Julia Henriette KAKUCS: O cină în oglinda timpului

Mă bucură întâlnirea noastră. Nu ne-am văzut de mult. Vorbele ascunse în mine abia aşteaptă să se reverse. Nu te teme, nu am să-ţi fur mult timp. Bem un Cappuccino împreună şi, în timp ce spuma albă se lipeşte de buzele noastre, am să-ţi destăinui ce mi s-a întâmplat într-o seară târzie de aprilie. I-au trecut de atunci capriciile, ştiu… Acum ne dezmiardă luna mai, cu frumuseţea unei primăveri ajunse la apogeul ei. Plină de voluptate, se trezeşte la viaţă… Asemeni tabloului lui Botticelli, în care Afrodita atrage toate privirile. Ascultă-mi, te rog, vorbele…

Totul s-a întâmplat într-o dupa-masă de vineri obişnuită. Maşina se strecura printre livezile ce începeau să-şi întindă crengile îmbobocite spre cer. Ai fi putut crede că doresc să reîntoarcă fulgii de zăpadă topiţi de curând. Primăvara era, din nou, capricioasă. Se temea să-şi arate frumuseţea … Se trezise, din nou, ursuză, cu lacrimi în ochi. Rareori infrumuseţa cerul cu un zâmbet, în cinstea unei amintiri preţioase. Îmi priveam cizmele elastice, lipite de picior, fusta neagră, scurtă, şi mă întrebam dacă nu voi tremura de frig, în răcoarea serii, la întâlnirea neobişnuită ce mă aştepta. Cele 13°C, vântul şi ploaia nu promiteau nimic bun. Şi totuşi… Bucuria mă lua în stăpânire tot mai mult, cu fiecare kilometru de drum parcurs. Dacă, în ceaţa timpului, mă revedeam mergând în vizită spre Curtea Csermak din Timişoara, la prietena mea, acum intenţionam să petrecem o seară, împreună, într-o altă curte, de alt gen. În Württemberger Hof, vom participa la o cină dată la curtea ducesei Wilhelmine von Grävenitz… în anul 1736. Eram în ajunul unei călătorii în trecut.

Aş dori să trăieşti cu mine aceste momente. Urmează-mă… Încearcă să rămâi lângă mine …

Mă apropii cu toate simţurile treze de o poartă grea, făcută din lemn şi fier forjat. Ştiu, simt că în această seară mă va aşteapta ceva unic. Observ, cu o uşoară mirare, cum uşa se deschide fără zgomot, mişcată parcă de mâna nevăzută a timpului. Îmi lipesc paltonul de corp. Încerc să mă învălui în catifeaua lui ocrotitoare şi plăcută, dar o mână grijulie mi-l ia şi dispare cu el într-o încăpere alăturată. Îmi este absolut conştient că m-am scufundat, împreună cu însoţitorii mei, în istoria unei femei ieşite din comun. Suntem la Ludwigsburg, invitaţii contesei Wilhelmine de Grävenitz, metresa ducelui Eberhard Ludwig von Württemberg.

Tocurile pantofilor îmi sună, în ritmul respiraţiei, pe parchetul ceruit al salonului de primire. Mă găsesc într-o sala de dans, cu un piano forte în colţ. Mă bucură prezenţa lui. De scurt timp a fost inventat, pentru a face faţă înnoirilor muzicale ale timpului. Mă întreb dacă nu cumva este construit de Gottfried Silbermann, după modelul italian. Ştiu că Bartolomeo Cristofori a creat această nouă formă a instrumentului la Padua, iar Ferdinando de Medici îl avuse deja în anul 1690. Ascult muzica… Fugile lui Bach răsună în toată luminozitatea lor. Contesa Wilhelmina de Grävenitz mă întâmpină cu un surâs fermecător, lăsându-şi evantaiul să fluture cochet, asemeni unei păsări exotice, multicolore, ce se odihneşte scurt timp, pentru a reînvia, apoi, într-un nou dans al aripilor. Ştiu că această femeie fermecătoare şi inteligentă este o maestră a flirtului. Îşi foloseşte cu iscusinţă evantaiul, la fel ca toate femeile de la curte, pentru a-i transmite ora întâlnirii alesului inimii. Până şi aluniţă lipită de pieptul, ce se ridică şi coboară dintr-un decolteu generos, este un semnal ce-i dezvăluie spiritul liber. Este dineul ei. Ne întâmpină – pe noi, oaspeţi ai unui ceas târziu, dintr-o primăvară ce şi-a găsit, în sfârşit, drumul spre ţinuturile străbătute de râul Neckar – deja la intrare.

Ne aflăm într-una din sălile palatului din Ludwigsburg – renovate şi lărgite, la dorinţa amfitrioanei. Ducele i l-a făcut cadou. Şi în această seară sunt 30 de invitaţi. Obiceiul s-a ritualizat. Mă întreb tocmai dacă nu cumva participăm la un aşa-numit “dineu de formă”, la care doar 12 dintre noi se vor putea aşeza la masa întinsă, dar abia încep să mă orientez în sală, când o aud spunând că astăzi vom avea loc cu toţii. O veste bună, căci simt cum foamea mă determină să mă preocup mai mult de meniul ce ne va fi servit, decât de arta barocă ce ne înconjoară. Hotărăsc, privind rochia extravagantă a acestei femei, ce ţine în mâna toate sforile politice, sociale, administrative de la curtea ducelui Eberhard Ludwig, că denumirea de baroc îşi are originea, în mod sigur, în perlele (perla barroca) ce o împodobesc. Aş dori să schimb această idee cu vecinii mei de masă, dar vocile sunt şoptite şi doar ochii urmăresc mişcările gazdei, care ne îmbie să încercăm supa de migdale ce ne-a fost tocmai servită într-o ceaşcă de porţelan alb, fabricat de alchimistul Johann Friedrich Böttger, la manufactura existentă la Meissen din anul 1710. Este o mare realizare a timpului şi nimeni nu mai regretă că, în loc de aur, alchimistul a fabricat porţelan. Gust cu mare plăcere lichidul în care migdalele pisate au fost fierte şi amestecate cu frişcă produsă la Ludwigsburg. Aroma scorţişoarei învăluie şi crutoanele de alac ce plutesc în ea. Această specie de grâu, care are un spic cu un singur bob, este foarte rezistentă. Savurez supa, în timp ce-mi revizuiesc părerea, spunându-mi că denumirea de baroc provine, probabil, totuşi, de la acea exclamaţie a unui vizitator francez la vederea palatului Pamphili din Roma: “Ce ridicule baroque!”

Şi totuşi, ridicolă sau nu, acum, în această epocă, se creează premisele operei italiene, acum se compun sonetele pline de emoţionalitate (“con affecto”) … Muzica lui Händel, Vivaldi şi, desigur, a lui Johann Sebastian Bach cucereşte prin noile reguli ale compoziţiei. Regret că decesul lui Johann Sebastian Bach, în 1750, marchează sfârşitul perioadei muzicii baroce, dar bunătăţile înşirate în faţa mea îmi redau buna dispoziţie.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: O cină în oglinda timpului” →

Ștefania OPROESCU: Nimeni

– Alo! Mă scuzați că vă deranjez, dumneavoastră sunteți domnul Nimeni?

Nici dacă l-ar fi lovit trăznetul n-ar fi rămas încremenit cu piciorul drept înainte, suspendat în poziția de mers. Năucit, n-a reușit câteva clipe să se adune, până când a auzit aceeași voce interogativă:

– Mă auziți domnule?

Abia atunci a pus piciorul pe trotuar și l-a adus pe cel rămas în urmă lângă el, ca să-și păstreze echilibrul. Sigur că totul a durat mai puțin de o secundă, dar lui i s-a părut imens. Avea nevoie de echilibru. Mult mai mult decât să stea in picioare.

– Cine sunteți dumneavoastră? a răspuns gâtuit de spaimă, deși bănuiala cea mai cruntă îl traversase deja. Căuta cu privirea un loc de sprijin, un perete, o bancă, pe care să-și domolească tremurul. Se învârtea în loc, privind în toate direcțiile. Mai spera sa vadă pe cineva cunoscut, care putea să-i facă o farsă. Puținii trecători îl ocoleau privindu-i pe furiș rătăcirea, ca a unui om beat sau nu chiar în toate mințile. A mai făcut câțiva pași ca în transă, după care n-a mai rezistat și s-a așezat pe bordura trotuarului, fără să-i mai pese .

– De la Agenție va sunăm. Mă numesc Popescu. Virgil Popescu. Ați urmărit tragerea Loto de aseară?

– Nu…răspunse șovăitor. De ce?

– Păi n-ați participat la tragerea specială?

Ca fulgere treceau gândurile prin mintea lui, doar cât într-o pauză de respirație. Fusese jucător constant la Loto înainte de pauza impusă de pandemia asta virală, sau ce-o fi fost, care a închis câteva luni toate activitățile care nu țineau de alimentație, de utilități publice sau de unele tratamente care nu erau urgențe. Nu se ieșea din casă decât cu Declarație pe propria răspundere în care trebuia specificat corect și justificat motivul deplasării. Cu mască sanitară. Cu mănuși. Cu dezinfectanți. Cu reguli stricte. Cu raportări zilnice, cifre, grafice. Din țară și de pe tot globul. Cu spaime, cu alerte.

Ce-i drept, în ultima vreme juca doar din obișnuință. Jucase aproape 40 de ani și nimic. Nu mai credea în corectitudinea extragerilor, mai ales de când marile câștiguri veneau ciudat, în preajma marilor sărbători. De Anul Nou, De Paște… Și uite că acum, la a treia „relaxare” a măsurilor de restricții, Agenția a decis să preia activitatea. Dar cu alte reguli pentru început. Nu mai era acel 6/49, 5/40 și altele. Nu era voie încă să se înghesuie oamenii în sălile mici ale agențiilor să completeze bilete. Până să se reorienteze la alte modalități de joc, Agenția a lansat experimental un hibrid ceva între fostul bingo și extragerile clasice. Pe stradă se circula acum normal. Persoanele vârstnice (seniorii, scuzați) nu mai aveau program de două ore pe zi să-și rezolve problemele.

Nemaifiind stresat că depășește timpul permis și riscă o amendă usturătoare, jucătorul împătimit s-a oprit lângă o „urnă” mobilă. Unde se introduceau bilete după ce plăteai o sumă ridicolă celui care o păzea. Biletul era o fâșie subțire de hârtie, pe care se scria pe o parte prenumele și pe verso un număr de telefon. Părea o glumă. Fiind vorba de o promoție, se acorda un singur premiu în valoare de un milion de Euro. Era o nadă, un cadou otrăvit, menit să atragă din nou oamenii să joace. După aproape trei luni de stat închiși în casă, oamenii, mai ales seniorii, cei care formau marea masă a jucătorilor, aveau încă reflexul spaimei de a ieși la orice oră, fără mască pe stradă. Semănau cu animalele ținute în captivitate și care, duse în habitatul lor normal, nu plecau de lângă cușcă după ce se deschidea ușa. Priveau cu suspiciune acest semi bingo. Nu se Înghesuiau să joace. A!!! vor numărul de telefon? Da’de ce-l vor? Să ne găsească mai ușor?

Atunci a completat seniorul un bilet pe care a scris în loc de prenume: NIMENI. Așa i-a venit. Sunt un nimeni. La fel ca mulți alții. Proști care încă mergem cu măști pe stradă. S-a răzbunat în felul lui pe toți anii în care a crezut că-i un joc de noroc și că măcar odată va prinde și el un câștig cât de mic. Și i-a răzbunat pe toți cei asemenea lui. Doar n-avea să câștige acum. A și uitat de altfel imediat, ca și cum ar fi aruncat o hârtie la gunoi.

În sala de extrageri din capitală, comisia se validare stătea la distanță reglementară, cu măști pe față, fiindcă era vorba de spațiu închis. În mijloc, cutia transparentă, un cub mare, în care o suflantă amesteca într-un vârtej biletele. Apoi, de ea s-a apropiat un salariat îmbrăcat în costum de protecție, ca în spital. A mai răscolit puțin cu mâna, și a apucat un bilet. Trebuia creat suspansul. Se uită pe ambele lui fețe și anunță: „Numele câștigătorului începe cu litera N”. A făcut apoi o pauză lungă, cam prea lungă chiar și pentru suspans. Privea în acest timp biletul, întorcându-l de mai multe ori și pe față și pe verso. Fiind mascat, nu i se putea citi pe chip nicio reacție. Nerăbdătoare, comisia a început să-i facă semne să citească numele. La fel de nerăbdători erau jucătorii care priveau extragerea la televizor și al căror nume începea cu litera N.

Surpriză!!! Ce surpriză? Șoc!!! Bombă!!! Cum anunță presa știri de doi bani. Cel ales să rostească numele rostește: „Nimeni!”. Se produce panică in studio. Cum adică nimeni? Nu-i nimic scris pe bilet? Atunci se va trage altul!

– Nu, este scris numele pe bilet. Și numărul de telefon pe verso. Doar că scrie chiar așa: „Nimeni!” Și arată biletul spre camera de luat vederi, apoi îl predă comisiei care îl trece din mână in mână, stupefiată. Și acum, ce facem se întreabă unul pe altul. Biletul e valid, are numele scris pe față și numărul de telefon pe spate, zice unul. Să sunăm…

– Ba nu, nu se poate își dă altul cu părerea, cum să sunăm pe Nimeni! Suntem în direct, ne facem de râs… Tensiunea crește. Încep să sune telefoanele la agenție. Jucătorii sunt împărțiți. Unii, să se sune la numărul de telefon. Alții, nu și nu! Cum să sunăm pe Nimeni? Dacă-i o farsă? Dacă cineva a trecut un număr de telefon aiurea? Cum să câștige cineva care poate s-a jucat, ca la alarma falsă cu bombe?

– Liniște! strigă președintele comisiei. Nu putem lua o hotărâre acum. Situația e cu totul ieșită din comun! Trebuie să ne consultăm cu șeful Agenției. Rezultatul îl anunțăm după ce se ia o decizie. Mâine, sau în următoarele zile. După ce se fac verificări. E în joc credibilitatea noastră.

Au stat până târziu în noapte, întorcând problema pe toate fețele. Mai întâi trebuia verificat numărul de telefon. Nu putea să existe cineva înregistrat cu prenumele „Nimeni” în actele oficiale.

Așa s-a trezit „seniorul” sunat tocmai când venea de la magazin, de unde a luat mâncare și o sticlă de tărie, să sărbătorească „a doua” relaxare. Și de asta a rămas ca paralizat când s-a auzit apelat pe numele pe care doar el îl cunoștea.

Continue reading „Ștefania OPROESCU: Nimeni” →

Paula ROMANESCU: Mihai Eminescu – Vremea trece / Passe le temps (versuri bilingve /poémes bilingues)

Vreme trece, vreme vine

Passe le temps, vient le temps

Selecţie poeme, note şi versiune franceză

Sélection de poèmes, notes et version française

de/par Paula ROMANESCU

Editor: Gheorghe Păun

Imagine coperta I: Nică Petre, „Eminescu”,

Câmpul Românesc din Hamilton, Canada

Iustraţii, grafică: Adina Romanescu

Ed. Tiparg, Piteşti, 2020

***

Au lieu de préface

MARIN SORESCU – ET PUISQUE TOUT CELA DEVAIT PORTER UN NOM

Eminescu n’a pas existé.

Il était une fois un beau pays au bord d’une mer

Où les vagues faisaient des nœuds blancs

Comme une barbe mal peignée de vieux prince.

Il y avait aussi des eaux comme des arbres coulants

Où la lune faisait son nid rond.

Et surtout il y avait des gens simples –

Mircea Le Vieux, Étienne Le Grand

Ou tout simplement des bergers, des laboureurs,

Qui aimaient dire

Le soir auprès du feu des poésies –

Mioritza, et Hypérion, et Lettre III…

Mais puisqu’ils entendaient toujours

Les chiens aboyer à leur bergerie,

Ils s’en allaient lutter avec les Tatars, avec les Avars,

Avec les Huns, avec les Polonais,

Avec les Turcs…

Le temps qui leur restait libre

Entre deux dangers,

Ces hommes-là faisaient de leurs flûtes des auges

Pour les larmes des pierres attendries

Que les doïnas y coulaient doucement

De toutes les montagnes de Valachie, de Moldavie,

Du Pays de Bârsa, du Pays de Vrancea et

D’autres Pays Roumains.

Il y avait aussi des forêts épaisses

Et un jeune homme qui leur parlait en leur demandant

Pourquoi tremblaient-elles toujours sans nul vent…

Ce jeune homme aux yeux grands

Comme toute notre histoire,

Passait, perdu dans ses rêves,

Du livre cyrillique au livre de la vie,

Tout en comptant les peupliers de la lumière,

De l’amour ou de la raison

Qui restaient toujours impairs.

Il y avait encore des tilleuls et les deux amoureux

Qui savaient en ramasser toutes leurs fleurs par un baiser.

Et il y avait aussi des oiseaux comme des nuages

Qui flottaient au-dessus d’eux

Comme de longs prés mouvementés.

Et puisque tout cela devait porter un nom –

Un seul nom,

On le nomma Eminescu.

***

SONET SATIRIC

Pişcată-ţi este mâna ta de streche,
De mişti în veci condeiul pe hârtie
Durează-un şir sau fabrică o mie:
Cuvinte-nouă-or fi, dar blaga veche.

Ce are-n gând un om, aceea scrie,
Nimica nou tu n-ai de spus, Ureche,
Cu Pantazi fiind pe veci păreche,
Tu izvodeşti, cel mult, ce dânsul ştie.

Ţi-asamăn fruntea unei vii paragini
Şi vânt şi pleavă sunt a tale scrieri,
De zei lipsite, vai! a tale pagini.

Zadarnic paiul sec al minţii-l trieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini:
Nimic nu iese dintr-un dram de crieri.

1876

SONNET SATIRIQUE

Ta main aurait-elle la folie des vaches malades

De toujours faire noircir le papier ?

Tu peux écrire des mots par milliers

Car il y en a beaucoup mais, l’idée fade.

Ce que l’on pense on pourrait l’exprimer

Mais toi, Ureche, tu fais l’accolade

À Pantazi, ton double de parade,

En lui parlant des choses qu’il connaît.

Ton front – vivante ruine d’ancienne cage,

Tes écrits – de l’ivraie et du vent ;

Les dieux, hélas, ne passent pas sur tes pages.

La paille de ta raison, inutilement

Cherches-tu la faire draper de froides images ;

D’un petit grain de cerveau rien ne s’entend.

1876

***

ORICARE CAP ÎNGUST

Oricare cap îngust un geniu pară-şi,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Şi, cum doreşte, zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.

Continue reading „Paula ROMANESCU: Mihai Eminescu – Vremea trece / Passe le temps (versuri bilingve /poémes bilingues)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti (versuri)

ÎNVREDNICEȘTE-NE MĂRITE EMINESC

Renaști, în fiecare an, a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

Și ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace doar bucăți de ani.

Și ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.

Și crângului pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre de prihană

Iertare la păcate,… mântuire.

DE S-AR PUTERE

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

Şi-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

O CLIPĂ DOAR GÂNDIND LA TINE

Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,

Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,

Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,

Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.

Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:

Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,

Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat

Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.

Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput

Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,

Când iubirea de moșie era viața dată vamă,

Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.

Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers

Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,

Bolta noapți înstelate cu luceferii în roi

Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.

Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,

Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,

Ce-i genunea care naște universul din nimic,

Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.

Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc

Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,

Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,

Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.

Noi, întinători în toate, într-o rugă lăcrimată

La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,

Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,

Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.

TU MARE DOMN AL LIMBII ROMÂNEŞTI

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,

Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti

De la izvorul lor, spre veşnicie.

Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,

Pe care noi le-am întrupat în mituri

Ce minţii noastre dau adesea ghes.

Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,

Să ştim că-n puritate-a fost să fie

Curatul vieţii-n care-am încăput.

Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,

Divinul să ne-mbete fericirea

Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti (versuri)” →

Elena BUICĂ: Lupta contra impedimentelor izolării

Aflându-ne spre sfârșitul izolării și al sinistrei carantine din timpul blestemăției acestui secol care ne-a zguduit din temelii, pandemia adusă de Covid-19, aruncăm o privire înapoi să vedem care au fost acele sclipiri înrourate care ne-au adus puțină lumină în suflet și care a fost gura de aer care ne-a ajutat să ne revigorăm.

Pentru multă vreme ne vom aminti că, în timpul izolării, am trăit cu toții o experiență unică și greu de suportat. Cu greu ne-am putut ține pe picioare, căci providența își are planurile ei, uneori implacabile. Distanța de cei dragi, pierderea libertății, știrile negative și adesea contradictorii, panica aproape continuă de a nu ne infecta, deruta creată de nedumerire, de neputință în fața dezastrului și multe altele pot uneori conduce spre decompensare psihică cu efecte dramatice.

Unii experți apreciază că am trecut prin cel mai mare experiment psihologic din toate timpurile. E posibil să vedem pe termen lung efectele cele mai toxice ale izolării. Cu cât este mai severă izolarea, cu atât este mai mare impactul psihologic.

Reacţia şi comportamentul fiecărui individ diferă în funcție de propria personalitate, de ritmul de viață și de condițiile în care își petrece izolarea. Unii consideră că statul într-un apartament de bloc, fără muncă, socializare sau plimbări în afara locuinței, este similar cu statul în pușcărie. Pentru că amploarea acestor măsuri de izolare și de carantină este nemaivăzută și, oamenii, ca în toate situațiile de mare cumpănă, au născocit diverse modalități care iradiază o energie pozitivă, născută din umor, capabilă să ne facă mai suportabilă această grea situație și pentru a plăti un cost cât mai mic.

În această enervantă și interminabilă stare de stres, nu de puține ori am trăit cu satisfacție destinderi născute dintr-un crâmpei de viață prezentat neașteptat, uneori încărcat de umor. Viața parcă se răsucește pe un călcâi și ne servește o poantă cu care se încheie în mod neașteptat un episod de viață. Acest episod scurt, concentrat, cu puternic impact educativ și încărcat de emoție, îl trăim ca pe o fulgerare ce ne trece prin corp și suflet. O prietenă ne-a povestit cum a sărbătorit Paștele împreună cu mama aflată la mii de kilometri distanță. Prin e-mailuri au hotărât să facă același fel de mâncare ca odinioară și să mănânce în același timp privindu-se reciproc și întreținând conversație pe computer. Am văzut diverse imagini la televizor de peste tot în lume. În mai multe țări am văzut filmulețe cu polițiști care mergeau în câteva mașini cu luminile și sirenele aprinse până când toată lumea deschidea geamurile și apoi cântau și dansau cântece vesele ca să amuze populația și chiar pe copii. În Italia, într-o piațetă, toți oamenii au deschis ferestrele în același timp și au cântat cântece naționale. Era o scenă plină de viață care ne-a inundat întreaga ființă de tumultul emoțiilor. Asemenea lucruri am aflat și despre un român care locuia într-un cătun, cum îi spunea unui reporter că el punea radio pe fereastră, dat la maximum, ca să asculte toți vecinii cu ferestrele deschise.

Printre cele mai răspândite astfel de mijloace sunt glumele, umorul sub diferite forme, folosit ca armă de apărare. Poate că ni se pare nepotrivit să ne amuzăm pe seama unei situații care aduce chiar și moartea, dar, așa cum s-a dovedit până acum, tocmai în momentele grele umorul devine deosebit de important. Cultivăm inteligența ca să învingem răul, să reîmprospătăm ramurile înflorite din noi și mirabila speranță de viață, care calcă moartea în picioare.

Dintotdeauna, glumelele și bancurile pline de umor, anecdotele, întâmplările nostime, întregul gen de relatări foarte succinte, decupate din felii scurte de viață, au deschis ferestrele gândurilor și ale speranțelor în momente când lumea părea scoasă din țâțâni, au fost cultivate de oameni de pretutindeni, făcând haz de necaz, cum spune românul. Nu e om pe fața pământului să nu guste aceste forme de umor, având la bază evenimente reale, pe teme aiuritor de diverse, un adevărat caleidoscop mini-prozodic, multicolor și plin de tot felul de condimente, cu efect cuceritor și dătător de aripi speranței.

Continue reading „Elena BUICĂ: Lupta contra impedimentelor izolării” →

Paul LEIBOVICI: Eminescu o Stea între Stele

„Ceea ce la caracterizat mai întâi ca personalitate a fost inteligența sa covârșitoare, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreo dată nu-i mai scăpa… încât lumea în care trăia el, după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusivă, lumea ideilor generale, ce și le însușise și le avea pururea la îndemână”. (Titu Maiorescu)

Tot Maiorescu a afirmat: „Omul cel mai silitor, veșnic atent, meditând și scriind, Eminescu sintetizează tendințele contradictorii și complementare epocei sale, anume aspirația de a asimila temele și ideile culturii contemporane – în ceea ce are ea mai caracteristic, în arta științelor, în filosofie. Eminescu, îndepliniind condițiile în realizarea operei sale – poezia lirică, este impresionant tocmai prin înălțimea de vederi care apare în toate articolele sale, cu alte cuvinte în activitatea publicistică, fenomenelor de sinteza unei direcții istorice naționale”.

Foarte puțini oameni, bineînțeles cei aleși, își urcă numele pe o stea. Acesta e poetul român MIHAI EMINESCU, care prin opera sa – fie poezie, fie publicistică – a urcat treptat, treptat până cea ajuns sus, din ce în ce mai sus, cucerind văzduhul.

Eminescu pe lângă imaginația sa poetică-colosală era un analizator profund a situației economice, sociologice a țării. În ceea ce privește politica-a fost considerat de contemporanii săi ca un creier luminat, a cărei poziție era adoptată de numeroși dintre colegionarii săi. Ceea ce se dovedește în special în perioada 1880-1883 ca fiind un adevărat „cap limpede”!

Auzind mai întâi, apoi citind în literatura popoarelor că anume personalități de renume mondial dețin locuri – prin NUME – pe unele astre, procesul a început să mă intereseze. Aflasem că „stelelor” nu li s-a acordat „nume” ci doar altor corpuri cerești precum planetelor, asteroizi, comete. Personalități remarcabile aparținând institutelor de astronomie din lume, întruniți în ședințe speciale de lucru, făceau propuneri. Acestea erau nume celebre din rândul oamenilor de știință dispăruți, dar care prin lucrările lor –cu totul remarcabile, au rămas ca înaintași vrednici –a căror nume să fie drept simboluri. În acest mod, – a fost propus și admis de către Înalta Comisie Internațională de Astrologie numele lui SPIRU HARET (1970) denumit un crater de pe fața nevăzută a LUNEI; În o altă perioadă, oamenii de știință din România au propus numele pentru un asteroid a lui Constantin Pîrvulescu (m. 1912).

Nume românești – după cum rezultă din literatura de specialitate sunt a mai multor asteroizi:

Pe Marte: craterele IAZU (2006), BRATOȘ (1976) deasemeni numele antic al râului JIU – RHABON.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Eminescu o Stea între Stele” →

Alexandru NEMOIANU: De ce există asemenea mizerie umană?

Apariția grupării politice Uniunea Salvați România, în forma în care o vedem azi, reprezintă, în viață politică a României, o mutație malignă.

Această grupare politică nu este rezultatul unei evoluții organice și nu este rezultatul unei nevoi românești. Uniunea Salvați România este o apariție impusă, concepută de cercuri jurat anti-românești și scopul grupării este promovarea disoluției a tot ce este românesc și tradițional românesc. In zilele de la jumătatea lui Iunie 2020 din nou aceasta sinistra vespasiana politica USR s-a manifestat dezgustător. USR s-a ridicat din nou în promovarea sodomiei.

Am mai avut ocazia să vorbesc despre ce reprezintă, o formație politică de tipul “Uniunea Salvați România”, în peisajul politic românesc. Am să repet câteva lucruri despre acest USR.

Acest partid a fost înființat ca o continuare sau proiectare pe plan național a unei formațiuni, ”Uniunea Salvați Bucureștiul” , formațiune care a dus o campanie electorală strânsă, dar care a pierdut-o detașat, pentru Primăria Bucureștiului.

Înființarea acestui nou partid are o istorie neclară. Dar, cele mai autorizate voci spun că USR a apărut și este o creație a unei organizații decisiv sorosista, ”Pentru o Românie Curată”. Această “Românie curată”, dorea să adauge figuri politice noi, chipurile ”necompromise”, care să dezvolte planurile sorosite mai vechi. Un fel de aceiași Mărie, cu altă pălărie.

În fruntea noului partid se afla Nicușor Dan care, se pare, avea anume standarde morale și care nu avea cum să își afle locul într-un plan pus la cale de oameni ai lui Soros Gyorgy.

Astfel noul partid și cei cu el, au debarcat rapid pe Nicușor Dan, au aninat la conducere pe Dan Barna, s-au fofilat, cam pe ușa din spate, în Parlament și au pornit să execute planurile care le-au fost ordonate.

Repet, în peisajul politic românesc, care nu excelează prin moralitate sau principialitate, acest USR reprezintă un record fără glorie in negativ. După ce a fost dovedit că ‘președintele” acestui partid, a folosit, cu probitate îndoielenică, fonduri europene destinate handicapaților, cei mai nevoiași membrii ai societății, USR a scăzut dramatic în ochii electoratului românesc. Nici nu putea fi altfel.

După ce au făcut cap de afiș cu lozinca, ”fără penali”, s-a dovedit că Dan Barna este în stricta lor vecinătate!

În aceste împrejurări, în interiorul acestui partid, au avut loc convulsii teribile. Aceia care au minimale standarde morale au cerut demiterea lui Dan Barna, dar, folosind metode de tip “Ana Pauker”, gruparea lui Barna a eliminate pe cei minimal corecți morali din USR. Evident acest lucru a stârnit încă mai mare îndoială în viața publică. Tot mai limpede a reieșit că USR este o mișcare anti-românească, extremistă,marxist-anarhistă. Aici USR a trecut de la incorectitudine la panică.

Dan Barna și cei din jurul lui, au declarat că USR se va defini ideologic și, în grabă, au alcătuit un soi de “pronunciamentum”, în care spuneau că USR este, nici mai mult și nici mai puțin, o mișcare de “centru-dreapta modern”. Este una dintre tipăriturile al căror singura noutate este titlul. Dar chiar titlul, în sine, este ridicol și fără sens căci, sau ești de “centru-dreapta” , sau ești “modern”. Dar, se pare, Dan Barna și cei din jurul lui, clica lui, nu pricep un lucru elementar: cuvintele au înțeles. Dar să vedem cum s-au definit ei, și citez: ”Valorile în care credem sunt: Libertatea, însoțită de responsabilitate. Economie de piață și libertatea economică. Educație și șanse pentru toți. Respectul și garantarea proprietății private. Libertate religioasă. Respectul față de viața privată. Demnitatea persoanei. Dreptatea, Adevărul. Competența. Meritocrația. Integritatea. Respectul față de lege și stat de drept. Libertatea de expresie. Drepturile omului. Respectul față de cultură europeană clasică. Valorile și principiile morale euro-atlantice.”

Programul lor este o adunătură de cuvinte fără acoperire, a căror aplicativitate este din capul locului declarată selectivă, opționala și interpretabilă, folosind adausul “modern”(?!). Dar să exemplificăm această afirmație prin câteva cazuri.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De ce există asemenea mizerie umană?” →

Virginia Vini POPESCU: 131 de ani de veșnicie

EMINESCIANĂ

Anul 1889, anul de doliu al literaturii noastre, a dus la cele veşnice, printre chemaţii destinului, trei buni prieteni: Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă. Primul care a plecat a fost poetul, în 15 iunie 1889, total nepregătit pentru o astfel de călătorie, la cei 39 de ani pe care-i avea. Nici astăzi nu ştim, exact, cum a fost!

Frumoasa poetă despre care fiica sa, Virginia, scria: „Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, dansa perfect şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”, la aflarea tristei întâmplări, face primul pas către linişte, devenind măicuţă într-o chilie a Mânăstirii Văratec, căreia-i donase o parte din avere.

Singură, sfâşiată de durere, la numai câteva luni de la moartea lui Eminescu, în noaptea de 3/4 august 1889, înlesnindu-şi zborul cu un dram de arsenic, la ora la care slujba atingea momentul legăturii cu Cerul, îşi înalţă sufletul spre El.

Vestea cutremură altarul ceresc!

„Bat clopote la miez de noapte,/ Văratecul e-n jalea morţii,/ Sfârşită-n vorbele cu şoapte,/ Închide o poetă sorţii!// Un dor nebun o cheamă sus,/ Durerea este mult prea mare,/ Ea pleacă unde El s-a dus,/ Spre ultima lor împăcare//”.

O coincidenţă făcuse ca cei doi, Eminescu şi Veronica, să vină în această lume în acelaşi an, în 1850, şi să plece în cealaltă lume tot în acelaşi an, în 1889. Despărţirea de cel mai bun prieten, moartea Veronicăi şi problemele vieţii au slăbit progresiv inima inegalabilului povestitor Ion Creangă. Poate că ei aveau gânduri de întrevedere cu el la o zi mare.

Întocmai ca-n poezia „Poeta de la Văratec” izvorâtă din admiraţia ce i-am purtat-o, asemenea şi prietenul lor drag medita tot mai des asupra faptului că acolo, sus, este aşteptat: „Când aşezaţi fi-vor la sfat,/ La noaptea dintre ani străini,/ Va fi cu ei cel ce le-a dat/ Din bojdeuca-i amintiri//”.

Continue reading „Virginia Vini POPESCU: 131 de ani de veșnicie” →

Ligya DIACONESCU: Eminesciană (versuri)

EMINESCU

Printre luceferi te-am văzut
În noaptea prea frumoasă
Cobori încet, la mine-n gând
Și calea-mi luminează

Pe lângă plopii fără soț,
Adesea trec și eu
Îți simt vecinii pe la porți
Răsai în gândul meu

Și-n dorul tău neîmplinit
De-a sta în glasul mării
Aud poeme-ncet șoptit
În noaptea Învierii

Când sună buciumul pe deal
În vremurile-ți pure
Cântă aleanul de cleștar
În lacul din pădure

Mai urcă turme ascultând
Cum vântul îți mângâie
Urmele pașilor pierduți
În amintirea vie

Răsai ușor, Emin iubit,
Poet fără pereche
În gândul meu, șoptindu-mi lin
Poeme la ureche!

EMINESCIANĂ (1)

(În taină)

Mi-ai pus azi flori după ureche,
Șoptindu-mi blând că-ți este dor
De ale mele buze roșii
Care și-n vis îți dau fiori

Și mi-ai cuprins cu ochii trupul
În mari dorinți, ce se spărgeau,
De ale mele neîncrederi,
Ce-n așteptare se zbăteau

Doar, doar, vei reuși prin crânguri
Când trec adesea la izvor
Să mă încnți cu vreo poveste
Țesuta din iubiri și dor

Dar copilița nu-i naivă,
Și știe că-ntr-un gând curat
Nu-i furtul bun de drăgăleală
Fiindcă i-a dat măicuța sfat.

Dacă mă placi, vino la maica
Și să mă ceri chiar azi, la horă,
Nu-mi spune multe minciunele,
Nici că maicuța ta vrea noră

Și întreabă-mă întâi, băiete
Dacă inima mea tresaltă,
Nu-mi spune că sunt multe fete
Care te-ar aștepta la poartă

Eu am în suflet un dor dulce
Iubitul drag îmi e plecat
Și vine-n seară, ca-n poveste,
Pe-un mândru cal alb-‘naripat

Și poartă-n ochi, marea albatră,
Și în priviri, doar gânduri bune,
Mă cam topesc când i-aud glasul
Și-mi spune-ntr-una, doar… „minune”!

Doar două inimi, împreună
Formează -un tot, Dumnezeiesc
Trăiesc vibrația comună
Și-n viață, ca și în povești

EMINESCIANĂ (2)

(Iubitei, îi scriu pe gând)

Tu să mă ierți, mi‐e dor de tine
Te caut, te iubesc, te chem,
Ce bine‐mi este când mă mângai
Când pleci, mi‐e viaţa un infern!

Continue reading „Ligya DIACONESCU: Eminesciană (versuri)” →

Georgeta BLENDEA ZAMFIR: Să rămânem în aura realizărilor domnului Iuliean Hornet

Motto:

„Nu poți formula elogiu mai înalt, decât afirmând despre cineva că e nuanțat și infinit ca muzica”.

(Acad. Prof. Dr. Doc. Constantin Ciopraga, din cartea „Între Ulisse și Don Quijote”)

A cunoaște un om de geniu este ocazia rară a unui locuitor al Terrei. Chiar Eminescu afirma despre propria persoană faptul că Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor. Elegantul Hotel Aro din Brașov găzduiește Clubul Oamenilor de Afaceri. Între inteligențele care militează pentru bunul mers al afacerilor din România, l-am cunoscut pe domnul cercetător Iuliean Hornet. A expus inovațiile lui strălucitoare, mirifice, aducătoare de mari beneficii omenirii, chiar un salvator al planetei, este – timp de zeci de minute. Dar a fost aplaudat și mai mult, zeci de minute în șir, de inteligențe care au înțeles cât aport aduc descoperirile dumnealui la salvarea planetei. Face parte din Zodia Taurului, mulți oameni nu cred în zodii!

Scriind romanul „Zodiac” m-am documentat mult și am aflat chiar zodia în care s-a născut Iisus, steaua care a fost ghida magilor, trimițându-i energia mirobolantă așa cum și cea mai mică părticică din univers își trimite energia înconjurătoare spre Pruncul nou născut.

Zodia Taurului este caracterizată printr-o perseverență nemaipomenită. Fiind zodie de pământ își trage energiile din inima Mamei Geea, zeița pământului care îi dă o nevoie imensă de recunoaștere și afecțiune. Și Mama Pământ dorește să-i întoarcem iubirea pe care ne-o dă oferindu-ne totul și în exemplul rodului în floarea de măr roz-albă, parfumată devenind mărul rubiniu, savuros, simbol al belșugului răsplătitor muncii, în Zodia Balanță.

Eu o mai cunosc pe Venice Pintea din Zodia Taurului. Din primul an al grădiniței a luat premiu pentru tablourile în care simțul culorii este deosebit. Apoi rând pe rând urmând cursuri de șah, karate și mai ales fotbal feminin, a luat mereu și mereu premiul I și al II-lea. Fiică a artistei, maestră a picturii Ramona Pintea care are expoziții în toată lumea și inițiază curentul expresivității prin extraordinara expresivitate a cuplurilor îndrăgostite la care se citește pe față miraculoasa iubire, această sinergie și a lui Alex Ionel Pintea, descendent din eroul național Pintea Viteazul, acel care a venit cu investitori englezi și a construit trei cartiere în Pipera, Venice a luat premiul la 23-lea la teatru în Guilford Anglia. Ea și mama ei îl plimbă pe Lucky, câinele lor pe care îl iubesc enorm în cartierul Perla 1, gândit arhitehtonic, ideal cu vegetație care parfumează aerul, de la flori și pomi. Nici Londra nu are asemenea cartiere cu blocuri având parcări subterane, care economisesc spațiul și îi face pe locatari fericiți iarna că nu trebuie să dezghețe mașinile și vara să intre în ele încinse.

Domnul Hornet este un asemenea mare ecologist. Invențiile dumnealui salvează Terra prin existența îngrășământului proiectat pentru o mie de ani care nu infectează chimic produsele agricole. Perseverenta muncă continuă din zori în noapte, s-a văzut acum când respins pe toate planurile de a continua să lucreze până a ajuns la treapta recunoașterii de către personalități ca Alexandru Mironov care l-a apreciat. Bucuria recunoașterii l-a umplut de satisfacție după munca asiduă.

Sigmund Freud și Lincoln și alte personalități, au scris că omul are în alcătuirea lui nevoia, de a fi recunoscut și apreciat de semeni. Domnul Iuliean Hornet are intrinsec în alcătuirea personalității dumnealui un zvâcnet de a nu se lăsa, de a continua, de a găsi soluții. A descoperit medicamentul pentru virusul Corona, dar nu i s-au aprobat cercetările. Atunci cu propriile venituri la care statul român nu a contribuit cu nimic, și-a mai înființat o firmă ca să distribuie medicamentul. Ca trăsătură umană are un umor subtil, inteligent care punctează conversația. Umorul se insinuează chiar în propriul ton, chiar și în autoironia care țintește imbecilitatea promovată pe lume, aducând sfera urâtului, a nevoilor, a ideii unui sclavagism și implementării de boli omenirii. Înalt, cu o demnă ținută, cu ochi cercetători, curajoși ca și ai celui care oferă drumurile aurite omenirii, la portretul fizic se adaugă portretul moral.

Continue reading „Georgeta BLENDEA ZAMFIR: Să rămânem în aura realizărilor domnului Iuliean Hornet” →