Marin MOSCU: Picături de suflet – versuri (1)

„Aş vrea să ştii”, volum semnat de Lia Ruse, continuă linia tematică întâlnită în majoritatea scrierilor anterioare, definind personalitatea scriitoarei. A nouăsprezecea carte conţine cincizeci de poezii, în care suavitatea sentimentelor, imaginaţia şi mobilitatea gândirii creează un sistem original, metaforic. Poeta se purifică prin iubirea evocatoare pe care o cântă în versuri de imn.

Tremură în iubire, zâmbeşte nostalgic amintirilor, atinge note înalte, pluteşte într-un univers, pendulând între astral şi teluric: „Ne-am înfăşat în crini albi de candoare“ („Ne-a mai rămas“). Sentimentul se consumă într-un decor adecvat: „În ploaia unui tei sub lună plină,/ Ce-a aruncat argint“…

Efectul este de transfigurare mărturisită cu extaz:

„Am fost lumină“ („Ne-a mai rămas“). Teiul intervine frecvent în lirica sa, evocând un spaţiu luminos, intensificând iubirea („Clipă… rămâi“).

Sufletul pur accentuează emoţia cu specificul vârstei adolescentine; se simte fericită vara, în mijlocul unei naturi viguroase. Toamna „dulce“ rămâne anotimpul întâlnirilor spirituale, petrecute undeva, într-un mediu rural silvestru, cu sfiala cuplului Daphnis şi Chloe: „Ochiul tău prea duios, timpul tău plin de vis,/Ne-am atins într-o toamnă, aşa ne-a fost scris/Într-un sat neştiut, cu chip armonios…/Am zburat într-un dans, fericiţi, prin livezi…“ („Toată viaţa“). Continue reading „Renata ALEXE: Dimensiuni poetice (Postfaţa cărții „Aş vrea să ştii” de Lia Ruse)” →

Iulia PAŢIU: Poemele fulgilor de nea

***

cu gândul sosit la plecare forma înaintează

şi se prevăd pentru mine ninsori

trecutul aşteaptă înainte un adevăr ieşit din clişeu

patinele îmi devin propriile picioare

Continue reading „Iulia PAŢIU: Poemele fulgilor de nea” →

Vasile MĂRUȚĂ: Cu poetul adorat (Prefaţa cărții „Aş vrea să ştii” de Lia Ruse)

La fel de perseverentă, cu stilul personal pe care-l dezvoltă în volumul Culori în iubire, unde, prin jocul imaginii, «pământul s-a trezit desculţ», iar «curajul iubirii» aduce prin aer «cuvântul» pentru a completa fascinaţia trăirii poetice, în acest nou volum, Lia Filoteia Ruse înalţă dragostea sa pentru creaţie şi poem la o dimensiune superioară.

Intitulat Aş vrea să ştii, el se deschide cu aceeaşi fascinaţie pentru poetul adorat, despre care Lia Ruse scrie:

«Cântă tăcerea-ţi pe foi de hârtie !…/ Iubirea tot zburdă-n poeme cu vers», anunţând conţinutul operei eminesciene, formulat sintetic în trei cuvinte: «doină, istorie, filozofie». S-ar putea crede că gândul perpetuu la geniul poeziei româneşti, adevărat «luceafăr în univers», instalează de la început un dialog interior în însăşi scrierea acestui nou volum al Liei Ruse. Volum care astfel nu este absolvit de o oarecare nuanţă teoretică, pe alocuri, în detrimentul sincerităţii. Notăm, însă, cu bucurie că dincolo de reflecţie şi impresia narativităţii – nu întotdeauna permise în poezie – intenţionalitatea creatoare introduce cu iscusinţă metafora până în cele mai obişnuite inserţiuni ale realităţii: «S-agaţă timpul iar de amintiri / Şi face gol din umbrele uimite,/ Din ceasuri blânde clipe aiurite/ Se zbat în marile iubiri» („S-agaţă timpul“), ceea ce imprimă volumului valoare literară.

Continue reading „Vasile MĂRUȚĂ: Cu poetul adorat (Prefaţa cărții „Aş vrea să ştii” de Lia Ruse)” →

Alexandru NEMOIANU: Răul care ne bântuie

Este suficient să ne uităm în jurul nostru și să vedem că suntem bântuiți de un rău și fizic dar mai ales sub forma unei stări de spirit. Un rău pe care Ștefan Augustin Doinaș îl numea, “un rău de porți deschise și de ferestre sparte”. Este un rău care este al capitulării, al sentimentului că nu mai este nimica de făcut. Iar dacă vom privi încă mai atent vom băgă de seama că această stare de spirit capitulardă a fost inoculată, de cel puțin două decenii, prin surse veninoase care urăsc și Neamul Românesc, și obiceiurile lui, și mai ales Credință lui. Sunt veninoasele “apeluri” vehiculate prin Organizațiile Ne-Guvernamentale, aceste tribune ale neadevărului și ale otrăvilor spirituale și morale. Dramatic aceste apeluri veninoase au fost acceptate de către prea mulți și mai ales de prea mulți oameni tineri. Acestor apeluri veninoase le este datorată starea de pesimism care domină, de negativitate și îndărătnicie în neadevăr. Căci pesimismul și negativitatea nu provin din prea mult rău, provin din plictiseală și lâncezeala morală. Iar acest proces de otrăvire a început mai demult. A început din momentul în care țărănimea românească a fost marginalizată, și supusă unor încercări enorme de a fi distrusă. Cei care vor răul Românilor au știut și știu că vlagă românească și singură lor nădejde de mai bine sălășuiește în țărănime, în tot ce reprezintă ea, în ‘satul” românesc.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răul care ne bântuie” →

Vasilica GRIGORAȘ: Fulg de nea

Fulg de nea

(Cu drag, pentru Eva)

Astă noapte, când dormean

Mi-a bătut un fulg în geam,

Slab, stingher şi abătut

Abia de l-am auzit.

Am deschis într-o clipită

Fereastra mult aburită

Şi-am întins degrabă mâna

să-i încălzesc inima.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Fulg de nea” →

Iacob Cazacu-ISTRATI: În memoria lui Ovidiu…

“Fără picătura de nebunie, geniul rămâne în scutecele talentului.” (Vasile Ghica)

Când am primit mesajul de la Luminița, fiica mai mică a prietenului meu Ovidiu Creangă, originar din Vărzărești, sat cam la vreo 60 de kilometri de Chişinău am rămas trăsnit de prima frază: ” Azi noapte s-a stins din viață tata. S-a bucurat de viață așa cum a fost, restransă într-o mică colivie, pană în penultima zi. Era pregătit de trecerea aceasta de mult și un singur lucru nu dorea: să sufere. I s-a îndeplinit dorința, a fost în spital numai o seară și a bolit numai o zi.

Nascut la 14 februarie 1921, decedat la 4 decembrie, 2017. (97 de ani, aproape)

Am înțeles, că acel, care a fost Ovidiu Creangă nu mai este.

Pentru mine a fost tată și bunel ultimii 10 ani cât, am fost aproape nedespărțiți, în afară de timpul aflării în Basarabia, care se limita la o lună, cel mult 2 luni pe an.

L-am cunoscut în toamna lui 2007 în Toronto, Canada, la şedinţa cenaclului literar „Nică Petre”, care pe atunci se numea „Observatorul” şi care e condus şi astăzi de redactorul revistei, Dumitru Puiu Popescu.

Am rămas încântat de atmosfera ce domnea acolo – plină de voie bună şi prietenie, de dragoste faţă de valorile noastre naţionale. Pentru moment, uitasem că sunt oaspete. Mă vedeam acasă, în sânul familiei sau la o serată literară, între colegii mei, profesorii şcolii medii din Căzăneşti, jud. Orhei.

Şedinţa cenaclului era închinată sărbătorii de 1 decembrie – Ziua Naţională a României. A luat cuvântul şi eroul meu. Cu atâta dragoste a vorbit despre mândria de a fi român, încât nici nu găsesc cuvintele care să-mi descrie farmecul cu care l-am ascultat. După şedinţă, s-a apropiat de mine (fusesem prezentat de către dl Dumitru P. Popescu ca profesor de istorie, român basarabean, şi am citit din versurile mele noi), de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea: „Hm… Eu sunt tot basarabean, dragul meu, din Vărzăreşti, judeţul Lăpuşna”. A rostit aceste cuvinte cu o asemenea intonaţie şi cu atâta pasiune, încât pe dată am înţeles ce a dorit să accentueze – că rădăcinile şi dragostea lui faţă de Basarabia sunt cele mai puternice din lume. Continue reading „Iacob Cazacu-ISTRATI: În memoria lui Ovidiu…” →