Răstignirea sau crucificarea era o formă extremă de execuție a celor mai periculoși adversari sau celor mai răi dintre răufăcători.
Execuția consta în legarea sau țintuirea victimei pe un “stâlp” vertical sau pe un stâlp vertical prevăzut și cu o bară orizontală pentru prinderea brațelor extinse ale victimei. În greacă execuția se numea  “stauroo”, iar în latină, ”cruci figere”.
Asa cum ziceam crucificarea era o formă extremă de execuție și ea era considerată atâta de crudă și umilitoare încât cetățenii Romei, prin lege, nu puteau fi executați prin “crucificare”. (De aceea Sfântul Pavel, care era cetățean al Romei, a fost executat prin decapitare).
Execuția prin “crucificare” cuprindea un întreg “ceremonial”.

Victima era întâi biciuită cu “flagellum”, bici cu mai multe limbi prevăzute la capăt cu “arșice” din os, sau bile de plumb. Această biciuire arunca victima în stare de șoc și producea și o considerabilă pierdere de sânge. Apoi, victima, era dusă la locul execuției și silită să poarte “crucea”, obiectul torturii finale. Crucea întreagă avea cam o sută și treizeci de kilograme și, aflată în stare de șoc, victima nu ar fi putut-o duce. De aceea, cel mai adesea, victima ducea doar brațul orizontal al crucii, ”patibullum”, care avea “doar” circa 30-40 de kg greutate. Ajuns la locul de execuție victima era dezbrăcată complet și apoi legată pe cruce. De regulă brațele, extinse, și picioarele erau legate de cruce dar adesea, pentru a spori chinul, în încheieturile mâinilor și picioarelor erau bătute piroane. Ele erau bătute cu “grijă” să nu rupă artere care să facă, prin pierderea de sânge, moartea rapidă. Piroanele erau bătute în încheietura mâinilor și nu în palme, căci, sub povara corpului, palmele s-ar fi sfâșiat. Apoi crucea era înălțată vertical. Durerea din acel moment era atâta de atroce încât victima își pierdea controlul sfincterelor și lichidul biologic țâșnea în râsul participanților. Căci crucificarea urmărea nu doar chinul fizic, dar și cel psihologic, umilirea , batjocorirea, distrugerea oricărei intimități. Uneori, pentru a prelungi agonia, se punea și un soi de “suport” pentru picioare. Cu vârful degetelor de la picioare victima afla un minimal suport care nu făcea decât să prelungească agonia. Durata supliciul depindea de condiția fizică a victimei, de starea vremii și de intenția călăilor. Căci o crucificare era făcută, de la început și până la sfârșit, de același detaliu militar, grupa de soldați, cel mai adesea comandați de un centurion. Acel detaliu militar trebuia să rămână în serviciu activ până la moartea victimei. Uneori, pentru a grăbi moartea, celui crucificat îi erau zdrobite fluierele picioarelor, era lovit în piept sau, un foc, cu fum mult, era aprins la piciorul crucii pentru a sufoca victima. Moartea provenea din pricina deshidratării, cardiac arest, embolism pulmonar și mai ales asfixiere. Asfixierea se producea într-un mod absolut sinistru. Victima, extinsă pe cruce, trebuia, ca să poataâă să respire, să se “tragă” în mâini. Acest efort era enorm și de fiecare dată însoțit de dureri atroce. În final, epuizată, victima nu mai avea puterea să se “tragă” în mâini și atunci, în decursul unor minute crâncene, se asfixia, se îneca.
Aceasta a fost calea prin care Mântuitorul Lumii, Hristos Dumnezeu a fost ucis de oameni.Trebuie sa fie bine știut că Hristos Dumnezeu a suferit pe Cruce în chip real, ca un om, toate chinurile fizice și psihologice. Învățătura marcioniștilor și dochetiștilor, după care Hristos a coborât pe pământ și la iad  “doar în aparență”, este o blasfemie. Fără o suferință reală, nu era posibilă o mântuire reală. Hristos a suferit totul din plin. Căci el era Dumnezeu adevărat și om adevărat, mai puțin starea de păcat. El a suferit “pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. Mai mare jertfă nu există. Iar în același timp trebuie să înțelegem că doar cineva cu o voință de fier, cu un curaj fără margine, putea accepta de buna voie, pentru “lume”, acest chin și această umilință și, în plus, să o ducă plin de cea mai deplină și autentică smerenie. Doar un asemenea OM putea să privească pe necuratul în față și să nu clipească! Căci Iisus a suferit acest chin nu doar ca Dumnezeu dar și ca Om. De aceea cei care vorbesc de “sentimentalism”, stare “căldicică” și lipsa de primejdie în asumarea condiției de Creștin, nu știu ce vorbesc. Creștinismul înseamnă asumarea celui mai mare risc fără nici o garanție. În vorbele Părintelui Nicolae  Steinhardt de la Rohia, creștinismul este salt de la trapez fără plasă. Continue reading „Alexandru Nemoianu: Despre răstignire” →