Recent am văzut o carte cu titlu special: „Eppur si muove… și totuși continuă”, de Veronica Rozenberg. Cartea a apărut la editura „Smart” din București, la sfârșitul anului 2019. Titlul mi s-a părut interesant și m-a făcut să vreau s-o citesc. Nu orice carte primește drept titlu o frază atribuită lui Galileo Galilei. Deși nu știm dacă marele învățat renascentist a făcut această afirmație, sau fraza i-a fost atribuită și a creat o legendă, devenită clasică. Preluată de autoare, ea reflectă realitatea imediată, din viața acesteia.
Veronica Rozenberg este un personaj interesant prin ea însăși. Matematiciană, informaticiană, doctor în istorie, ne oferă acum un volum de proză, care cuprinde povestiri, amintiri, însemnări de călătorie, cronici, reportaje, publicistică. Inițial, ea a avut o copilărie fericită. Unica fiică a unor părinți cu situație materială bună – tatăl, fost ilegalist, economist care reușise în profesie, funcționar superior în Ministerul Comerțului Exterior al României în anii 1950. Prietenă cu alți copii, în general din familii bune, din cartierul bucureștean în care locuia.
Dar în anul 1961, atunci când avea vârsta de 9 ani, a început suferința. Tatăl a fost arestat și condamnat la 15 ani muncă silnică, în cadrul procesului Românoexport. Vina? Nu a fost dovedită. Era perioada în care statul comunist decisese să se debaraseze de funcționarii superiori evrei din Ministerul Comerțului Exterior, chiar dacă aceștia erau buni profesioniști și să angajeze alții mai tineri, români neaoși, membri de partid devotați regimului, chiar dacă insuficient calificați…
Faptul a marcat-o pe autoare pentru toată viața. Restul copilăriei și adolescența le-a trăit tristă, împreună cu mama ei, știind că tatăl este arestat. A urmat liceul, apoi facultatea de matematică a Universității din București, pe care a absolvit-o în anul 1975. În același an ea a emigrat în Israel, după intervenția avocatului evreu american Jacob Melitz pe lângă senatorul evreu american Abraham Ribicoff. Nici nu se putea altfel: tatăl, eliberat din închisoare în urma unei grațieri, avea de plătit o sumă de bani imensă ca „datorie”.
Părinții au putut veni în Israel după un număr de ani, atunci când „datoria” tatălui a fost preluată de statul român. Stabilită la Haifa, Veronica Rosinger, devenită Rozenberg prin căsătorie, a lucrat în domeniul IT. Ulterior a decis să scrie o teză de doctorat despre procesele din Ministerul Comerțului Exterior al României, în care fusese implicat tatăl ei. Doctorat pe care l-a terminat cu succes. Era și dorința ei de a ști ce s-a întâmplat, care erau faptele care i-au lovit copilăria, adolescența și tinerețea, care au distrus cariera și viața tatălui ei. Cu o răbdare rar întâlnită a cercetat arhivele românești pentru a afla realitatea. Atât pentru teza de doctorat, cât și pentru ea însăși. Lucru pe care îl înțelegem și din această carte: dintre călătoriile ei în afara Israelului, câteva sunt în România, pentru a cerceta arhiva CNSAS. Dar chiar și în aceste condiții ea își continuă viața, scrie, citește, se bucură de familia ei, frecventează concertele, călătorește în străinătate în locuri depărtate, iubind turismul.
În Spania, Franța, Anglia, Germania, Suedia, Țările Baltice, Polonia, Italia, Chile, ba chiar și la Polul Nord, „în căutarea lui Fram, ursul polar”. De la începutul prefeței, ea afirmă: „Volumul a cărui deschidere încerc s-o fac prin cuvintele care urmează a fost elaborat într-o parte cu totul specială a vieții mele, începută atunci când nu am mai putut face parte din lumea activă și am încercat să-mi creez o alternativă în care să pot simți că mă aflu încă pe meleagurile acestei vieți”.
Volumul este împărțit în „Povestiri” și „Însemnări de călătorie”. De fapt, distanța dintre aceste două părți ale cărții nu este mare. Povestirile includ amintiri din copilărie, precum și întâmplări din viața autoarei și a prietenelor sale, ca și descrierea unor oameni și locuri din Haifa, orașul ei. Ea nu se oprește la descrierea scurtă a unor fapte din prezent, ci caută legătura în trecut. Personajele descrise, reale, sunt menționate cu inițiale sau prescurtări. Dar autoarea le reunește cu alte personaje, din trecut, comparând și povestind. Oameni care au fost, personaje și locuri pe care le-a văzut, de care a fost atașată.
Povestește cu durere despre prietene care nu mai sunt, care au trecut în veșnicie. Își amintește de „casa cu soclu de marmură neagră” de pe strada „Sf. Elefterie” din București, în care s-a născut, care „avea în față o curte plină cu pomi fructiferi”. În schimb, „aici, în Israel nu au existat, timp de ani de zile, nici cireșe și nici fructe de pădure și uite că pomi și arbuști cresc chiar în piatră, în unele așezări situate pe Podișul Golan”.
Povestind despre prieteni din copilărie, pe care i-a revăzut după mai bine de 50 de ani, în altă țară, își amintește de jocurile copilăriei și adaugă: „Copiii iubeau fructele de atunci și fructele au avut, fiecare, câte o poveste, povestea copilăriei noastre”. Unele prietene le-a reîntâlnit complet întâmplător, în vizite făcute la București. Orașul Haifa este descris uneori ca de o locuitoare a lui, alteori ca de o călătoare povestitoare care caută să vadă aspecte diferite, un oraș cosmopolit locuit de evrei, musulmani și creștini, printre care lucrători filipinezi. Toți locuiesc laolaltă și-și respectă tradițiile, sărbătorind sărbătorile împreună.
În privința „însemnărilor de călătorie”, ele nu simple jurnale scrise la fața locului. Sunt amintiri și povestiri, pe care autoarea le scrie după întoarcerea acasă, la Haifa. Călătorii făcute în perioada 1990-2018. Descriind un loc, ea introduce amintiri asupra unor prieteni, împreună cu care a călătorit sau pe care i-a vizitat, Prieteni vechi sau mai puțin vechi, dar buni. Precum și prieteni noi, pe care i-a cunoscut și i-a făcut în decursul călătoriei. Dar și prieteni care nu mai sunt, de care își amintește cu dor și drag. De aceea, însemnările ei de călătorie pot fi considerate și povestiri, însoțite de aspecte de reportaj și cronică.
Memoria durerii este prezentă la autoare tot timpul. Atunci când vizitează lagărul de la Auschwitz își amintește (din povestiri) de rudele ei care au fost uciși acolo. „Auschwitz, care nu poate, nu are voie să fie uitat”. La Frankfurt vizitează cimitirul evreiesc. Acolo ea caută mormântul prietenei ei Irina: „Când vin aici, mă podidește jalea în suflet la ceea ce a rămas după Irina, jalea și tristețea sunt nesfârșite, foarte greu de descris în cuvinte, căci nimeni nu m-a iubit, înțeles, și nimănui nu i-a păsat de mine precum a făcut-o Irina mea dragă”. Tot acolo, la cimitirul evreiesc din Frankfurt am Main, ea își amintește de vizita la mormântul lui Jack Melitz, de la cimitirul evreiesc din Bridgeport, Connecticut, avocatul care a ajutat-o să obțină aprobarea de plecare din România.
Autoarea este romantică și totodată nostalgică. Dar memoria durerii este resimțită cel mai puternic atunci când ajunge la Aiud, locul în care se afla blestemata închisoare comunistă: „Amintirile copilăriei și ale adolescenței mă copleșesc în valuri uriașe. De la prima tabără din copilărie, la Posada, după care m-a urmărit ani de zile un cântec învățat acolo, pe care l-am uitat între timp – până la vacanțele petrecute cu mama la Predeal. Doar noi două, tatăl meu fiind atunci arestat la Aiud (…) Îmi revin în minte și vizitele târzii, la orele serii, în parcul din fața primăriei orașului Predeal, în care mă bucuram să mă dau în toate leagănele, deși vârsta sau, poate, greutatea nu mi-ar fi permis (…) Nu mă gândeam atunci nici la teza de doctorat și nici la CNSAS, de care, chiar a doua zi urma să mă ocup intens, ca în fiecare din vizitele mele făcute acolo anual, din 2006 încoace”.
Pe autoare o zguduie memoria Holocaustului la Auschwitz, precum și memoria suferinței deținuților politici la Aiud. Așa cum a simțit lucrurile ea însăși: „Am fost la Aiud o singură dată în vizită, în timpul detenției tatălui meu, împreună cu mama. Tata a avut atunci dreptul unei vizite și unui vorbitor. Dar nu-mi amintesc aproape nimic, nici măcar revederea, și există posibilitatea ca ea, practic, să nici nu fi avut loc, dacă nu mi s-ar fi dat voie să-l văd. Tata era deja foarte bolnav, avea pe lângă hipertensiune și o boală circulatorie care nu-i permitea să stea în picioare (…) Pe ambii pereți erau trecute numele celor morți în închisorile comuniste, din diferitele lagăre de muncă sau închisori din România (…) Deși monumentul se află într-o biserică creștină, au fost cu toții comemorați: creștini, evrei, germani, cu toți în rând, cu toții martiri ai comunismului. Fiți fericiți, cei care v-ați sacrificat pentru dreptate – era scris pe frontispiciul intrării în bisericuță”.
Dar să nu uităm și descrierile unor locuri frumoase, interesante, pitorești, pe care le-a vizitat autoarea. Ea este o iubitoare a excursiilor, a călătoriilor, a ceea ce este frumos în lume. Natură, istorie, oameni. Modul în care povestește ce a văzut ne îndeamnă pe toți să citim cartea. Mai ales acum, în perioada pandemiei, când nu putem să ne depărtăm la mai mult de un kilometru de casă…
–––––––-
Lucian-Zeev HERȘCOVICI
Ierusalim, Israel, 5 octombrie 2020