ȘI PENTRU CĂ LIPSESC…
SĂ-I IERTE
Copii, ce nu mai știu să plângă
Și nici să râdă, să zâmbească,
li-s ochii seci… de așteptare,
Cine la viață… să-i trezească?
Cine să-i mângâie… pe față,
Să-i ia pe sus… de subțiori?
Dacă părinții… sunt… departe,
Și-i văd… numai la sărbători.
Cine să stea… la căpătâi?
Atunci când febra… se ridică,
Când ochii ard… ca două stele,
Și lacrima… din ele… pică.
Cine să-i scoale dimimneața,
Pe fruntea… plină de pistrui,
Cu un sărut… ca Pâine caldă,
Acum… rămași… ai nimănui?!
Cine să-i lase să scâncească?
Apoi la piept să-i strângă dulce,
Le scalde în pupici… obrajii,
Până ce-ajung la pat să-i culce.
Copii… sunt văduviți de glasul,
Acelor… care le-au dat viață,
Chiar dacă au ca cerul… ochii,
Tristețea le-o citești… pe față.
Au fruntea… ca un câmp arat,
De gânduri, care mai de care,
Cu ochii rătăciți… de unde…
Poate că vreun părinte apare?
Sunt gata să frământe colbul,
Chiar dacă au de ce să-i certe,
Sunt gata să le sară-n brațe,
Și pentru că lipsesc, să-i ierte.
———————
Victor COBZAC (VicCo)
Chișinău
23 aprilie, 2018