CU O SINGURĂ PÂINE
Acest jurământ
A fost făcut pe viaţă.
Eu sunt plămădită din ulcele şi străchini
Arse în cuptoare demult prăbuşite.
Neştiută de oameni, de păsări,
Plec după pâine, mă împiedic în cămăşile
Întinse de-a lungul străzii cu teii împodobiţi de omizi.
Mătasea insectelor străluceşte ca nasturii de Boemia,
Lucruri mărunte cu care
Închei manşetele, gulerul şi aerul
Pe care-l tot mut dintr-o mână în cealaltă.
Ce grea e pâinea asta fără seminţe.
Ce împodobite-s rufele care-mi ating degetele
Cu mâneci crescute din sânge!
Gust firimitura şi-n prăvălie e vară.
Brutarul aruncă pe lemnul tejghelei,
Taie în felii
Senzaţia mea de greaţă, de animalică teamă.
Gustaţi merindea întinsă ca trupul femeii
În grâu!
Închideţi ochii!
Soarele continuă să ardă
Ca un batic înnodat peste mijlocul umbrei
Pe care o las fără lesă
Să zburde de-a dreapta-mi
De-a stânga-mi…
Pe banalul asfalt.
PALMELE LE AŞEZ PESTE FLACĂRĂ
În urma noastră nu mai este drum
Pe care
Să ne întoarcem, să ne recunoaştem
Aşa , fără de ochi, fără de urechi…
Doar cu gura plină de cuvinte nefolositoare.
Te-am aşteptat dinaintea troiţei
Căreia i-au dat rădăcini de Strelitzia.
Lucrez la un patrafir
Din florile şi păsările pe care
Nu le-a văzut nimeni în carne şi oase.
Când vine vremea cinei,
Îmi aşez palmele peste flacără
Aşa cum majordomul
Stinge candelabrele într-o sală de bal.
Se va face noapte de catifea
Ca vinul de Burgundia,
Şi ce dacă am o singură rochie,
O singură viaţă
Şi pun puf de îngeri
În cuvinte şi în pernele
Ce stau tolănite pe sofaua
Ce pare a fi o corabie din sticlă neşlefuită?
Azi e începutul şi sfârşitul singurătăţii
Pe care o simt
În perechea de cizme desperecheate,
Încălţări ce mă obligă
Să obligă să merg
Pe linia-vieţii,
Pe linia-sorţii…
JACHETE DIN CATIFEA ALBASTRĂ
Zile rupte în coate.
Miliarde de gulere albe şi bine apretate,
Jachete din catifea albastră şi moale
Mi-au umplut toate sertarele.
Mobila din casa asta
Are intarsii din fildeş
Şi în iernile prelungi şi osoase
Poţi să aud cum
Braconierii hăituiesc prin oraş
Pasărea fericirii.
Povestea asta ar putea rămâne nescrisă,
Înger din ipsos fără glazură,
O elevă în uniformă cu nasturi de alamă comună.
Ziua de duminică a expirat pe rafturi
Ca miile de mostre din laptele mamelor.
Fotografii în sepia îşi dau cu roşu pe gură.
În răstimp,
Fiii noştri
Au aţipit cu toate cărţile lumii în braţe.
Nu-mi tăiaţi limba prea ascuţită.
Nu-mi smulgeţi unghiile date cu ojă albastră.
De bunăvoie vă zic
Tot ce am văzut şi am trăit
În colivia cu baldachin de mătase.
PĂMÂNT GRAS ÎN PUNGI RESIGILATE
Mâna destinului scrie cu cretă viu-colorată
Pe masca din plastic.
Ploaia s-a dedublat în oglinzi de Veneţia.
Numele nebunilor e tot mai efervescent
În băutura din care sorb
Dimineaţa şi seara.
Îmi iau drogul de insomniac incurabil.
Sunt atât de aproape de fericirea cuvintelor
Ce nu vor să devină poeme.
Praf şi pulbere, joc de noroc-chior…
Şi noi, alunecând
Printre popicele de gresii fără identitate.
Trecem cu ochii deschişi
Peste cadavre de flori şi de păsări exotice.
Aproape că dansăm pe sfoara
Ce ne strânge unul în altul;
Eu nu am avut niciodată picioare.
Tu ai doar paşi,
Drumuri ascunse în şosete din sare.
Pământ gras,
Pământ resigilat în pungă de plastic,
Testamentul meu scris trup ninsoare.
De ce m-aş da o parte
Din faţa ecranului
Pe care proiectorul scuipă şi linge
Urmele unor scaune golite de oameni?
Zici că mi-ai plătit lecţii de zugrăvit
Fericirea
Pe pielea femeii ?!
Frumoasă e mâna ce nu vrea,
Nu ştie cum
Ar putea să se dizolve-n vopseluri.
CASA NOASTRĂ
Râvnesc la patru anotimpuri deodată.
Timpul stă prăvălit într-o rână
Peste bulgării arăturii de la noi din grădină.
Mama nu mai plânge, tata o ţine de umăr
Şi între ei doi
Creşte pomul care nu ştie
Pentru cine ar trebui să rodească.
Pe drumul cu braţele aşezate în cruce,
Dincolo de imaginea metaforică
Este casa noastră
Cu cruce de tablă pe ţigle.
Întreg universul meu
Stă comprimat
În paharul cu apă de la fereastră.
Vezi perechea de hulubi
Care vine din cer?
Recunosc cicatricile de sub penajul
Împroşcat cu alice.
Tot medalii de bună purtare
Într-o lume pe care
O socotim cu rigla, cu balanţa
Cu compasul…
Aş putea să filmez păsările albe
În Rai,
Să fac un scurt-metraj premiat
De National Geografic,
Să difuzez imaginile emoţionale
În serile în care
Sunt atât de singură cu mine însămi
Încât uit ce-i acela
Cuvânt.
PASAGER CLANDESTIN
Ce interes aş avea să fiu prima
În trenul de dimineaţă?
Când nu a răsărit încă soarele
Şi buza mea atinge buza fierbinte
A ceştii cu cafea fără zahăr.
Vom trece oricum graniţa dintre unii şi alţii.
Ne vom furişa cu pachetele monstruoase
Printre santinelele încremenite
Cu iubitele-n braţe.
Odată ajunşi la hotel,
Ne vom zvârcoli insomniaci
În cearşafuri de saten rece
Fără să ştim unde ne e capul
Unde-s picioarele.
M-am cam plictisit
De jucării din stambă umplute cu talaş.
Vreau caii adevăraţi,
Copiii în locul păpuşii cu cap de porţelan.
În gările cu bănci slinoase şi goale,
Pe culoare lungi de spitale,
Umbrele noastre stau agăţate
În cuier din faianţă.
Uneori mă iau de ele,
Le înjur, le pleznesc peste faţă,
Într-o întrecere neverosimilă
Pentru un loc mai bun,
La fereastră.
O, da acum pot privi peisajul;
Deal şi vale,
Locuri spre care mă îndrept
Cu tot calabalâcul adunat în clasoare.
Maşinăria cu roţi neinventate de om.
Scrâşneşte, se târăşte,
Ne poartă ca pe nişte fetuşi viabili
În propriul pântec.
CELE MAI BUNE PARFUMURI
Bătrânul măr nu mai face fructele cunoscute .
Viermii s-au camuflat în mătase.
Eva şi Adam, goi puşcă,
Intră în cea de-a douăsprezece-a lună
A anului în care exersăm.
Flik flakuri
Cu fervoare, cu bucuria succesului.
Oasele orhideelor vor fi macerate
În borcanele cu semne frumoase şi indescifrabile.
Cele mai bune parfumuri se vând
La licitaţie,
Şi spectacolul poate să înceapă.
Mă îmbrăţişezi cu mănuşi de urzică,
Îmi aşezi capişonul de piele
Pe ochii care simt
Iepurele tremurând peste dune.
Un pământ mototolit
Se iveşte
Peste grădina îngerilor neascultători.
Aici se exersează tirul cu arcul,
Se dansează strânşi în braţe
Oameni şi păsări,
Un singur duh, vânător din plăcere
Şi aripile mele efemere,
Şi gura ta smălţuită cu dinţii de fiară,
Au prins mirosul merele
Printre care s-a târât un şarpe fără solzi de aur.
ÎMI SPUI CUM SĂ TREC STRADA
Se coagulează sunetele
Am devenit urechea care percepe
Prezentul, trecutul şi viitorul.
Pe sub geamul orb
Trece bărbatul
Cu ziarul la subsioară.
Nu-mi cere să ştiu
Cum umblă un vânzător de ştiri-calde,
Aşa, fără sfori la mâini, la picioare.
Oraşele sunt cu funingini în cerul gurii.
Gratii de degete pătate de tuş verde.
Puii de urs au coborât din munţi
Dau buzna în cafenele,
Se hârjonesc printre mesele cu un singur picior.
Muritorii de rând caută arme.
Îşi fac planuri, învaţă cum se pune
Fiara din ei înşişi
Cu botul pe labe.
Docilă, din naştere temătoare,
Eu îmi beau cafeaua în odaia caldă,
Departe, cât mai ferită
De gheara ursoaicei-mamă.
Ea ştie, nu-i pasă,
Că va fi prima sacrificată.
Ei, tu ai milă din fire,
Doar ce atingi cu privirea
Gresia, cuţitele din măcelăria
Mult mai curată decât
Mâinile lui Pillat din Pont,
Şi-mi spui
Cum să trec strada portocalie,
Fremătătoare
Ca un semn de avertizare.
ŞARPELE CU CARNE ALBĂ
În palma ta sunt halba cu berea nebăută
Sunt piatra cu care desenezi cercuri concentrice
Pe apa vieţii
Sunt ciob din oglinda spartă de demult
Şi din care au lăstărit dimineţile
Pe care mi le-am dorit dintotdeauna.
Nu-ţi cunosc întrebările
Gândul din care
Ziua se prelinge în amurg
Ca un şarpe cu carnea albă.
Doar ficţiune-i trupu-mi
Şi casa mi-o zidesc cu ochi de sticlă
Să pot privi prin ei
Secundele ce îngenunchează în faţa
Balerinelor celebre şi moarte.
Mi-e dor de un ritm
Pe care să dansez,
Braţele să le ridic
Deasupra neastâmpăratelor oraşe,
Să mint şi să cred
Că zborul păsărilor de la bâlci
Este mult mai mult decât o bagatelă
De var, pene vopsite şi elasticul
Ce-mi duce lumea în sus şi în jos.
Sunt tot mai aproape de cântecul păsării
Sunt cântecul lebedei din oul
Ce nu poate, nu ştie cum,
Nu are pentru cine
Să nască.
MĂNÂNC PE GENUNCHI
Eu sunt casa.
Eu ţin soba cu plita încinsă.
Palma mea-i aburindă
şi doar ciozvârta din carne de miel neînţărcat
Mai are curajul de-a merge de-a buşilea
În jurul meu
De trei ori
Cerându-mi
Apă.
Ţi-am iertat demult sărutul
Moarte
Şi locul e liber
Între lungul şi latul
Spin
Pe care nu-l revendică nimeni.
În coroană nu am nume,
Nu am număr, nu am prieteni
Cu care să joc tabinet în acele după-amiezi
Când dibuiesc toate parfumurile din alifiile
Extrase din lemnul crucii
La care
Îmi plec capul
Pentru ca ştiutele şi neştiutele mele păcate
Să se picure, să se piardă
În iarbă.
Mănânc de pe genunchi
Simt gustul ploii trecute
Şi te strig cu silabe ce nu au cum
Să evadeze din creier.
E pace relativă în cercul de cretă,
Casa e casă
Masa e masă
Doar imaginea pe care o decupez din ziar,
Îi dau formă de avion
Ce-şi ia zborul, iese prin fereastră,
Face înconjurul grădinii
În care
Plouă întruna de ieri dimineaţă.
––––––
Melania CUC
Bistriţa, decembrie 2017