La împlinirea celor 85 de ani, este firesc să-mi pun întrebarea:cum aș dori să răman pentru posteritate? În largul fluviu al anonimatului şi din rostogolirea neîndurătoare a timpului, mi-aş dori, ca din tot ce am fost şi am scris, să dăinuie ceva pentru posteritate, sa raman macar atata cat spunea Nicolae Titulescu:”Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge…Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, afiindcă m-am strduit să o aprind”

Ce mi-aș dori să rămnă? Poate imaginea mea precum “liliacul înflorit la poarta înserării” şi neapărat „zâmbind vieţii”, însoţită mereu de un „gând purtat de dor” de acel dor al locurilor natale, de cel al unuversului copilăriei, al oamenilor Țigăneștiului natal, oamenii din mijlocul cărora m-am ridicat, am luat de la ei zestrea de suflet aşa cum apa ia forma vasului în care este pusă. Cu această zestre am plecat în lume şi m-am străduit prin scrierle mele să le port românitatea şi numele pe toate meridianele pământului cu ajutorul internetului care a pulverizat distanţele făcând din lumea largă un sat ceva mai mare. Mi-aş dori să rămână ceva din fervoarea cu care am urmărit pe verticală spiritualitatea neamului românesc şi am sorbit cu nesaţ din frumuseţea de negrăit a graiului nostrum, ceva din felul cum m-a văzut scriitoarea Cezarina Adamescu „o ambasadoare a sufletului românesc”

Mi-ar plăcea să rămână ceva din gândul curat, prețuirea și recunoștința pe care o port Canadei, țara mea de adopție pentru tot ce mi-a oferit. Mi-aş dori să străbată prin timp ideea că măcar m-am încumetat să surprind câte ceva din inefabilul vieţii, din fiorul infinitului aflat dincolo de graniţele veţii noastre sau ceva din bezna misterelor care ne împinge spre neprevăzut. Peste acestea m-am străduit să arunc o lumina ca mierea razelor de soare, într-o după amiază de toamna târzie când m-am apucat să scriu ignorând viforniţele iernii care îşi aruncau săgeţile prevestitoare spre mine.

Mi-aş dori să rămână ceva din scrisul meu ca un mod de a exista, ca un altar pe care sufletul meu s-a reconstruit din ţăndările unor lovituri şi din durerile neplânse, înăbuşite în cămara inimii. Mi-ar plăcea să rămân în posteritate ca un scriitor îndrăgit de arta cuvântului, haina gândului încoronat, care cuminecă inima şi sufletul şi care ne redă pe noi nouă înşine. Mi-a plăcut să mă cufund în adâncul cuvintelor care se ţes din liniile abia stăvezii ale sinelui. M-a preocupat întotdeauna înălţimea ideilor literare, dar şi cea a trăirii întru frumos cu încărcătură emoţională.

Am admirat întotdeauna şi mai apoi am scris cu deosebită plăcere despre scriitorii înzestraţi cu harul de a plămădi din cuvinte gânduri şi trăiri care se pitrocesc în adâncul inimii despre cei care au fost plămădiţi cu puterea de a coborî în zonele abisale ale conştiinţei umane, acolo unde se ascund crâmpeile de viaţă, conflictele dramatice care se desfăşoară în tăcere. Am scris despre viaţa şi creaţiile lor, de parcă aş fi scris despre mine. Continue reading „Elena BUICA: Privind peste timp” →