De fiecare dată când reușeam să mai ajung prin locurile pe unde am copilărit adică, prin Comuna Bălănești din Județul Buzău, imediat după ce descărcam bagajele, invariabil, eram atras ca de un magnet de primul drum care, pentru mine, însemna poteca din fundul curții împreună cu care, traversam livada, apoi via, după care se afla plantația cu pruni iar de aici, pătrundeam în pășunea numită ”Poduri” care ținea până la liziera Pădurii Bârza de unde începea Raiul nostru, al copiilor, adică refugiul care ne oferea de toate mai concret, fructe de pădure, ciuperci, locuri de joacă, de hoinăreală și altfel spus, orice aveam chef să facem.
Ultima oară când am reușit să mai ajung pe acolo însoțit de soția și de fetița mea, încă de la poartă mi s-a strâns inima la vederea celor două corpuri de casă încăpătoare în care, spre deosebire esențială de perioadele precedente când trăiau bunicii, mătuși și unchi din partea tatălui meu, de această dată când nu mai existau majoritatea celor dragi care ne întâmpinau cu mare dragoste de fiecare dată fiind vizibil emoționați de bucuria revederii în timp ce, acum, am fost întâmpinați doar de o verișoară destul de acră și astfel, plictisită de singurătatea locului fiind vizibil nerăbdătoare să se întoarcă la Buzău unde locuia și avea treburile ei.
După descărcarea bagajelor, aproape din reflex, am pornit spre poteca pe unde mergeam în livadă, apoi spre pășune și în cele din urmă, să ajung la pădure.
– Nu-ți iei arma cu tine ? – mi-a strigat din urmă verișora mea.
– Nu. Merg numai așa, într-o plimbare, să văd ce s-a mai schimbat acolo pe unde cândva pășteam vaca.
Primul lucru care m-a întristat a fost livada de pruni unde lipsa completă a fructelor era o consecință firească a grindinei care a golit pomii așa că, din cei 70 de pomi am reușit ca să culeg doar vreo două prune.
Cu sufletul gol de amărăciune am pătruns în răcoarea pădurii încercând ca să-mi mai atenuez supărarea și din reflex, am pornit pe poteca mea preferată care mă conducea mai întâi la zona botezată ”La viziuni!” astfel botezată deoarece, în acel loc destul de abrupt și nu prea accesibil, iar astfel cam singuratec, se aflau numeroase viziuni de bursuci, de vulpi și alte viețuitoare ale pădurii iar noi copii, eram fascinați de urmele imprimate în pământul afânat de la intrările în vizuini ca semn al celor care locuiau în ele.
După ce mi-am răsfoit alene amintirile legate de fiecare locușor în parte, fără a avea un scop anume urmărit, m-am pomenit parcurgând în liniște o altă potecă destul de ascunsă de frunzișul des și care, așa cum știam, m-a condus până la vechiul observator construit lângă o vie părăsită de mult, locul fiind numit ”Via lui Berbec” și astfel, aflată chiar pe marginea rupturii abrupte a malului care se mărginea cu Fâcâiana, o altă pășune mult mai întinsă.
Apariția obsrvatorului mi-a stârnit iar nenumărate amintiri nu numai pentru că nu mă mai așteptam ca să-l mai găsesc acolo în picioare, dar pentru mine a reprezentat un prețios loc de observare în care mă cocoțam cu buzunarele doldora de fragi, zmeură, porumbe, cătină și ce alte fructe de-ale pădurii mai descopeream pe acolo iar apoi, mă tolăneam pe podeaua din vârf de unde supravegheam până hăt departe toate locurile bine cunoscute iar din când în când, destul de des surprindeam și diverse viețuitoare care treceau liniștite pe sub pe sub observator.
Mi-m amintit cum, într-una din zile pe când de-abia îmi cumpărasem arma de vânătoare, bunica mea care era extrem de supărată de vulpi și ulii care îi cam dădeau iama prin puii cloștilor, mă ruga mereu ca să mai împușc din ele iar eu, bine înțeles că-i promiteam însă nu prea mă lăsa inima să trag în vulpi deoarece, nu numai că-mi plăceau ca viețuitoare dar gândeam că asta este menirea lor deoarece, Dumnezeu le-a lăsat ca să se hrănească numai cu păsări iar buruieni nu mâncau însă acesta era doar secretul meu și nu i l-aș fi dezvăluit bunicii care, precis m-ar fi pedepsit chiar dacă eram sufletul ei.
Imi amintesc cum, într-una din zile, urcând spre observator am observat în pământul afânat o urmă proaspătă de vulpe care precis coborâse în spre sat la furat așa că, mi-am improvizat un ascunziș prin apropiere știind că, potrivit obiceiului, ea va reveni în pădure tot pe acolo. Așa că, fiind o după amiază tihnită de toamnă, m-am așezat comod după o tufă de măceș așteptând cursul evenimentelor ori venirea serii, când porneam spre casă.
La un moment dat, la poalele dealului unde mă aflam, am văzut o vulpiță care se cam îndrepta spre locul în care mă aflam eu așa că, m-am gândit iute că ar putea fi chiar autoarea urmelor context în care, m-am instalat și mai comod după care am strecurat încetișor două cartușe în armă gândind că-i voi face o bucurie bunicii mele.
Intre timp, mai înainte să-mi potrivesc arma, din spatele vulpiței s-au apropiat doi câini care au ieșit din cultura de porumb pe lângă care mergeau iar astfel, la apariția lor, vulpița s-a oprit brusc cercetându-se toți trei cu atenție așa că, deoarece distanța până la vulpe era prea mare ca să folosesc arma am rămas nemișcat urmărind cu atenție desfășurarea evenimentului. Eram sigur că cei doi câini o vor mozoli și chiar o vor putea răni sau mai rău așa că, eram cu ochii pe cei trei protagoniști când deodată, tot pe aceeași potecă a apărut un al treilea câine care de data asta era un dulău în toată regula care i-a cercetat indiferent din mers pe ceilalți doi căini după care s-a apropiat ferm de vulpița care îl privea și ea stană de piatră iar odată ajuns lângă ea, a mirosit-o concentrat și apropiat ceva mai mult apoi deodată, s-a răsucit spre cei doi câini mârâind amenințător iar brusc s-a repezit asupra unuia dintre ei rostogolindu-l în iarbă cu intenția clară de a-l mușca de burtă însă acesta s-a smucit iute și a reușit ca să o rupă la fugă chelălăind urmat la distanță scurtă de cel de al doilea în timp ce, dulăul s-a apropiat aproape lipindu-se de vulpe și continuând ca să o miroasă concentrat iar respectiva, ridicându-și coada cu prefăcută nepăsare s-a prelins pe lângă dulău iar scâncitul ei melodios a ajuns până la mine așa că, am lăsat țeava armei în jos și am continuat ca să le urmăresc urmăresc idila amuzat la culme și imaginându-mi doar cum ar fi reacționat bunica în locul meu.
Deodată, imediat după epuizarea acestei introduceri, continuând ca să-și țină coada cam pe spate, vulpița l-a lins pe bot pe dulău apoi a dispărut în porumb urmată la mică distanță de acesta.
După această idilă superbă mai ceva ca o romanță, mi-am pus arma pe umăr și am pornit amuzat spre casă gândindu-mă cât de grijulii sunt majoritatea gospodarilor care au mare grijă de dulăii lor pe care îi hrănesc zilnic pentru ca, la rândul lor, să-i apere de vulpi dar mi-am propus ca să nu povestesc aventura dulăului cu vulpea care precis pornise spre sat la vânătoare sau, mai știi, poate chiar, de ce să nu, să fi avut vreun randes vous cu dulăul.
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, noiembrie 2020