Richard Wurmbrand s-a născut în 1909 într-o familie de evrei bucureşteni. În 1938 se converteşte la creştinism, la scurt timp convertindu-se şi soţia sa, Sabina. Wurmbrand devine secretarul Misiunii Bisericii Anglicane pentru evrei din Bucureşti.
A fost arestat de mai multe ori pentru perioade scurte de timp în timpul regimului antonescian. Tot în această perioadă, ca urmare a măsurilor cu caracter antisemit, familia soţiei sale a fost deportată într-un lagăr din Transnistria unde a şi dispărut. Însă mulţi alţi evrei au fost ajutaţi de către Wurmbrand, sprijinit de unii preoţi romano-catolici şi chiar de Patriarhia ortodoxă, să scape de muncile obligatorii sau de internarea în lagăre.
La 29 februarie 1948, Wurmbrand era arestat pentru prima dată în perioada comunistă. Condamnat la 20 de ani sub acuzaţia de “înaltă trădare” a fost eliberat după opt ani şi jumătate, în 1956. Soţia sa, Sabina a fost şi ea arestată în 1951 şi trimisă pentru trei ani în închisoare fără să fi avut parte de un proces, perioadă urmată de alţi ani de arest la domiciliu. La 16 februarie 1959 Wurmbrand este din nou arestat fiind eliberat abia în 1964.
Datorită restricţiilor şi presiunilor la care este supus după eliberare (în cele din urmă i se anulează şi autorizaţia de a predica) este nevoit, împreună cu familia, să părăsească ţara în decembrie 1965. Răscumpărat de o organizaţie creştină norvegiană pentru suma de 10.000 de dolari, achitată statului român, şi ajuns în lumea liberă, şi-a făcut o datorie de onoare din a arăta faţa monstruoasă a comunismului. Astfel, la 6 mai 1966 a fost audiat de un Comitet al Senatului Statelor Unite ale Americii, în calitate de martor al tratamentului aplicat deţinuţilor politici în România. Textul mărturiei lui a fost cel mai bine vândut document al guvernului american timp de trei ani. Această audiere a fost urmată de numeroase interviuri, conferinţe sau emisiuni televizate, în multe dintre oraşele americane.
În 1967, înfiinţează organizaţia “Vocea martirilor” pentru a ajuta cu aceeaşi energie şi consacrare până la sfârşitul vieţii (17 februarie 2001) pe creştinii persecutaţi din întreaga lume comunistă.
Documentul de față l-am primit în urma corespondenței mele cu Mihai Wurmbrand, fiul lui Richard Wurmbrand.
—————————–
Tudor PETCU
București
Nu există libertate fără responsabilitate,față de noi înșine, față de darurile pe care le-am primit și față de aproapele nostru. În mijlocul circumstanțelor existenței, pe care nimeni nu și le poate alege, între cele bune și rele, evoluează persoana umană și acolo și atunci, se dovedesc caracterele.
În memoria colectivă, filosoful Mircea Vulcănescu a trecut în rândul ”sfinților populari”. Canonizat de popor, dar ignorat de oficialii bisericii, Mircea Vulcănescu a rămas pildă de martir pentru generații de români, un fel de a muri demn de pateric, în care primii creștini se jertfeau pentru credință. După 23 august 1944, gânditorul Mircea Vulcănescu trebuia ucis…Cei mai mari ai lumii nu au nevoie de martiri și sfinți și nici de pilde de mărturisire și credință, pentru o lume mai bună și plină de iubire harică. Temnița și zarca Aiudului, acest laborator de sfinți, a dat un martir și mucenic hristic. Mircea Vulcănescu a fost închis la Aiud, odată cu condamnarea sa la opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii. Condamnarea din dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 al deţinutului K9320/1948 prevedea: Vulcănescu Mircea: „Deciziunea nr. 27 – şedinţa publică de la 6 februarie 1948 – Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultând şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în vârstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8 (opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani.” Mircea Vulcănescu a învăţat să moară, după ce într-o seară ţinuse una dintre obişnuitele conferinţe din celulă, aşa cum o descrie John Halmaghi, în „Discursul contemporan”. Acesta ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare: „Celula în care mă găseam la vremea aceea avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule… Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalităţi politice, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea”. Alexandru Constant venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră. „A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau. Disperat şi epuizat psihic, Vulcănescu a cedat: „Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există”, ar fi spus el atunci, după cum au povestit martori din celulă. „Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…”. Chinuit de tuberculoză cu dureri atroce şi în ciuda unei recomandări medicale, Mircea Vulcănescu nu a fost trimis la Văcăreşti, întrucât transferul nu s-a aprobat. Hotărârea Direcţiei Generale a Securităţii Statului din iunie 1951 a fost dură: „La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare vă aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel”. Asta i-a pecetluit soarta, iar în noaptea lui 28 octombrie 1952, la 48 de ani, Mircea Vulcănescu avea să moară, în infirmeria de la Aiud, într-un frig cumplit, lipsit total de medicamente, într-un pat de fier. Lângă el, se aflau doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu care au povestit frânturi din ce s-a întâmplat atunci, în ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu, într-un articol publicat în „Memoria”. Cei doi stăteau de vorbă, Mircea nu le auzea cuvintele, suferea cumplit şi avea dureri cumplite. Cu ultimele puteri s-a ridicat şi a spus, ca un testament: „Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc. Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite”. Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stingea, durerile au început să dispară. Mircea Vulcănescu n-a leşinat. A rămas tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. A fost alegerea lui. Zahiernic, un alt deţinut care i-a fost aproape până la sfârşit a povestit că Mircea Vulcănescu n-a vrut să moară în timpul somnului. Aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng, aşa cum avea el, mor în timpul somnului. Şi a făcut eforturi supraomeneşti să rămână treaz. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nicio medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând… În timp ce fiecare respiraţie devenea tot mai dureroasă, cineva s-a apropiat să-l bărbierească. Dar era prea greu şi n-a avut putere să reziste. L-a rugat pe Zahiernic să-l lase nebărbierit pe o parte. Ultimele lui cuvinte au fost, se pare: „Spuneţi-i Aninii să mă ierte!” – Anina era prima lui soţie, o colegă de facultate de care s-a despărţit după aproximativ zece ani şi s-a recăsătorit cu Margareta Ioana Niculescu. Şi tot atunci ar fi spus şi celebrele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”. Asta în timp ce viaţa i se scurgea, fără nicio lumânare în infirmeria de la Aiud… Epilog? Raportul Penitenciarului din Aiud, din 3 noiembrie 1952: „Vă raportăm că în ziua de 29 octombrie 1952 a decedat în acest penitenciar deţinutul Vulcănescu Mircea, fişa 9320/48 Aiud, suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC”.