Cartierul Floreasca, în care m-am născut și am trăit până la 32 de ani, se află în partea de nord-vest a Bucureștiului și a reprezentat o zona interesantă, care nu este doar o realitate geografică, dar și una istorică și psihosocială.
Inițial, actualul teritoriu pe care se află cartierul Floreasca, și pe care îl delimitez că fiind zona cuprinsă între șoseaua Ștefan cel Mare, Calea Dorobanților, strada Barbu Văcărescu și fostul capăt al tramvaiului 5-să zicem linia din afară a lacurilor Floreasca și “Oală”, a fost moșie a familiei Florescu, având aici case de vară și interese de pescuit, albit pânză, ceva agricultură și tăiat lemne. Din trupul moșiei s-au dăruit părți unei Ancuța Herescu, probabil “băneasa” Ancuța și altor descendenți care au dat numele câtorva străzi aflate în zona cea mai veche a cartierului și care zona, până spre anul 2000 a fost zona cea mai prăpădită a cartierului. Acea realitate istorică ținea de veacul al XVIII-lea și prima jumătate a celui al XIX-lea. Acelei vremi îi aparține și zidirea Bisericii Floreasca, cu hramul Sfânta Sofia. Data zidirii nu este cunoscută, dar bisericuța avea o puternică personalitate și fermecătoare eleganta. Bisericuța a stat în stare de paragină și semi-părăsire până spre 1900 când a fost refăcută prin truda familiei Negroponte. În jurul acelei bisericuțe s-au adunat case și s-a alcătuit o prima “mahala” a zonei Floreasca.
Aceea era, să zicem, o mahala tipică. O realitate socio-economică așezată între sat și oraș, o structura românească autentică și ținând de procesul de devenire al orașelor din “vechiul regat”. Era populată de oameni săraci, cei mai mulți lucrători modești în oraș sau lucrând la micile întreprinderi locale, între care mai importante erau grajdurile Negroponte, cu cai de rasă și monta. Ca în orice mahala aici coexistau realități de viață citadină și rurală. Fiecare casă avea un petec de grădina, poate câțiva butuci de vie, doi trei pomi fructiferi, păziți cu strășnicie, câteva găini și nu arareori și un râmător, garduri înalte și de multe ori o băncuță la poartă. La margine această mică mahala se termină în lacul Floreasca, inițial mlăștinos și insalubru, iar în partea dimpotrivă se întindea un câmp mare și vast care se pierdea spre Colentina. Inițial acolo erau anume grădini și câmpuri, mai apoi maidan și paragină. Din loc în loc erau pâlcuri de castani sălbatici care dădeau locului farmec și un soi de nostalgie. Această primă mahala avea viață ei și a fost dominant în zona la începutul veacului XX.
Dinspre Șoseaua Ștefan cel Mare, în continuarea Căii Polone, venea Calea Floreasca reprezentând coloana vertebrală a unor așezări mai recente și mai complexe. Zona se cuprindea între Calea Dorobanților și stradă Barbu Văcărescu având, cum am spus, ca ax median, Calea Floreasca.
În acest spațiu relați vast, s-au ridicat case de mahala, crâșme, mici prăvălii, etc. Aici viețuiau nu numai mahalagii tipici, ci și numeroasa mitocănime. Mitocanii fiind oameni cu rosturi economice dar care au alcătuit un tip uman aparte. Spre deosebire de mahalagii, care sunt persoane superficiale dar fundamental sentimentale și cu izbucniri de generozitate și aderența la “idei”, mitocanii sunt personaje care se caracterizează prin slugărnicie față de cei “mari” și cruzime față de cei “mici”. Cu timpul “mitocănimea” a încetat să mai fie o realitate economică și socială devenind însă un prea des întâlnit “tip” uman.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cartierul Floreasca” →