EU COPACUL
M-a tulburat mirarea
de umbra mea
cu foșnet răcoros
și ramuri tremurânde…
Ah, ce mirare!…
să simt în seva de stejar bătrân,
cum clocotește dorul
de mugurii ce și-au lăsat ramul…
Și-mi întreb rădăcina
că e mai înțeleaptă ;
Unde mi-s mugurii?
deși atât de bine știu…
Însă tăcerea e așa cuminte…
cum s-o fac să vorbească?
Unde mi-s mugurii?
Parcă nu-i mai văd!… însă le simt în ram, a lor zvâcnire…
Și cam devreme s-au desprins și au plecat
să înflorească-n alte primăveri,
rodind prin alte locuri
mai fertile… Dar străine…
Și încă mă simt falnic!
Sunt un copac cu verde răbdător, care nu cade
și-mi fac curaj în orice vreme, numai de dorul lor.
Doar cu răbdarea,
care-ntrece ascunsa mea durere…
Și-mi fac răcoare singur pe arșiță,
când soarele mă arde…
AICI SUNT EU
Aici sunt eu.
Sunt eu cu mărginirea și nemărginirea din universul meu.
Aici sunt eu,
cu dorul cuibărit între cele două bătăi ale inimii,
cu bucuriile și tristețile ei.
Aici sunt eu,
în poezia care-și curge prin vene, sânge de verde și albastru, de cer și pământ, de înalt și adânc …
Aici sun eu !
Între hotare
și nu am niciun nume !
Doar atât. Sunt eu.
O umbră împrăștiată de vânt.
MĂ-NTREC CU TIMPUL
Mă-ntrec cu timpul
șchiopătând printre ore
dar în ritm alert de secundă
și graba, mereu mi-o doresc
cu sorți de izbândă .
Mă-ntrec cu timpul
în nopți cu lumină de zi
răsfoind prin gânduri, legende
și mă tem să trezesc amintiri
cu ecouri de timp verde…
că viața s-a copt, s-a trecut
și-am învățat între timp că sunt mic,
oricât de mare-am crescut…
Lăcrimez cu lumina care spintecă noaptea
tot încercând
să nu mă mai temem de nimic…
și totuși mă-ntrec cu timpul deși
amintindu-mi
că în curând voi fi…nimeni – care a fost,
la fel ca și tine… – nimic.