească spriritual orice cititor, de indiferent ce naționalitate.

Un singur lucru ar mai fi de observat. Față de felul în care se practică (azi printr-un limbaj “de beton”) îngemănarea eticului cu politicul, printr-o „corectitudine politică”, vezi Doamne, deținătoare în exclusitate a dreptății, pretenție avută si de acel limbaj “de lemn” menit să camufleze imperialismul sovietic, discursul lui Mircea Vulcănescu nu va atinge nici un moment sfera politicului. Fostul deținut politic I.D. Sîrbu – ales să-i fie lui Blaga în ultimul deceniu de viață unic discipol și apropiat -, remarcase existența unei limbi internaționale „ca strucțură logică și ca semnificație”, avînd drept scop escamotarea „tactică și strategică” a adevărului printr-o „convențională înșiruire de locuri commune”. Debitată cu „dezinvoltură protocolar-lichelească” această limbă internațională îi părea că răsună în gura unor intelectuali „trăncănitori din oficiu” ca o poezie învățată și repetată de mii de ori (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991, p. 82.).

Ca filozof de Scoală trăiristă, Mircea Vulcănescu știa că lumea de aici nu este lumea cea adevărată, că lumea aceasta pentru orice creștin e resimțită ca “vreme de încercare” (Creștinul în lumea modernă, în vol.: Logos și Eros, Ed. Paideia, București, 1991, p. 53). Este prin aceasta românul prezentat de Mircea Vulcănescu un ins singuratic, izolat în existența sa de cei din preajmă, sau de restul lumii? A fost el vreodată, sau este el cuprins în vreo “criză a respectului față de celălalt”? Este oare un intolerant? Desigur că nu. Problema toleranței românilor, trăsătură fundamentală a caracterului acestui popor, fusese cât se poate de convingător argumentată pe baza datelor istorice de Bogdan Petriceicu Hașdeu, cu acea autoritate a unui temeinic cunoscător al celor trecute, dar nicicând ieșite din practica de zi cu zi a conviețuirii românilor cu alte neamuri (Istoria toleranței religioase în România, București, 1868, ed. II-a, București, 1992).

Românul nu este un ins singuratic, deși “insul”, termen provenit în limba română de la latinescul ens, “a dat o noțiune apropiată de aceea a ființei existente și subsistente in se și per se, dotată adică cu putere proprie de ființare individuală” ( Existența concretă în metafizica românească). Proveniența latinească sugerează aspectul stabil al ființei, în contrast cu aspectul ei schimbător. Din punct de vedere logic, existența insului ca ins poate semnifica izolarea de restul existenței. Dar această izolare ar fi asemenea unui “văl al Mayei”, pentru că referința insului la ceea ce nu este el are un caracter organic, face parte din existența insului, a cărui mai îndeaproape determinare este aceea de “ființă cu care te poți înțelege” (Ibid.). Firea românului tinde a se realiza în planul rostului, al logosului dătător de sens vieții sale, semnalizîndu-și înainte de toate “felul de a fi” pe o urzeală închipuită în mod asemănător cu urzeala platonică a participării. Pentru că „fire” înrudit ca sens cu latinescul „natura”, nu are doar semnificația restrânsă de esență, de proprietate inerentă ci și semnificația de natură ca totalitate umplând spațiul și timpul. In ultima accepțiune, asupra „firii” ar fi de gândit sub aspectele „vremii” și „locului”.

Participarea trimite către acea metafizică “esențială” pe care Mircea Vulcănescu o punea în opoziție cu metafizica “existențială”. Cea din urmă este construită în jurul prezenței, a “faptului de a fi”. Ea ar fi dominată de întîietatea faptei, de “setea de concret, de posesia maximă, sensibilă a existenței” (Creștinul în lumea modernă, p. 65.).

În contrast cu metafizica existențială astfel conturată, ideea românească a existenței ar înclina pentru o disociere între ființa aparentă, trecătoare și substratul ei neschimbător. De aici ar urma deosebirea dintre “fire” și “însușire”, fără a ajunge la deplina lor opunere. “Firesc” ar fi ceea ce este “natural, ceea ce se întîmplă de la sine”, indicând o stabilitate mai relativă decât aceea conferită prin conotația de “esențial”, de ceva fără de care un lucru nu poate fi. “Firea”, notează filozoful, nu numai că nu epuizează insul, dar ea indică “legătura dintre ființa unui ins și propriile lui modalități de existență”, ceea ce implică și o legătură a insului cu ceva ce nu este el.

Acest ceva, pentru român, nu este însă colectivitatea ca “forță reală” ce împrumută atributele Divinității în măsura în care ar reprezenta cadrul “mântuirii pe pămînt”, prin faptă. Este mai degrabă planul în care ființa individuală a românului se proiectează în perspectiva ființei totale, pe firul întîmplărilor vieții desfășurate în vreme.

În plinătatea ei, observă Mircea Vulcănescu, ființa individuală a românului pare legată de alții prin posibilitatea de “a-și afla un rost și o soartă printre alții”, în condițiile în care “plasma de zidire în care sunt puși” este ceva “ce pare mai real decât ei înșiși”. Departe a fi o putere impersonală, Dumnezeu ar fi pentru român un “ins”, o ființă reală și particulară, o ființă trans-existențială care ia chip existențial. În lumea de el făcută, uneori “uitată de El”, Dumnezeu “umblă” și făptuiește.

Rugăciunea îl face “mai presus de ființa lumii pe care tot el o ține”, evidențiindu-i “fața Sa lucrătoare”. Treimea, constată Mircea Vulcănescu, este înțeleasă de român ca “trei inși lucrători care sunt una”, sunt o “ființă”.

Prin asemenea considerente filozoful perpetuează linia gândirii ortodoxe a Sfîntului Grigorie Palama(1296-1360), după care, comuniunea de existență între Dumnezeu și lume are loc prin mijlocirea participării creaturilor lui Dumnezeu la actele Sale necreate și nu la ființa Sa divină, cu care n-ar avea nici o putință de a se întîlni. Ideea esențială care pentru român ar ilustra cel mai bine ființa dumnezeiască ar fi prin urmare “ideea de ființă lucrătoare, făcătoare în înțelesul deplin și tare al cuvîntului, adică de ființă născătoare și făcătoare a toate și care poate face și desface toate” (p.83).

Papa Francisc l-a citat în ziua înscăunării sale pe Léon Bloy cu spusa; „cine nu se închină lui Dumnezeu se închină la diavol*” . In lumea contemporană, schimbările petrecute la nivelul “omului lăuntric” nu pot fi puse pe seama progresului științei și tehnicii. După Mircea Vulcănescu, “omul de azi, ca și omul de la începutul timpurilor moderne, ca și Adam, e amenințat în primul rînd de propriul lui succes”, germen al tuturor rătăcirilor “care fac pe om neom în măsura în care-l împing să se îndumnezeiască”. Progresul tehnico-științific ar fi egal împărțit întru conservarea și întru distrugerea vieții de pe pămînt: “aceleași laboratoare care cultivă vaccinuri binefăcătoare destinate să cruțe mii de vieți sunt puse în slujba puterilor drăcești ale distrugerii în căutarea armelor de război microbian. Mintea care se apropie de posibilitățile de transmutație e preocupată de aflarea razei ucigătoare, a gazelor care ard și de prezența cărora să nu-ți dai seama decât când nu mai e nimic de făcut, de mijloace de a arunca cât mai mult fier ucigător, cât mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vînturile, focul și chiar trupurile omenești sacrificate, pentru a distruge om pe om” (Mircea Vulcănescu).

Fragmentarea și nesiguranța vieții omului modern, și, nu în ultimul rînd, spiritul său de aventură, au putut fi extrem de sugestiv înfățișate prin imaginea kafkiană a celui aflat deasupra unei ape pe o bârnă ce se constituie și ea odată cu înaintarea, pas cu pas, a omului.

In opinia lui Mircea Vulcănescu, “fiecare popor are, lăsată de la Dumnezeu, o față proprie, un chip al lui de a vedea lumea și de a o răsfrînge pentru alții”. “Portretului moral al națiunilor” ar fi felul în care fiecare națiune răsfrînge “chipul lui Dumnezeu”. Trei conferințe a ținut Mircea Vulcănescu despre felul românului de a vedea lumea: Omul românesc (1937), Componenta dacică a sufletului românesc (sau „Ispita dacică”, 31 mai 1941), și Dimensiunea românească a existenței (10 ian 1943), dezvoltată mai apoi în forma studiului publicat în al doilea volum de „Izvoare de filozofie” (1944). In toate trei filozoful și-a luat distanța cuvenită față de ideologia celor două etici colectiviste (una de dreapta, ce s-a dovedit efemeră, si alta de stânga, într-o agonie ce nu mai sfârșește) pe atunci însă ambele la modă, precum și față de exacerbarea individualismului caracteristică regimurilor liberale. O interesantă paralelă între cele două “etici colectiviste”, cea de sorginte nazistă și cea comunistă va intreprinde filozoful P.P. Negulescu în Destinul Omenirii (vol. I, 1938). Negulescu pune în evidență, cu abundente citate din Mein Kampf, similitudini atât de convingătoare, încât primele patru volume (publicate de P. P. Negulescu pînă în 1944) ale Destinului Omenirii vor fi ascunse patruzecișicinci de ani la “Fondul secret” al Bibliotecii Academiei.

Când a conferențiat (la invitația Institutului francez de înalte studii din România) despre Léon Bloy, lui Mircea Vulcănescu i-au reținut atenția tăria credinței scriitorului francez și incapacitatea acestuia de a face “compromisuri cu puterile banului”(p.18). El menționa că Bloy, “însinguratul polemist”, a refuzat să se înjosească în fața învingătorilor zilei și a considerat banul un lucru prețios, în sensul că de ban “se leagă preț de suflet”. Mircea Vulcănescu regăsește în scrierile acestui “anarhist convertit” preocuparea pentru o revizuire spirituală. Îl impresionează că opera i-a fost crescută dintr-o neîncetată suferință, și, foarte probabil într-o directă asociere de idei cu soarta strălucitului profesor Nae Ionescu, constată că împotriva lui Léon Bloy a fost dezlănțuit “tot arsenalul urii, calomniei, izolării, ca să-i acopere glasul” (p.20).

Despre inițiatorul Scolii trăiriste, un fost student consemnase cu justețe că esenţialul viziunii filozofice a lui Nae Ionescu “a fost adevărul creştin considerat ca un absolut” (Arşavir Acterian). La fel a fost văzut adevărul credinței și de Mircea Vulcănescu, sau de alți discipoli ai lui Nae Ionescu. In impresionanta și vasta sa operă, Mircea Eliade își axează cercetările asupra unui „homo religiosus”. Lui Cioran (care abia în anii târzii a devenit celebru, „prin interviuri sinistre”, cum îi scria lui Kraus) creştinismul îi apare ca o “avalanşă de indiscreţii metafizice”. Pentru că în viaţa de zi cu zi, în politică şi în afaceri creștinismul “a introdus moartea, suferinţa, pe Iisus şi pe Dumnezeu /…/ În zadar ne-am desţeleni din el, căci nu vom reuşi să-i uităm decorul, adică pe sfinţi” (https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/2018cioranperegrinare/ ). Discipolul lui Nae Ionescu stabilit la Paris, probabil chiar cu gândul la impresionantele prelegeri nae-ionesciene, n-a încetat să facă elogiul adevăratei filozofii: “La haine de la philosophie est toujours suspecte: on dirait qu’on ne se pardonne pas de n’avoir pas été philosophe, et, pour masquer ce regret, ou cette incapacité, on malmène ceux qui, moin scrupuleux ou plus doués, eurent la chance d’edifier ce petit univers invraisemblable qu’est une doctrine philosophique bien articulée.” (Cioran, Oeuvres, 1995, pp.1567-1588). Aventura ultimă a omului, în opinia trăiristului Noica**, ar fi ridicarea vieții profane, a istoriei, a vieții „la sacralitatea sensului și la conștiința lui de sine. Să vezi totul ca întruparea unui Logos pe care să-l deții”(vezi Dan Câmpean, Patrimoniul Constantin Noica, Deva, 1992, p.49). Premiat cu „Rivarol”, înstrăinatul Cioran atenționase pe cei care-i ascultau interviul înregistrat în 1950 că „meteci vor fi toți occidentalii rupți de Dumnezeu” (https://www.youtube.com/watch?v=4aBDCSsX0jg&t=614s ).

Note si considerații marginale:

*Când autoarei de poeme nerușinate îi ieșise cartea „Teze neterminate” pentru care a primit titlul de doctor în filozofie de la plagiatorul Ion Ianoși (plagiator după Kant-ul Rodicăi Croitoru), autoarea i-a oferit un exemplar lui Nicolae Breban. Venit din Franta, romancierul întai m-a invitat la o masă rotundă (la Radio) despre Lucian Blaga, apoi m-a publicat în revista pe care o conducea („Contemporanul. Ideea europeană). Ca s-o recenzez pe Marta Petreu cu TEZELE NETERMINATE mi-a dat cartea primită de la autoare. Așa am citit dedicația în care, vrând să-l flateze pe Nicolae Breban, fosta profesoară de socialism l-a numit „Stăpânul acestei lumi”. Ea n-a bănuit nici o clipă că folosește cu perfectă inocență chiar supra-numele lui Satan. A fost singura comandă de recenzie, când (după șapte ani) fusesem în fine publicată cu textele pe care le scrisesem (din 1984) despre filozofia lui Noica, texte care zăceau în portofoliul „Vietii Romanesti” (bine pazit de Baltag).

**A.I.Brumaru a publicat prima oară în volum eseul lui Noica intitulat „Modelul Cantemir în cultura noastră, sau, Memoriu către Cel de Sus asupra situației în cele Trei Țări Românești” (București, Ed, Atena, 1995) după o dactilogramă circulând în samizdat de prin 1973 de când a fost scris în stil, să-i spunem, „cioraniano-vulcănescian”. De la ultimul a luat cadrul posibil/ real iar de la primul a împrumutat ideea „gălbezii” Mioriței transpusă în prejudecata unei veșnici rămâneri a românilor în aria posibilului. Cu precizarea că Noica era perfect conștient de miracolele întâmplate în istoria spiritualității românești odată cu apariția creatorilor excepționali iviți (crede Noica pe urmele lui Cioran) din magma eternului posibil cu neisprăvirile și neîmplilirile lui. Nici inițiatorul Școlii trăiriste nu fusese uitat de discipolul Constantin Noica, pentru că în opinia filozofului Nae Ionescu un român n-ar fi scris niciodată partea a doua din Faustul goethean, lipsindu-i înclinația spre „faptele cezarice”, pusă de însuși Goethe pe seama Dracului. Cu omul românesc mereu sub vremi, Noica scrie că la români interesul s-ar fi axat pe mântuirea sufletului, Acest interes i-a lipsit lui Faust (după opinia lui Nae Ionescu) din pricina panteismului goethean. Eseul lui Noica mai conține dojana că românul ar tot începe și n-ar duce nimic la bun sfârșit, cam ce constatase la lăutăristul Andrei Pleșu rămas în mijlocul drumului, indiferent de calea pe care a apucat-o. Noica nu a vrut să treacă nesemnalat lăutărismul impostorilor din mediul universitar al României de după ocupația sovietică. Poate de aici i s-a tras cenzurarea eseului său nepublicat ani de zile. Fatalitatea rămânerii impostorilor în neîmplinirile posibilului nu era însă de trecut în Memoriul către Cel de Sus. Dar era reală. Si Noica voia în final să arate că posibilul e mult mai vast decât realul. El invocă exemplul acelui posibil românesc al rugăciunilor (pentru fratele Alexandru) dintr-o mânăstire moldovenească, posibil cu mai multă cuprindere decât realitatea prezenței armatei staliniste. Când s-au văzut ultima dată în 1985, necunoscutul autor al Memoriului către Cel de Sus (i.e Noica venit din cușca de după Cortina de fier) îl îndemna și pe Cioran (la 74 de ani aflat în plină glorie) să se apuce să scrie lucruri serioase. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/ ). Dar îndemnul la scris îi fusese mai caracteristic savantului Eliade care și-a amintit (pentru românii liberi cu care împărțea exilul) de spusele lui Nicolae Iorga: „Să știți că eu nici în mormânt n-am să mă odihnesc! Am să fiu cu ochii pe voi, am să vă îmboldesc și am să vă mustru ca să nu vă lăsați pe tânjală, să nu uitați ce aveți de făcut, să nu vă uitați datoria față de cei care au fost și, mai ales, cei care vor veni!” (cf. Mircea Eliade, Nicolae Iorga, în rev. „Uniunea Română”, dec. 1948).

Repere bibliografice:

Isabela Vasiliu-Scraba Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu)personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene”; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.
Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul “Mircea Vulcănescu”, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, aprilie 2001, p. 38.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un “sonor” dicţionar , în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/, sau fragmente in revista canadiană: http://www.alternativaonline.ca/IVS1602.html .

Isabela Vasiliu-Scraba, Pe urmele Occidentului …(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern şi despre necesitatea revizuirii spirituale), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin «trecerea în virtual», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/
Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu , în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p.6-7.
Isabela Vasiliu-Scraba, “Scăparea prin tangentă”, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 150, august 2001, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre “codul etic al românului”, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256.

Isabela Vasiliu-Scraba, Istoria României şi istoria filosofiei Româneşti, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 152, octombrie 2001, p. 4-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic, Partea întîi: 1904-1910, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 154, decembrie 2001, p.9-10; Partea doua: 1910-1916 în nr. 155, ianuarie 2002, p.6-7; Partea treia: 1917-1921, în nr. 156, februarie 2002, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, dec. 2001, p.6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O tardivă (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasă şi eroul ei: Florin Faifer, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 4.

Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzura într-o carte divulgînd cenzura, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi valorizarea etosului tradiţional românesc, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 159, mai 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O camuflată replică la articolul nostru “Anul 1983 a fost anul «Mircea Vulcănescu»”, în rev. “Asachi” Piatra Neamț,, Anul X, nr. 160, iunie 2002, p. 7-9 ; preluat si în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VI, No. 11-12/65-66, nov.-dec. 2002, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. II- III.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu sociolog, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 161, iulie 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă megatendinţă, mereu nouă de jumătate de secol, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 166, dec. 2002, p. 1-2. ; cu titlul „Elemente pentru o topologie a prezentului” și în rev. „Origini/Romanian roots”, SUA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României (pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 12/133 dec. 2018, p. 16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ .

Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000.

Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții, Madrid, 1981.

Prof. Tudor Păcuraru (în colab.), Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018, p. 140; despre arestarea pe timp de sase ani a filozofului Constantin Noica si rolul avut în 1957-1958 de turnătorul Zigu Ornea/ Orenstrein, un informator al Securității comuniste „autoproclamat director al Editurii Minerva” (cf. T. Păcuraru, Op. Cit). Ideologul comunist Zigu Ornea a fost mediatizat intens în cripto-securismul brucanian de după 1990 ca si turnătorul Lucian Boia (vezi Adrian Dumitru, Lucian Boia recunoaște că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani, in „Evenimentul zilei” din 3 iunie 2019; https://evz.ro/lucian-boia-recunoaste-securitatea.html ).

Cicerone Ionițoiu, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România. 1948-1989, București, 2004.
Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din sec. XX. Închisorile comuniste din România, Făgăraș, 2014, Ed. A 2-a rev.
Octavian Voinea, Masacrarea studenținii române, București, 1995.
Mircea Eliade, Jurnalul portughez, București, 2006.
Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab: Mircea Ciobanu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl. Ion Papuc, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 139-140, 2009, pp. 112-114; https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ . Extrase au fost publicate separat http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/ . A se vedea înregistrarea preotului Savian Bunescu prezentând pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Drăgănescu de la minutul 5.44, partea I-a ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1705 , 45.58 minute și partea a II-a, mai scurtă, de 44.33 minute ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1790.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană” →

Isabela VASILIU-SCRABA: “Scăparea prin tangentă” sau: Mircea Vulcănescu și Constantin Noica

De la d-na Măriuca Vulcănescu aflăm că tatăl ei, după o arestare de 10 zile (18 mai-28 mai 1946) a fost pus în libertate, pentru ca după 94 de zile să fie pentru a doua oară arestat, de data aceasta definitiv. Regimul primei detenții de la Arsenal aducea, în primăvara anului 1946, cu ceea ce înseamă detenția în lumea liberă: privare de libertate, fără haine vărgate, fără bătăi, frig și înfometare.

Se pare că înaintea Tratatului de pace de la Paris(1946), -când în România se aflau nu numai trupele rusești -care, cu spusele lui Churchill, “prin forță și înșelătorie au reușit să instaureze un guvern comunist minoritar”(1)-, ci și vagi observatori ai englezilor și americanilor, ocupanții sovietici au simulat un oarecare respect față de hotărârile juriștilor români. Dovadă însăși eliberarea lui Mircea Vulcănescu după 10 zile. Mai apoi însă au trecut fără scrupule peste deciziile românilor, instaurând crunta domnie a ordinelor venite de la Moscova. Procesele luau pe zi ce trece aspectul unor farse de procese, de un tragism cu atât mai cutremurător cu cât cei implicați continuau să creadă în domnia legii, așa cum fuseseră obișnuiți de când se știau. Cât de puțin au hotărât românii soarta deținuților politici se vede cu ușurință chiar din desfășurarea evenimentelor survenite după arestarea lui Mircea Vulcănescu, “desfășurare cronologică” alcătuită de fiica cea mică a filosofului și publicată în volumul Ultimul Cuvânt (Editura Crater, București, 2000, p. 9-18) pe care l-a îngrijit.

În cartea cuprinzând în principal textele cuvântărilor(2) rostite de Mircea Vulcănescu la două dintre înfățișările avute la procesul în care era acuzat că ar fi provocat dezastrul țării, tocmai el care a salvat de la nemți două vagoane de aur, luate mai apoi de ruși(3), d-na Măriuca Vulcănescu a inclus cinci scrisori trimise de Mircea Vulcănescu din închisoarea de la Aiud (p. 243-253) precum și textul inedit al jurnalului ținut de filosof în timpul celor 10 zile ale primului arest, sub titlul: “Jurnalul de la Arsenal“(p.21-86).

La o săptămână de la arestarea sa, filosoful Mircea Vulcănescu, știindu-se perfect nevinovat, făcea glume, închipuind programul unei serbări prin care să se comemoreze ce-a de-a șaptea zi de “libertate îngrădită”. Cei închiși în același lot cu el aveau rolurile meșteșugit distribuite. Alexandru Marcu, faimos profesor de italiană de la Universitatea din București și traducătorul lui Dante era imaginat comentând acel “Lasciate ogni speranza...”(p.76). Pentru sine, Mircea Vulcănescu imaginase în glumă o perspectivă “statistică” asupra “Nedreptății condamnării lui Socrate“(Ibid.), iar pentru inginerul Stavri Ghiolu: “Scăparea prin tangentă, cu aplicații în toate domeniile posibile”(p.79).

În articolul intitulat “Anul 1983, anul Mircea Vulcănescu” la un moment dat menționasem cele mărturisite de Constantin Noica în “Almanahul Literar 1984” despre “lecția lui Vulcănescu” și despre “infinita probabilitate” sub care a stat scrierea Rostirii sale românești. Această fugitivă consemnare a filosofului de la Păltiniș ar putea fi considerată ca o aplicație în domeniul filosofiei a “scăpării prin tangentă”.

De asemenea observasem inițierea în 1983 a obiceiului de a-l prezenta pe filosoful Mircea Vulcănescu, printr-un ciudat consens, exclusiv prin intermediul celor spuse de Constantin Noica, arătând în mod special partea pozitivă a acestei practici.

Să vedem însă care ar fi și partea ei negativă, pentru că, trebuie să o spunem de la bun început, această practică deja încetățenită, are și ponoase, nu numai foloasele arătate în articolul menționat anterior. Iar ele ne par a fi o urmare directă a “scăpării prin tangentă” practicată de Constantin Noica, după tentativa de reintegrare a filosofului Mircea Vulcănescu în cultura română prin acea minune de gând care este “Dimensiunea românească a existenței“.

Pentru a sesiza mai bine ponoasele, vom începe cu o succintă prezentare a celor avansate de Constantin Noica, asociind-o cu cele susținute de un critic literar (dl Alexandru George) și de doi discipoli, sau, dacă termenul de “discipol” poate părea “degradant”, să le spunem doi vizitatori mai perseverenți ai filosofului de la Păltiniș: dl Mihai Șora și dl Andrei Pleșu. Se va putea astfel evidenția cum însăși practica preluării anumitor păreri ale lui Noica indică o tendință de manipulare a opiniei publice prin repetarea unor afirmații destul de șubrede, care însă, odată cu trecerea timpului, tind a se transforma în solide prejudecăți.

În primul rând a acelei păreri care a văzut lumina tiparului în decembrie 1983 în “Almanahul Literar 1984”: “Mircea Vulcănescu nu a lăsat opere. Multă vreme am crezut că nu era creator și direct activ, pentru că era un spirit reactiv…Avea nevoie de alții spre a fi el însuși”(p. 37).

Acestea le credea Constantin Noica. Sau, în fine, așa vroia el să apară lucrurile în decembrie 1983. Căci în prima formă a însemnărilor sale, cea din 1979 (publicată post-mortem), își contrazicea singur atare părere cu alură de sentință consemnând că Mircea Vulcănescu “despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme…”.

Dar nici povestea cu spiritul “direct activ” deosebit de spiritul “reactiv” nu o păstrează pe de-a-ntregul. Probabil nu i-a părut la fel de percutantă precum distincția dintre “creativitate” și “voința de creație”. La sfârșitul amintirilor sale din 1979 va scrie așadar despre feluri de “creativitate”, două la număr, una directă și alta indirectă, rectificând “că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voința de creație”(Ibid.).

Să vedem acum și părerea d-lui Mihai Șora, publicată de dl Marin Diaconu în fruntea volumului omagial pe care revista “Manuscriptum” i l-a dedicat lui Mircea Vulcănescu în 1996: “opera lui, atâta câtă e (adică de zeci de ori mai puțin întinsă decât ar fi putut fi…), a fost strict “ocazională”…. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare”(4).

Cum bine se observă, opiniile lui Noica și ale d-lui Șora se suprapun întocmai. Poate din simplul motiv că adevărul era și el prin apropiere. Dar lucrurile nu sunt așa de limpezi și de frumoase, cum s-ar putea crede, întrucât ambii omit să facă vreo referire și la acele capodopere de gând pentru care Mircea Vulcănescu și-a câștigat un loc pe deplin meritat în constelația filosofilor români de mare valoare, alături de un Nae Ionescu, de un Vasile Băncilă, un D.D. Roșca sau de un Lucian Blaga. La drept vorbind, capodopera vulcănesciană intitulată Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944) nu a apărut din senin. Cum bine s-a putut observa după căderea comunismului odată cu tipărirea scrierilor vulcănesciene, ea a reprezentat încununarea unei opere pe deplin constituită din lucrări originale publicate de-a lungul a două decenii(5). Surprinzător este că dl Andrei Pleșu, amintindu-și cu destulă dificultate de opera filosofică a lui Mircea Vulcănescu, se alătură și el de corul celor ce îngână melodia cântată în vremuri tulburi de Constantin Noica.

Înainte însă de a ne opri la acest discipol al filosofului de la Păltiniș, vom mai da un extras din articolul maestrului său: “..în cazul lui Mircea Vulcănescu mai era ceva care-i submina aproape orice creație: era neodihna gândului creator…Tot ce spunea el avea permanent un rest…Creativitatea era mai puternică decât creația.”(v. C. Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în rev. “Almanahul literar 1984”, p. 37).

Este tocmai fragmentul pe care trebuie să-l fi avut în vedere reportera (d-na Claudia Tița) care-i punea întrebări d-lui Andrei Pleșu, în acel interviu publicat de dl Marin Diaconu în numărul omagial al revistei “Manuscriptum”(6). Chiar prima întrebare a sunat cam în felul următor: oare așezarea în cultură a lui Mircea Vulcănescu nu va fi riscată datorită acelui “rest” de care vorbea Constantin Noica?

Cu un atare început se face puternic simțită prejudecata de a-l prezenta pe Mircea Vulcănescu din perspectiva lui Constantin Noica. Răspunsul d-lui Pleșu nu se va depărta nici el de cadrul astfel impus, căci și discipolul preferă, pe urmele maestrul său, să vorbească despre personalitatea de excepție a lui Vulcănescu și nu de opera acestuia, ajungând în final la poetice alcătuiri de genul: “Mircea Vulcănescu este o întruchipare a culturii românești care se absoarbe în lumină și se pierde în lumină!”(v. Andrei Pleșu, Pentru o mai bună așezare a modelului Mircea Vulcănescu în cultura română, în rev. “Manuscriptum”, 1-2/1996, p.111).

Preocupat cu precădere de personalitatea filosofului Mircea Vulcănescu s-a arătat a fi și criticul literar Alexandru George care, în contrast cu părerea exprimată de dl Pleșu, nota că “Mircea Vulcănescu rămâne o figură mai curând nelămurită în ciuda simpatiei cu care a fost înconjurat”(v. rev. “Manuscriptum”, 1-2/1996, p.211).

Și tocmai ce-i pare “nelămurit”, ar vrea să lămurească în vremuri post-comuniste dl Alexandru George cu articolul său structurat pe ideea de vinovăție care, grație ocupantului sovietic, a ajuns să fie pedepsită. Lista celor așa-zis “culpabili” i-ar cuprinde pe tinerii “criterioniști”: Petru Comarnescu, Mircea Eliade și Constantin Noica, alături de “moderatul” Vulcănescu. În opinia d-lui Alexandru George, “vinovăția” tineretului intelectual românesc din anii 30 ar fi plătit-o cu viața “moderatul” Mircea Vulcănescu. Altfel spus, Procesul ce i-a fost intentat lui Mircea Vulcănescu(și nu numai lui!) n-ar fi fost o farsă de proces, cu sentința dinainte dată, iar criminala decapitare a spiritualității române prin pușcării ar fi reprezentat, vezi Doamne!, ispășirea unei “culpe”. Închipuind în 1996 aceste povești asortate de minune cu atmosfera culturală a României anilor 50, dl Alexandru George (născut în 1930) își încheie articolul (din rev. <<Manuscriptum>>) cu precizarea că cei care își amintesc cu simpatie de Mircea Vulcănescu n-ar fi interpretat “regretabilul sfârșit” al filosofului prin prisma unei vinovății care se cerea pedepsită, așa cum a interpretat el, adică, în opinia sa, “așa cum trebuie” interpretat.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: “Scăparea prin tangentă” sau: Mircea Vulcănescu și Constantin Noica” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala sociologică a lui Gusti*

Motto:

,,Remarcabil specialist, economist și filozof, Mircea Vulcănescu este un prinț al spiritului, ale cărui clarviziune, subtilitate și precizie nu sunt egalate decât de marea sa inimă și de frumosul și nobilul său caracter” (Thomas Masarik, președintele Cehoslovaciei).

Încercând să vadă dincolo de manifestările concrete ale doctrinei marxiste în numele căreia au fost sacrificate cca 65 de milioane de vieți umane (apud. Soljenițîn, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ), renumitul savant Mircea Eliade (1) spunea într-un interviu că există în societatea modernă o nevoie de mit ca de „pâinea cea de toate zilele”. Condiționat de tipare mitice iudeo-creștine, Marx ar fi văzut viitorul ca pe o societate fără tensiuni, lipsită de ură de clasă, fiind dispărute clasele într-un soi de rai pe pământ. Ar fi vorba de o „secularizare a marelui mit iudeo-creștin despre raiul care a existat la început și care va exista la sfârșit…când leul va îmbrățișa gazela”. La acel interviu din 1984 s-a ferit însă a aminti spusa românească după care iadul e pavat cu intenții bune…

Evacuat de „marxiști” din propria casă din care i se lăsase o singură cămăruță de locuit (2), academicianul Dimitrie Gusti îi marturisise lui Constantin Noica în 1954 că ar fi vrut să-l aibă drept urmaș la conducerea Catedrei de sociologie pe Mircea Vulcănescu. Fiindcă filozoful ucis în 1952 în temnița Aiudului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene”; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ) fusese cel care limpezise tehnica de cercetare monografică.

Pe când era încă student, nu la Filozofie, deoarece pe aceasta a terminat-o odată cu susținerea tezei de licența în ianuarie 1925, ci la Facultatea de drept, unde urma să-și dea licența în vara aceluiași an, Mircea Vulcănescu a participat la prima campanie monografică organizată de Dimitrie Gusti. Planul cercetării unui sat românesc fiind gata înainte de Paște, profesorul Gusti însoțit de un asistent și de un grup de studenți au pornit după Duminica Tomii pentru zece zile spre Goicea Mare (vezi Mircea Vulcănescu, Câteva observațiuni asupra vieții spirituale a sătenilor din Goicea-Mare, cuprins în vol: Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Editura Eminescu, București, 1997, p. 69-78), fără să știe că prin cercetările lor în acel sat din Dolj se naștea, în primavara anului 1925, Sociologia monografică românească.

In preajma celui de-al doilea război mondial, Scoala sociologică a lui Gusti ajunsese a fi focar de concentrare și de iradiere a spiritualitații românești interbelice. Ea reunea în timpul anului universitar pe la conferințele Institutului Social Român organizate de profesorul Dimitrie Gusti și la vreme de vară în cercetarea câte unui sat românesc, tineri studenți sau absolvenți dintre cei mai dotați, alaturi de personalitați afirmate în cultura interbelică. Incă din anii universitari 1923-1924 și 1924-1925 Dimitrie Gusti se gândise să facă împreună cu studenții, în cadrul Seminarului de sociologie, o aplicație a teoriei sale sociologice și să alcătuiască un plan de cercetare interdisciplinară a unui sat românesc. Deși fusese cucerit de farmecul și sclipitoarea inteligență a profesorului Nae Ionescu (3), pentru licența în filozofie Mircea Vulcănescu se îndreptase către profesorul Gusti, alegându-și o tema de sociologie privitoare la diferitele fațete ale raportului dintre individ și societate.

Până în 1925, excursii de studii împreună cu studenții nu mai facuse decât faimosul istoric și arheolog Vasile Pârvan (1882-1927), interesat să cerceteze, cum scrie Mircea Vulcănescu, “pe pamântul neprefacut al vechii Dacii, chipul vieții sociale și sufletești a strămoșilor noștri”(vezi Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 81). Incepând cu 1925 echipele de monografiști ale profesorului Dimitrie Gusti, vor căuta să reconstituie chipul autentic al românului după observații “făcute direct asupra așezarilor, portului, credințelor, obiceiurilor, îndeletnicirilor, nadejdilor și ostenelilor oamenilor de la țară” (Ibid.). Toate constatările de pe teren, adunate la început după un prim plan de cercetare din 1925-1927, iar apoi cu metoda pusă la punct în 1928 de Mircea Vulcănescu în campania din satul Fundul Moldovei – Suceava, trebuiau să fie înțelese fenomenologic. Intrucât descrierea fenomenologică ducea la aflarea “felului de a fi” al faptelor sociale, la semnificația lor. Considerând viața socială a sătenilor ca o forma a vieții în genere, ea putea fi integrată în ritmul cosmic. Acest lucru a fost văzut cu claritate de filozoful Mircea Vulcănescu.

Pe teren, între monografiștii de la Fundul Moldovei, Mircea Vulcănescu s-a găsit între 10 iulie și10 august 1928, imediat după întoarcerea sa de la studiile de specializare din Franța. “La deschiderea cursului anului următor, Gusti a început prin a spune studenților : Domnilor, în sfârșit, avem sistemul în mână!” (4).

Insuși profesorul Gusti recunoștea că “în timpul cercetărilor la sat Mircea Vulcănescu a reușit să cristalizeze viziunea sa neclară încă, doar intuită ca direcție”. Inițiatorul Scolii monografice era extrem de încântat de formula definitivă de cercetare pe teren la care filozoful Vulcănescu ajunsese prin sistematizarea metodologiei. La început de drum, problema cea mai acută a monografiștilor fusese îmbunatațirea tehnicii de cercetare. In satul Fundul Moldovei filozoful Mircea Vulcănescu s-a ocupat în mod special de înnoirea tehnicii, analizând seria de planuri și chestionare folosite în vechea schemă a profesorului. “E greu, dupa Vulcănescu, să mai pui la socoteală pe alți monografiști, în ce privește capacitatea lor de teoretizare”, scria H. H.Stahl în volumul Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociale (București, Ed. Minerva, 1981, p. 145).

Despre metoda de cercetare monografică a mai tratat sociologul Traian Herseni (5) într-o conferința cu acest titlu, ținută în ianuarie 1931 în cadrul conferințelor organizate de Institutul Social Român pentru prezentarea rezultatelor obținte în campaniile monografice. La secțiunea “cadre” Herseni a prezentat în februarie conferința Raportul dintre natură și cultură. La secțiunea “manifestari”, asistentul Mircea Vulcănescu a prezentat în aprilie conferința Structura vieții economice a satului (cf. Marin Diaconu, Scoala sociologică a lui D. Gusti. Documentar sociologic. 1880-1933, Bucuresti, Ed. Eminescu, 2000).

In volumul botezat, într-o lacuna de inspirație, cu același titlu pus de Diaconu și celui de-al doilea volum de scrieri sociologice ale lui Mircea Vulcănescu, s-a strecurat o eroare la p. 202 unde citim că în “1929, octombrie – Mircea Vulcănescu și Henri H. Stahl sunt numiți asistenți de sociologie în cadrul Catedrei conduse de Dimitrie Gusti”. Informația este falsă, întrucât, lipsindu-i licența în filozofie, H.H. Stahl nu putea fi în 1929 asistent încadrat oficial ca și Mircea Vulcănescu. Abia în 1933 Stahl a redactat lucrarea „Tehnica monografiilor sociologice” care i-a servit “dealtfel și ca teză de licența” (cf. H.H. Stahl, Amintiri și gânduri..., Ed. Minerva, București, 1981, p.157). Poate Marin Diaconu ar fi vrut să treacă în dreptul anului 1929 o informație biografică de la Măriuca Vulcănescu din viața generosului ei tată și pe urma s-a razgândit: Ajutat de avocatul H.H.Stahl (1901-1991) să se despartă de Anina Rădulescu-Pogoneanu (6), din 1929 Mircea Vulcănescu îi dădea lui Stahl (căruia îi oferise și posibilitatea de a locui în propria sa casă) jumătate din leafa pe care numai filozoful Vulcănescu o primea în calitate de asistent încadrat oficial. Intr-un articol publicat la 29 ianuarie 1933 (în “Dreapta”) Mircea Vulcănescu notează: “sunt asistent universitar de etică, cu titlu provizoriu, la Universitatea din București, de la 1 octombrie 1929, cu leafa pe jumatate”. După ce-i fusese stenograf profesorului Gusti, Stahl i-a devenit din 1929 asistent onorific, adică fără leafă, având obligația de a-și face între timp studiile la Facultatea de Filozofie și litere, ocazie cu care l-a audiat și pe Nae Ionescu „dăruit cu o inteligență excepțională”. Devenit prin anii șaizeci apropiat al unui ideolog din structurile de vârf, Miron Constantinescu (aka Mehr Kahn, vezi istoricul literar Marian Popa, Istoria literaturii romane de azi pe maine, Bucureșrti, Fundația Luceafărul, 2001, vol. I, p. 861, inchizitorul marxist care se opunea vehement publicării savantului Mircea Eliade), H. H. Stahl este făcut membru corespondent al Academiei R.S.R în 1974, iar membru plin în cripto-securismul brucanian de după 1990. In secolul XXI, G. Socol îl va cocoța în rândul „mentorilor” Școlii sociologice de la București (vezi on-line „Revista calitatea vieții”, 2002, consultată pe 20 marie 2020).

După campania monografică din satul Fundul Moldovei, profesorul Gusti îi propune lui Vulcănescu să-i devină asistent și îl însărcinează să se ocupe în continuare și la seminar de probleme de tehnică a cercetarii monografice. “Seminarul meu, – consemnează Mircea Vulcănescu-, a fost cel dintâi în care s-a studiat planul de lucru…Mai târziu, acest seminar a fost preluat de H. H. Stahl” ( cf. Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 83). Desigur după ce stenograful lui Gusti a terminat Facultatea de filozofie și litere. H. H. Stahl a fost „încadrat oficial, ca asistent, doar în 1943″ (H.H. Stahl, Amintiri…, 1981, p. 184). Așadar H.H. Stahl îi devine profesorului Dimitrie Gusti asistent încadrat pe schema Catedrei la 16 ani după Mircea Vulcănescu (asistentul preferat al lui Gusti) și la 12 ani după Traian Herseni, încadrat în 1932, după ce fusese vreo doi ani asistent onorific la întoarcerea din Germania studiilor sale post-universitare.

Scoala monografică de la București – model de cercetare interdisciplinară pentru sociologi de renume din occident – a fost atât de apreciată în lumea științifică internațională, încât sociologii europeni și americani căzuseră de acord ca în 1939 al XIV-lea Congres internațional de sociologie să fie reunit la București. Proiect zadarnicit din cauza izbucnirii războiului. Cu singurul avantaj că, în vederea Congresului, profesorul Dimitrie Gusti a încurajat si susținut material redactarea și publicarea unor lucrari ce-și așteptaseră cam mult finisarea și care ulterior n-ar mai fi avut nici o șansa de realizare. Folosind și munca altor cercetători ai satului Nerej pe care nu i-a mai menționat ca autori, una din lucrările de atunci a fost redactată cu maximă viteză de H.H. Stahl dictând-o direct în franceză unei dactilografe (nemenționată în volum) care stăpânea perfect ortografia limbii franceze.

Ca urmare a aprofundării aristotelismului ajuns la modă odată cu neo-tomismul francez, Mircea Vulcănescu a observat afinitățile dintre concepția voluntaristă a națiunii susținută de profesorul său și “teoriile corespunzatoare ale catolicismului neotomist” ( vezi Mircea Vulcănescu, Nevoia de unitate a spiritului meu mi-a impus sinteza. Intre Dimitrie Gusti și Nae Ionescu, în rev. “Viața Românească” nr. 8-9/1993, p. 112-115). Asistentul preferat a așezat “sistemul lui Gusti pe baze aristotelice, suprapunând deosebirea dintre cadre și manifestări deosebirii aristotelice dintre posibilitate și actualitate” (Op. Cit.).

In opinia filozofului Mircea Vulcănescu, “cheia succesiunii formelor /…/ nu stă în aceste forme ele însele; ci în condițiile lor vii, în cadre, dintre care două (cosmologic și biologic) erau, firește, naturale; iar socialitatea celorlalte două (psihologic și istoric) nu putea fi tăgduită” (Ibid.). Filozoful subliniază diferența dintre poziția sa și poziția sociologului Traian Herseni “care n-a șovait să împingă complet sociologia printre științele spiritului”. Lui Mircea Vulcănescu i s-a parut că ar fi tradat gândul profesorului Gusti, dacă nu ar fi pus în relief “caracterul de cheie a relațiilor dintre lumea fizică și lumea spirituală pe care-l are societatea în concepția lui Gusti”. Acest fapt, constata filozoful Scolii monografice, îi înlesnea înțelegerea bisericii ca „cheie de boltă” (ibid) a relațiilor dintre lumea fizică si cea spirituală.

Cu vastul său orizont filozofic, Mircea Vulcănescu a pledat pentru ințelegerea “esențial predicativă” a faptelor sociale, opusă explicației cauzale folosită în științele naturii. Fenomenologia, prin reducerea fenomenelor cercetate la esențe, îl ducea către descrierea esenței manifestărilor, prin punerea lor în funcțiune de totalitatea condițiilor de viață în care au aparut. Trăind nemijlocit în mediul pe care îl cercetau, monografiștii puteau patrunde înțelesul unor manifestări greu de încadrat. Mircea Vulcănescu oferă ca exemplu un descântec cu formula sa de sfârșit: “Descântecul meu,/Leacul de la Dumnezeu…”. In formulă supraviețuiesc două mentalități diferite: una magică, bizuită pe puterea ritualului și alta religioasă, în care ritualul nu este decât apel către o Ființa ce acționează cu deplină libertate. Am avea aici o sinteză în care natura totalitații este imposibil de precizat pentru cineva care cercetează din afară, fără o “contopire sufletească” cu obiectul de cercetat, fără o “traire în înseși condițiile lui” ( Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997, p. 169).

Se pare totuși că nu numai o “contopire sufletească” cu obiectul de cercetat era în masura a dezvălui natura acestor lucruri delicate. Fiindcă stenograful H. H. Stahl, deși participase la multe cercetări monografice încă din vremea studenției sale la litere și filozofie, când a vrut să prezinte filozofia populară, el a consemnat eronat că aceasta ar cuprinde doar gesturi și ritualuri magice menite “să acționeze” către silirea la o supunere în fața voinței omenești. La fel, ceremoniile și acțiunile religioase, în opinia greșită a lui H. H. Stahl, ar avea – fără nici o deosebire de ritualurile magice – același scop: “înduplecarea” la voința oamenilor ce urmăresc ca semnele depășind puterea noastră de înțelegere să devină totuși binevoitoare (H. H. Stahl, Amintiri…, 1981, p. 243).

Sistematizând și clarificând metoda lui Gusti, Mircea Vulcănescu a ajuns la o sugestivă formulă sintetică: C+M=V, unde se pun în evidența cadrele (cosmologic, biologic, psihologic și istoric), i.e. patru ansambluri mari de factori care influențează viața socială, fără a o determina cauzal, și manifestarile ce decurg sub influența cadrelor , subliniind totodată rolul voinței sociale. Ultima este privită ca o putere de reacție ce generează diferite manifestari.

Sistemul gustian ar reuni în felul acesta ambele tendințe, cea a sociologiei cadrelor sociale cu sociologia faptelor sociale propriu-zise (altel spus, a manifestarilor). Insăși metodologia de cercetare implica pluridisciplinaritatea. La o campanie de cercetari monografice trebuiau să participe cel puțin doisprezece cercetatori diferiți: un geograf, un antropolog, dublat de un statistician, un istoric și un psiholog-etnograf pentru cadre. Iar pentru manifestari, un economist, un jurist, un cercetator al vieții politice și administrative și cel puțin trei cercetatori ai vieții spirituale care să se ocupe de următoarele manifestari: limba și obiceiurile, literatura și arta, religia și moralitatea.

Mircea Vulcănescu observase că sociologiile particulare ale fiecărui cadru sunt unilaterale, pretinzând o exclusivitate a punctelor de vedere, spre deosebire de teoria generală a cadrelor care “nu stabilește reporturi univoce între viața socială și totalitatea împrejurarilor în care ea se desfașoară. Ca unitate vie, orice unitate socială exercită o anumita forță de reacțiune /…/ o anumita capacitate de a se sustrage acțiunii directe a anumitor cauze, prin interferarea cu altele. Ceea ce face ca problema explicației sociologice să fie pusă prin termenul de voința sociala” ( vezi Mircea Vulcănescu, Publicătions de l’Ecole Roumaine de Sociologie, 1938, traducere de Mariuca Vulcănescu în vol.: Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 176).

Dintr-un articol apărut abia după decembrie 1989, aflăm de la sociologul Traian Herseni că Mircea Vulcănescu își adusese în cadrul Scolii monografice un însemnat aport nu numai în domeniul “manifestarilor sociale”, scriind în 1932 acel studiu “extrem de valoros, pe cât de precis, pe atât de complet: Teoria și sociologia vieții economice, dar și în fundamentarea tehnicii de cercetare monografică prin cadre și manifestari. Traian Herseni, care a publicat cele mai multe lucrari de sociologie (vezi Paula Herseni, Din publicățiile Scoalei sociologice de la București, 1971 în vol.: Sociologia militans.VI, Ed. Stiintifică, p. 155-214) are grijă să nu uite a evidenția noutatea adusă de filozoful Mircea Vulcănescu. Datorită contribuției vulcănesciene, sistemul gustian a câștigat în valoare prin prognozele devenirii sociale, pornind de la considerarea cadrelor drept “virtualitați sociale”, ce pot avea manifestari reduse sau dezvoltate, cadrele fiind chiar “putințele devenirii sociale” (vezi Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, în rev. “Manuscriptum”, nr. 1-2/1996, numar omagial “Mircea Vulcănescu”, p. 131). După o altă prețioasă remarcă a lui Traian Herseni (1907-1980), contribuțiile teoretice ale lui Mircea Vulcănescu erau “în spiritul sistemului de sociologie al lui Dimitrie Gusti, dar cu numeroase completari și dezvoltari, de evidentă originalitate și creativitate. Uneori sistemul de sociologie, etică și politică al lui D. Gusti, văzut, interpretat și înfățișat de Mircea Vulcănescu, primea o stralucire pe care autorul lui originar, mare organizator și animator, dar scriitor și vorbitor de treapta mijlocie, n-a fost în stare să i-o dea niciodata” (cf. Traian Herseni, op. cit., p. 130).

Școlit în mediul academic francez unde se familiarizase cu neo-tomismul, filozoful Vulcănescu (totodată și economist al Scolii sociologice de la București) va înțelege teoria cadrelor ca putințe ale devenirii sociale. Ceea ce îi permitea să înlăture “tot ceea ce era caduc într-un evoluționism dialectic, de-o superficialitate logică ispititoare, dar fără a nega prin aceasta orice putință de explicare a devenirii sociale”, reușind a păstra “tot ceea ce era bun din învațatura fenomenologică a lui Nae Ionescu” (cf. Mircea Vulcănescu). Chipul autentic al românului, pe care Școala sociologică a lui Gusti a căutat să-l reconstituie, prinde contur în filozofia vulcănesciană în mod straniu. Pe de-o parte, în singurătate, iar pe de altă parte integrat în totalitatea existentului prin firea proprie, prin rostul, și prin soarta sa (vezi Mircea Vulcănescu, Existența concretă în metafizica românească).

In plină dictatură comunistă, când a vrut să critice sistemul Scolii gustiene, căci în acele vremuri tot ce ținea de performanțele culturale ale epocii dinainte de 23 august 1944 trebuia neaparat criticat, Henri H. Stahl a reproșat “inventarierea problemelor pe cadre și manifestari“, axându-și critica pe faptul că D. Gusti ar fi stabilit astfel “o lista a tuturor sociologiilor particulare existente la acea dată”, ceea ce implică realizarea cercetarilor prin “reprezentanții profesioniști ai… biologiei, psihologiei, istoriei…” (H.H. Stahl, Amintiri…1981, p. 105).

Accentuând pe “dizidența” sa în cadrul Scolii gustiene, H. H. Stahl se face a uita că investigațiile interdisciplinare (7) au avut în România, în colectivele de cercetare pe teren conduse de Gusti “o prioritate de necontestat” (Traian Herseni, Sociologie. Teoria generala a vieții sociale, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 32), caracterul esențial al monografiei sociologice fiind “cooperarea specialiștilor pentru înțelegerea întregului social” (Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Profesorul, în: “XXV ani de învațamânt universitar. D. Gusti și Scoala sociologică de la București“, Institutul Social Român, București, 1937. Republicat în vol.: Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p.100).

Când H. H. Stahl își amintește de folcloriștii, geografii, istoricii, filozofii, biologii, matematicienii (/statisticieni, precum Octav Onicescu), economiștii, muzicologii, artiștii plastici etc… care au luat parte, alaturi de sociologi și de studenți la cercetarile de prin sate, gasește că echipele de monografiști din Scoala lui Gusti erau cam “hibride” (H.H. Stahl, Amintiri si gânduri..., Editura Minerva, București, 1981). Dar nu reușește a-și păstra atitudinea critică față de împărțirea pe cadre și manifestari de-a lungul întregului volum de amintiri. H.H. Stahl se contrazice singur atunci când scrie : “Cadrele și manifestarile erau … un instrument de lucru extrem de util, astfel că trebuie să marturisesc că azi încă, atunci când judec o problema socială, o trec automat “interdisciplinar” prin ciurul tuturor științelor sociale particulare, iar șirul acestor discipline îl țin minte prin formula cadrelor și manifestărilor” (H.H. Stahl, Amintiri…,1981, p. 102).

Pentru a lămuri cât mai deplin încotro bătea de fapt critica “inventarierii problemelor pe cadre determinante și pe manifestari“, este necerar a ne reaminti părerea lui Mircea Vulcănescu după care însăși ideea națiunii, ca să nu fie așezată într-un pur arbitrar, se întemeiaza “pe voința trăirii în comun, motivată de comunitatea de soartă, impusă de identitatea cadrelor și de asemănarea manifestarilor” ( Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 80).

In memoriile sale, H. H. Stahl își afișeaza cu multă mândrie lecturile de tinerețe din clasicii marxismului și constantul său atașament fața de internaționalismul comunist. Nu sunt uitate nici cunoștințele sale printre kominterniști, ca membrii marcanți ai Partidului Socialist din România, nici participarea fratelui său vitreg (Serban Voinea) la acea lovitura de Stat din 13 decembrie 1918 din Piața Teatrului Național din București, când conspiratorii au urmărit, imediat după constituirea României Mari (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 12/ 133, decembrie 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ), dezmembrarea țarii în beneficiul noului stat sovietic de la care primiseră bani pentru organizarea întregii acțiuni (vezi Magda Macici, Grefa comunista din România, în rev. “Memoria”, nr. 6/ 1992, p. 127). Manifestația muncitorească din Piața Teatrului Național a urmărit acapararea puterii după modelul rusesc al luarii cu asalt a Palatului Regal. În 13 decembrie 1918 a fost prima acțiune de amploare a Partidului Socialist din România (de orientare “marxistă” și botezat astfel pe 9 dec. 1918). Manifestația a fost “organizata cu bani de la Moscova, bani ușor de acoperit prin Tezaurul nostru național sechestrat în timpul razboiului la Kremlin și nici azi restituit țarii noastre” (Ibid.). Aceasta conspirație ce s-a vrut a fi o lovitura de stat, pusă la cale, între alții, de Ana Pauker și I.C. Frimu, a eșuat “căci riposta românilor a fost promptă. Desigur, din rândul manifestanților (dar și din rândul organelor de intervenție) au căzut câțiva zeci de morți și răniți. Toți aceștia vor aparea în istoriografia comunistă, nu ca atentatori la viața României, ci drept eroi” (vezi Magda Macici, Op. Cit.).

Fiul lui H.H. Stahl (Paul H. Stahl, din 1969 stabilit în Franța) desemna Scoala sociologică de la București prin titulatura de “Scoala lui Gusti și a lui H.H. Stahl” într-o carte despre sate balcanice (în engl., 1986, în română, 2000). Exagerarea sa ar fi oarecum de înțeles, venită din partea fiului celui care a tradus în franceză lucrările cercetătorilor satului vrâncean, publicate de Gusti în 1939 în trei volume (Nerej. Un village d’une région archaique). De-a dreptul de neînțeles este însă preluarea și vehicularea acestei nepotrivite denumiri, într-o recenzie tiparită în august 2001 de o revistă (“Archaeus”.Tome IV /2000. fasc. 3, p. 248) cu nejustificate pretenții de probitate științifică, editată de Centrul de Istorie a Religiilor (din cadrul Facultății de istorie a Universității bucureștene), condus de Andrei Oișteanu (8), nepotul lui Leonte Răutu/ Oigenstein/ Oișteanu, „șeful real al tuturor mandatarilor locali ai Kremlinului”, responsabil al „inchiziției marxiste” ca șef ideologic al Partidului Comunist din România, el personal debarcat de Ceaușescu, dar având familia „stricto și largo senso rămasă la putere chiar și în România de azi” (9).

Nefericita denominație folosită de Paul H. Stahl apare cu atât mai deplasată cu cât tatăl său (H.H.Stahl), în cartea Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociale (1981), a ținut cu tot dinadinsul să se păstreze la distanță de „mentorii” Dimitrie Gusti și Mircea Vulcănescu, afișându-și cu mândrie calitatea de așa-zis „disident” al Scolii lui Gusti.

*Textul de față are la bază o conferință ținută în 26 decembrie la Sighetul Marmației, la Sesiunea de comunicări pe teme de etnografie și folclor din cadrul Festivalului „Marmația 2001”.

Note si comentarii marginale

–vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” (Paris, 1955), https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.
– vezi textele eliminate de cenzura dictaturii comuniste si introduse de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu în volumul apărut după căderea comunismului.: Dimitrie Gusti, OPERE, vol. VII, București, Ed. Academiei, 1993.
— Studentul Mircea Eliade (1907-1986) scria despre profesorul Nae Ionescu (1890 – 15 martie 1940) în vara anului 1928 că: “singurul curs unde se încăpățânau să vină studentele și studenții care nu înțelegeau linia conferințelor, ci numai frânturi disparate era cursul de logică și de metafizică”(vezi Mircea Eliade, Gaudeamus, Ed. Garamond, București, p. 37).
— vezi Stefan J. Fay, Marturie pentru om, București, 1991, p. 16.
— Traian Herseni (1907-1980) participă din perioada studenției (1927, satul Nerej) la campaniile monografice. În 1928 își susține teza de licență cu tema Individ și societate, subiect de vaste posibilități pe care îl abordase în teza sa de licență si studentul Mircea Vulcănescu (1904-1952, Aiud, ucis în temnița comunistă). În “Arhiva pentru știința și reforma socială”, an X, nr. 1-4, 1932, p. 135-158, asistentul Traian Herseni publică: Individ și societate în satul Fundul Moldovei. Personalitate marcantă a sociologiei românești, după campania din Basarabia el publică în 1932 Categoriile sociale Cornovene, iar in 1934 volumul Teoria monografiei sociologice. Profesorul universitar Traian Herseni (dat afară din universitate la vremea ocupației staliniste a Regatului României) a contribuit în mod nemijlocit la afirmarea Școlii sociologice de la București, fiind cel mai harnic sociolog de școală gustiană. Multimea sa de lucrări publicate au dus la încarcerarea sa pentru patru ani (1951-1955) de către „regimul comunist „al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca; despre arestarea lui Traian Herseni am amintit la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 2012; https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=5s). După studiile de specializare în Germania incepute în 1929, Traian Herseni (dotat cu o sensibilitate metafizică sesizată de Cioran cu prilejul conferințelor organizate de Asociația „Criterion”) a fost întâi asistent onorific la catedra lui Gusti unde a preluat seminarul de sociologie generală pe care-l ținuse Mircea Vulcănescu. Apoi, din 1932 profesorul Gusti îl încadrează oficial, ca asistent cuprins în schema catedrei. In 1937, când a avut de ales între Golopenția (ucis in timpul anchetei prin torturare în temnița comunistă, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O schiță de portret: Anton Golopenția, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/03/golopentia.pdf) si Herseni, Dimitrie Gusti l-a ales pe ultimul, poate pentru perspectiva înoitoare a „ontologiei regionale” prin care dezvoltase sistemul sociologic gustian în teza de doctorat: Realitatea socială. Încercare de ontologie regională scrisă de Herseni în 1933 și tipărită în 1935. Deja în 1931 Traian Herseni redactase volumul Teoria monografiei sociologice (publicat în 1934). După moartea lui Virgil Bărbat (în 1931), profesorul Dimitrie Gusti îl propune să preia catedra acestuia de la Universitatea Daciei Superioare din Cluj. In 1938 profesorul Traian Herseni scrie partea de Sociologie românească din volumul colectiv închinat academicianului profesor Ion Petrovici ( 1882, închis de comuniști la 66 de ani, fără nici o vină, pentru o durată de peste 16 ani de zile; a decedat în 1972): Istoria filosofiei moderne. vol. V. În 1940 publică: Sociologie românească. Încercare istorică, iar în 1941 Probleme de sociologie pastorală. După anii de temniță politică si de interdicție de semnătură, eminentul sociolog Traian Herseni, pe lângă multe alte cercetări, va face și muncă de pionierat în domeniul psihologiei industriale. In Argentina același lucru îl face un exilat român devenit un remarcabil specialist: profesorul Stan M. Popescu/ Ovidiu Găină, n. 1914 (vezi vol.: Români în știința și cultura occidentală, Davis, 1992, pp.299-300), licențiat în filozofie la Cernăuți, cu profesorul Traian Brăileanu, ucis în temnița comunistă.
–In 1910 apare volumul Studii de Ion Al. Rădulescu-Pogoneanu (1870-1945), viitor socru (la prima căsătorie) al lui Mircea Vulcănescu. Cu doctoratul luat în Germania (Ueber des Leben und die Philosophie Contas, Leipzig, 1902), Ion Rădulescu-Pogoneanu (dintr-a doua generație de maiorescieni) a fost la început profesor de etică, apoi de pedagogie și istoria pedagogiei la Universitatea din București pe care a terminat-o cu o teza de licența despre Morala stoică (București, 1893). Profesorul Ion Al. Pogoneanu a publicat în 1902 vol.: Probleme ale culturii românești. I. Limba și cultura orașelor. II. Chestiunea evreiască. In 1911 publică Etica lui Wundt, iar în 1941 : Patru scrisori către Alecsandri în legătură cu o misiune în chestiunea Basarabiei. După instalarea dominației sovietice și a totalitarismului marxist, fiul profesorului Ion Al. Rădulescu Pogoneanu a murit în temnița comunistă și vila (din Cartierul Primăverii devenit după 23 august 1944, „Cartierul Roșu”) i-a fost ocupată de inchizitorul marxist Ion Ianoși (șef al cenzurii la vremea maximei sale virulențe, când Noica a fost trimis după gratii pentru că a vrut să publice un manuscris despre Hegel, dat pe ascuns Securității de turnătorul Zigu Ornea (vezi Tudor Păcuraru, în colab., Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018). Fosta soție a lui Mircea Vulcănescu, locuind în cămăruța de servitori a propriei vile, a trebuit să suporte mizeriile fără sfârșit ale noului locatar (cu liceul „pe puncte”) până a reușit să plece definitiv în Franța, abia după 1965 (apud. Vivi Vulcănescu, fiica Aninei și a lui Mircea Vulcănescu).
– Petru Comarnescu reușește a publica în „Informația Bucureștiului”, la mai bine de un deceniu după moartea acad. Dimitrie Gusti, amintirile sale legate de cercetarea satului Drăguș -Făgăras, propusă lui Gusti de Traian Herseni: „Cu ce bucurie am participat, în 1929, la campania monografică din comuna Drăguș, sub conducerea profesorului D. Gusti! Atunci mi-am dat mai lesne seama de geniul artistic al poporului, văzând splendide scoarțe, olărie, icoane pe sticlă, ascultând cântece unice în lume, văzând dansuri atât de inventive ca pași, ritmică, figuri ! Până și cântecele copiilor, joaca lor, aveau ceva ingenios, uimind pe muzicologul C-tin Brăiloiu. Savanți ai sociologiei, etnografiei, esteticii, animați de Dimitrie Gusti, creatorul cunoscutei metode monografice, cercetau laolaltă cu noi, tinerii de atunci, fenomenele specifice locului” (Petru Comarnescu, iunie 1967, în vol.: Dimitrie Gusti, OPERE, vol. VII, Ed. Academiei, 1993, p.246).
–La Colocviul „Posteritatea lui Mircea Eliade” organizat pe 3 iunie 2002 de Colegiul Noua Europă (condus de directoarea Anca Oroveanu, fiica lui Leonte Răutu), nepotul lui Leonte Răutu (Andrei Oișteanu/ Oigenstein) a prezentat lucrarea Mircea Eliade între ortodoxie și Zalmoxism, publicată în „Observatorul cultural”, Nr. 127/ 30 iulie 2002. Într-un articol pe tema totalitarismului comunist publicat on-line în rev. „Asymetria”, Paris, 2006, fostul deținut politic Ion Varlam consemna că „poliție politică” a făcut oricine a contribuit la crearea dihotomiei victime-oligarhie a beneficiarilor regimului comunist. El mai face inteligenta observație că „poliție politică” este un eufemism „pentru a atenua amintirea TERORII (poliției gândirii) și a fixa resentimentele exclusiv asupra Securității. Prin asemenea diversiune sunt scoși din discuție inchizitorii marxiști, responsabilii cu teroarea ideologică (susținută de teroarea polițienească, apud. Mircea Eliade). Nefiind judecati pentru vinovățiile lor, în contextul camuflării de facto a amplorii crimelor comuniste, urmașii inchizitorilor marxiști au profitat în continuare de privilegiile câștigate în comunism. După 1990 beneficiari de burse în occident, la revenirea în țară au avut grijă de perpetuarea esenței discursului politic în mediul academic și în wikipedia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ) referitor la personalitățile culturii interbelice, pentru a nu se depărta prea mult de dogmatismul „anti-hitlerist” al stalinistului Leonte Răutu, din garda veche a Anei Pauker. Poate doar prin noua modă a „trâmbițașilor corectitudinii politice” (apud. Ion Varlam).
–cf. Ion Varlam, Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, p.82-89.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala sociologică a lui Gusti*” →

Radu-George SERAFIM: Locul și vremea lui Mircea Vulcănescu

A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea e o categorie dizolbantă. Însă la Dumnezeu n-ai acces prin luciditate, că Dumnezeu trebuie primit, nu înţeles.”

Petre Ţuţea

Amintind locul şi vremea, aşadar două dintre dimensiunile esenţiale ale gândirii filosofice, să facem însă şi cuvenita menţiune a esenţei trinitare, caracterizându-l pe Mircea Vulcănescu.

„…în răscrucea cenuşie,

Unii spun că morţii-nvie

Şi fac noaptea cărdăşie

Cu drumeţii ce-ntârzie,

De-o veni, ce o să fie,

Urâtu n-o să ne-mbie

Trei…”112

O veni să fie şi răscrucea ce pare a indica unul din vârfurile unui triunghi, a unui „trei”. Ce va fi oare acea răscruce, acel vârf de triunghi? Adevărul? Sau o „îmbiere” amăgitoare desigur a „urâtului”?

Destin delimitat de tragismul unei nedreptăţi la dimensiuni naţionale, asumate şi personal (cu o exemplară nobleţe de sorginte creştină), Mircea Vulcănescu a devenit un simbol moral indiscutabil, mult mai cunoscut decât gânditorul, pe care unii îl consideră, alături de „reprezentanţii de frunte” ai „tinerei generaţii” interbelice: Constantin Noica, Mircea Eliade, Dan Botta, Paul Sterian”113, o personalitate formată „la şcoala lui Dimitrie Gusti şi la cea a lui Nae Ionescu”114.

Ne permitem de la început apreciereea că o astfel de încadrare porneşte de la aspectul exterior al gândirii filosofului. În fapt, sedimentele unui sistem pe care doar vrăjmăşiile şi vicisitudinile epocii în care a trăit Mircea Vulcănescu nu l-au lăsat să se edifice.

Conferinţe, articole adunate în câte o broşură sub presiunea grabei editorului, fişe sau schiţe pentru o operă ce n-a fost să fie: toate acestea,desigur,seamănă cu… ceea ce ne-a rămas de la Nae Ionescu, ba chiar şi de la Nichifor Crainic sau Constantin Rădulescu-Motru, însă la o examinare mai atentă se dovedesc a fi net diferite… altfel.

Că este aşa, ne-o dovedesc cu prisosinţă textele sale, aşa cum apar ele, în cele trei volume apărute sub îngrijirea lui Marin Diaconu şi a lui Zaharia Balica115, însemănate fişelor pregătitoare ale unei conferinţe, curs sau articol, uneori acestea din urmă mult mai… substanţiale în ceea ce priveşte gândirea filosofului, afirmat ca personalitate reprezentativă într-un mod aparte, încă de la vârste fragede116. Poate că în acest context ar trebui să ne oprim asupra tezei sale de licenţă, „Individ şi societate în sociologia contemporană”, teză care justifică apropierea ulterioară a filosofului de Gusti, cum se va vedea, şi de cercul lui Jacques Maritain, despre care acelaşi autor al prefaţei volumelor amintite scrie că „îl va influenţa în unele din scrierile sale”117.

Cu tot respectul cuvenit, ne permitem afirmaţia că amprenta personalismului este cu mult mai amplă decât lasă M.Diaconu a se înţelege prin afirmaţia respectivă. Mai mult, ar fi interesant de făcut o paralelă între cei doi gânditori, cărora le găsim multe preocupări comune, chiar dacă ele au soluţii diferite, şi m-aş referi aici la perioada americană a lui Maritain, dar şi la cea în care Vulcănescu a activat în diverse funcţii administrative. Regăsim şi la unul, şi la celelălalt, probleme cu care s-a confruntat întreaga societate în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial şi chiar în timpul acestuia, dar şi aceeaşi raportare la credinţă, trăită, asimilată ca mod de a fi, ca soluţie pentru înţelegerea întregii game de elemente ale existenţei.

Considerăm justă periodizarea pe care M.Diaconu o face în legătură cu activitatea lui Vulcănescu, începând cu „noile împrejurări ale anilor ’20, când idealul naţional fusesese realizat şi reformele social-economice considerate încheiate, iar pentru intelectualii români trecea pe prim-plan „idealul cultural”, diverse grupări instituţionalizate („Ideea europeană”, Societatea Română de Filosofie, Institutul Social Român, Societatea de estetică ş.a) contribuie la o mai intensă culturalizare a publicului românesc, al cărui număr creşte considerabil şi care el însuşi s-a dovedit mai receptiv la diversele manifestări. Se cuvine totodată a evidenţia efervescenţa vieţii spirituale, cu cele mai diverse şi diferite orientări culturale, ideologice, aflate în dialog şi în tensiune, o înteagă dialectică, chiar, cu treceri de la o poziţie la alta, cum putem azi descifra şi o anume confuzie în ideile unor gânditori, dar, oricum, nu erau posibile indiferenţa, detaşarea sau ignorarea”118, însă, dincolo de argumente (să le spunem nu cantitative), ne e greu să urmăm o asemenea formulă.

Subscriem însă la opinia lui Vasile Vetişanu, care afirmă: „Gândirea lui Mircea Vulcănescu n-a evoluat uniform şi nici n-a fost supusă unui singur mod de înţelegere, ci a intrat în sinuoase contradicţii, care izvorau dintr-un puternic sentiment al căutării, nefiind lipsită, la capătul tuturor eforturilor sale, de incertitudini şi de concluzii tranzitorii, de la un domeniu la altul”119.

Şi fiindcă am pornit pe această pantă a citatelor, iată ce spunea Constantin Noica despre Mircea Vulcănescu: „…am fost surprins să văd că nu şovăie să stea îndelung de vorbă cu noi, atât de tineri şi necopţi cum eram. Era ca şi cum ar fi avut nevoie de solicitarea noastră. În realitate, nu reprezentam o solicitare pentru el, ci eram un pretext. Avea nevoie de alţii. Am simţit-o ca o slăbiciune a sa şi poate că aşa era. Trebuia să scoată la lumină, din zăcămintele fiinţei sale, tot ce era îngropat acolo. Nu ştia nici el care-i gândul de dindărătul lui, cu atâtea lucruri învăţate, altele, doar presimţite, altele, născocite pe loc. Avea ceva din ceea ce spunea Giucciardini despre Savonarola: când vorbea filosofie, părea că se naşte din el. Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el.”120

Aprecierea este cu atât mai semnificativă, cu cât, în perioada respectivă, funcţiona ca o… lege organică aproape conflictul dintre generaţii, mergând până la fenomene similare iconoclasmului121, şi aceasta „pentru că nici oamenii mari, nici cei mici nu aveau consistenţă, cum n-aveau situaţiile din jurul său, le-o dădea el oricăruia”122.

Portretul pe care i-l face lui Vulcănescu Constantin Noica se dovedeşte a fi unul obiectiv şi chiar este, într-o mare măsură, ca atare. Noica nu face economie de epitete şi nici de paradoxuri. „Titanism blajin”123, „un fel de dans al spiritului”124, „spirit scolastic bun”… „în omul acesta al marii dezordini”125, explicate prin faptul că „nu stătea sub blestemul unei idei creatoare, sub îngustimea ei”126.

Iată, succint, datele unui portret pe care filosoful de la Păltiniş avea să-l verniseze, nu să-l retuşeze ulterior trecerii la cele veşnice a lui Vulcănescu, dându-i de fapt strălucirea, nu aparentă, ci interioară: „Am căutat îndelung, după ani, în lăzile rămase la ai săi, pline cum erau de lucrări schiţate, note, proiecte, traduceri, toate bine clasate. Speram noi prea mult de la el? Nimic din ce a rămas nu-i dă măsura. Chiar dacă genialitatea lui nu era activă, ci reactivă, cum o simţisem de la început, ar fi trebuit să fie „altceva” acolo, în lăzi. Dar mi se pare, acum, că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voinţa de creaţie.

N-a fost „în ordine”.Nimeni nu este „în ordine”, dar câţiva uită de aceasta – şi creează. El n-a uitat. N-a fost în ordine, ca acei Părinţi ai Bisericii, sub magia cărora îl întâlnisem prima dată, singurii gânditori liberi, să spună orice şi să vorbească despre scandalul lumii. Vedea cu ei dezordinea inimii, a gândului şi poate, în unele ceasuri, a firii înseşi, în numele unei ordini de nedescris şi de nerostit. În acest sens, a fost teolog, dincolo de tot ce a putut face în viaţă; dar cuvântările teologului s-au îngropat în inima sa.”127

Continue reading „Radu-George SERAFIM: Locul și vremea lui Mircea Vulcănescu” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia

Motto :

„Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Si dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi”.

(Ion Scărariu, apud. Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie)

Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere din greacă veche de prof. Vasile Bichigean, Bucuresti, 1924 si vol. II, Tipografia Matheiu, Bistrița, 1925; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Republica interioară [la Platon], în rev. „Cunoaște-te !”, București, An VI, nr.5/ 1995, pp.44-46, sau http://www.scribd.com/doc/200758189/Isabela-Vasiliu-Scraba-Republica-interioara , precum si volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonica, 1999, http://www.scribd.com/doc/153749198/Isabela-Vasiliu-Scraba-Platon-mistic ) ilustrează sugestiv această valorizare a lumii noumenale, neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea și puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TVR1,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filozofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile.

În acel interviu difuzat de TVR1 în 1991, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe: (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filozofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai zicea filozoful Anton Dumitriu.

Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant(2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoșterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea numenală, inaccesibilă intelectului. Si, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece.

Convins că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, Hegel a urmărit să indice o posibilă împăcare a planului epistemologic cu cel ontologic, a fenomenului cu noumenul, imaginând o Fenomenologie a spiritului. În ea, tot ce apare se îmbină cu ceea ce este cunoscut la nivel spiritual în istoria culturii, astfel încât ceea ce a fost înregistrat ca moment important într-o presupusă evoluție a omenirii să poată fi valorizat cognitiv prin intermediul filosofiei culturii, sub forma unei grandioase (și efemere) viziuni asupra istoriei Spiritului absolut. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele

Motto :

“Sustrasă vremii, binecuvântată/ E pomenirea omului curat./ Ea nu se veștejește niciodată./ Ba, dimpotivă, crește ne-ncetat”

(Pilde, 10,7 trad. E. Dorcescu)”.

Dintre multele tinichele prinse de cenzura comunistă scrierilor filozofice publicate în acea epocă de ocară, unele din ele mai zdrăngăne și azi. E suficient să răsfoim Dicționarul operelor filozofice românești coordonat de plagiatorul Ion Ianoși, fostul șef al cenzurii în momentul de maximă incisivitate a acesteia. După “sublimul” coperții pe care sunt menționate “111 lucrări fundamentale românești”, oricine ar putea crede că este vorba de o carte în care se promovează valorile filozofiei românești interzise până în 1990. Ei bine, datorită vigilentului cenzor (dovedit în „România liberă” post-decembristă plagiator după Kant-ul Rodicăi Croitoru) scopul publicării volumului nu este cel mai simplu lucru de aflat (1). Printre altele întrucât deformînd conținutul operelor prezentate -fatalitate de care nu scapă nici o lucrare de popularizare a unor scrieri filozofice – cartea scoasă în 1997 la Humanitas mai are neșansa de a se distinge (cu foarte puține excepții) prin colaboratori inculți și incompetenți.

Din Dicționar nu ne-au mai reținut atenția inepțiile autoarei de poeme nerușinate (2) interesată de filozofia religiilor predată de faimosul profesor Nae Ionescu la care n-a avut nicicând acces. De ele ne-am ocupat în volumul nostru Metafizica lui Nae Ionescu (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.174-198) la capitolul intitulat „Editarea cursurilor lui Nae Ionescu” (publicat inițial în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, nr. 134, aprilie 2000). Acum am citit cele înseilate de ea despre filozoful Mircea Vulcănescu. De bună seamă, a trebuit să trecem peste tonul strepezit exersat de fosta profesoară de socialism în prostiile pe care le-a tot înșirat despre filozoful Nae Ionescu, „singurul filozof român care a făcut școală” (3) și să ne împăcăm cu gîndul că numai îngustimea părerilor Martei Petreu putea stîrni prețuirea modestului coordonator general al volumului, cu liceul său pe puncte “călit la focul slovei sovietice”. Nu vom reda cele înșirate de poeta clujană înscăunată (după un doctorat cu Ion IanoșI) ca profesoară universitară, întrucât când nu parafrazează, folosește șabloane din perioada comunistă. Spre a vedea felul cum acționează gândirea după șabloane de acest tip, preferăm să amintim cam ce se vehicula „oficial” în comunism în legătură cu filozofia lui Mircea Vulcănescu readusă timid în circuitul cultural la trei decenii după uciderea filozofului în închisoarea din Aiud (4).

Până în 1983, când s-a republicat în întregime Dimensiunea românească a existenței, Vulcănescu fusese cu totul exclus din filozofia românească, ca și Nae Ionescu de care Alexandru Paleologu (5) spusese că a fost unul din cei mai inteligenți oameni din Europa. Cum s-a putut ușor observa, ambii gânditori de Scoală trăiristă (Nae Ionescu șI Mircea Vulcănescu) au fost publicațI în volum doar după aparenta ieșire din uz a terorismului ideologic comunist, cenzura continuând totușI a-și face simțită prezența prin idiosincraziile lui Ion IanoșI, fostul instructor al sovrom-culturii care a refuzat subiectul „Nae Ionescu” propus de Gabriel Stănescu. Desigur, adevărata secetă impusă de ideologi cu de-a sila (6) în domeniul filozofiei putea fi cel mai bine sesizată de cei care apucaseră să trăiască într-un climat cu adevărat cultural. “Tinerețea nu este totdeauna un avantaj -spunea în 1994 Alexandru Paleologu. Pentru un român faptul de a se fi născut imediat după primul război mondial /…/ înseamnă a fi trăit ca adult într-o Românie europeană, într-o Românie liberală, într-o Românie capabilă să-și asigure, politic și economic, locul în rîndul țărilor civilizate”(Interlocuțiuni, 1997).

Dar seceta culturală din vremea comunismului putea fi trecută cu vederea de un filozof precum Constantin Noica preocupat să-și scrie propria operă. “E un ceas fericit pentru cultură” constata Noica după succesul cărților sale și după succesul câtorva „restituiri” de interbelici precum Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Pârvan, Petru Comarnescu, Traian Herseni, C. Antoniade, P.P. Negulescu, Mircea Florian, etc. Probabil același lucru l-ar fi spus Noica și când, în domiciliul obligatoriu, scria de zor “Anti-Goethe”, manuscris nici azi tiparit integral după confiscarea de către Securitate odată cu arestarea lui Noica după ce a dat un volum despre Hegel la publicare. Pe atunci îl îndruma spre filozofie pe tânărul Alexandru Paleologu, înainte de a fi ambii întemnițați fără vină. Scăpat cu viață din temnița politică, si văzând că i se publică eseistica filozofică și chiar volumul (periat) pentru care a fost bătut și a stat închis șase ani, Noica este înregistrat de Securitate spunând în 1976 că “marxismul îngăduie azi foarte, foarte multă cultură”. De aici și febrilitatea, pe cât de înduioșătoare, pe atît de deplasată, care-l apucase la un moment dat pe filozoful de la Păltiniș de a căuta cu lumânarea în cuprinsul țării o duzină-două de tineri cărora, sprijinit de oficialitățile comuniste, să le poată preda ștafeta culturală. Căci privind în jurul său nu prea văzuse cui să o cedeze. În 1981 un fals discipol care se tot legitimează ca filozof învocând deplasările sale la Păltiniș, a înregistrat prezicerea lui Noica adeverită după 1990 : “În altă lume, Andrei (Pleșu) ar fi sfîrșit poate în seducția vieții publice” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 206). Constantin Noica era atît de obsedat de gîndul că nu are cui preda ștafeta culturală, încât ajunsese să-și imagineze că ștafeta ar putea fi socotită ca predată chiar și atunci când Liiceanu ar ține în mână Kantul din biblioteca lui Mircea Vulcănescu : dacă nu vei citi “această ediție, Kant nu va intra în capul tău …Îți cer să faci un sacrificiu cu valoare simbolică. Aici e vorba de un transfer între generații, de un act aproape inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). În spatele raționamentului noician se ascunde un soi de animism : Fluidul magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mînă la capul fericitului ce l-ar citi astfel pe Immanuel Kant, înlesnindu-i înțelegerea. Lăsînd gluma de-o parte, ar fi de semnalat sîmburele de adevăr pe care-l cuprinde situația, desigur cam ruptă de realitate, imaginată de Noica în legătură cu șansa înțelegerii gîndirii lui Kant ratată de „discipolul lui Henry Wald” cum se pare că îl considera Noica în forul său intim pe Liiceanu după zece ani de când făcuseră cunoștință în casa dogmaticului Wald cu funcții înalte la Institutul de filozofie condus de politrucul Gulian, șef al Secției de filozofie a Academiei RSR. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele” →