O părere de lumină palpită pe trotuarul de vizavi, ivindu-se printre siluetele în mişcare, sub înserarea zorită de coroana norilor vineţii, împletiţi în valuri, asemeni bancurilor de peşti ce-şi schimbă brusc direcţia. Lumina palidă se alungeşte, se subţiază, se dilată, prinde contur şi-l pierde cu întreruperi, strecurată prin ţesătura ca de igliţă, alcătuită din trupuri ce se deplasează în ambele sensuri, ocolindu-se cu grijă. Ochii care urmăresc lumina, erup din arsura închipuirii şi, un ghem de fierbinţeală se prelinge ca lava prin trupul atins de vedenie. Miros de pământ umed şi de frunze de nuc începe să curgă din cer, vânturat de fulgi mari şi pufoşi de zăpadă. Din gâtul fiebinte ţâşneşte un strigăt de sălbaticiune ce deschide orbeşte drum, ignorând obstacole. Spaima pierderii luminii pe care o caută neistovit, de ani buni, anulează raţiunea. Un salt printre maşini, o traversare periculoasă a străzii, ocrotită de cine ştie ce clipă de indiferenţă a destinului şi, mâinile se reped înainte, căngi pregătite să nu scape prada. Apucă veşmântul luminii şi-l scutură ca pe o scoarţă veche, până cade din el mirosul râvnit. Ochii încep să se limpezească, strigătul se transformă în şoaptă seducătoare. Vede făptura dezvelită de armură, goliciunea ei fremătând în nehotărâre. O încălzeşte cu braţele, o apropie de trupul său cu blândeţe, ca pe un obiect fragil. Îi repetă într-una propoziţia pe care a repetat-o în gând până i-a devenit rugăciune si, a cărei alcătuire era pe cale să-şi piardă sensul: „Nu mă urî în nopţile în care n-ai somn”. Lumina creşte în intensitate, capătă străluciri de sidef, înconjoară ca un cocon îmbrăţişarea încremenită într-un alt anotimp.

***

Continue reading „Ştefania Oproescu: Venus din porumb” →