Volumul „Ramuri de ceară” este un volum cu versuri albe având un titlu sugestiv care parcă ne introduce de la început într-o lume a tăcerii, într-un cadru supus suferințelor și lacrimilor amare.
Viorel Birtu Pîrăianu este un poet desprins din Univers, Univers din care își culege slovele și versurile pline de încărcătură emoțională, condimentate cu metafore alese cu sufletul, fiind el însuși „oglinda ce reflectă lumina/ lumini și umbre pe coapsa iubirii/ o clipă atemporală, fără cuvinte”, vorbind despre iubire dar nu despre una oarecare ci despre una făurită „în palma lui Dumnezeu” (Poem)
În permanență își poartă pașii prin tăceri, prin amintiri, scriind „cuvinte pe cer pentru îngerii de ceară”,
în căutare de cuvinte potrivite pentru a-și exprima complicatele trăiri. Ba chiar observă și alte trăiri și constată cu tristețe că pretutindeni există suferință, „că zăpada se topește lăsând în jur lacrimi/ în timp ce atâtea suflete sunt goale și pustii”, acoperite de „veștede flori, searbede flori” (Suflet în vânt)
Despre sine, poetul vorbește cu sinceritate, definind tot zbuciumul pe care îl trăiește în niște vremuri prea ‘tulburi”, în care el rătăcește prin lume „zidind amintiri sub pașii tociți”, ajungând sub „o cruce” pe care niște „călăi” o cioplesc cu bună-știință fiindcă ei nu pun deloc preț pe cuvânt, pe sentimente, pe viață, pe nimic! (Pași printre gânduri)
Toată căutarea sa se întinde „dincolo de zare”, cu speranța că va găsi totuși acalmia, că poate tot acest zbucium va lua sfârșit, în cele din urmă.
Sosind primăvara, natura se trezește la viață, ploaia îi inundă gândurile devenite adevărați „tăciuni” însă toate acestea dispar odată cu trecerea timpului. Anotimpuri se succed cu repeziciune, anii se scurg iar nostalgia, „când rătăceam copil prin lunci” este tot mai puternică, tot mai intensă, mai ales atunci când constată că „dispare iarba din poieni/ mă sting în timpuri amare”
Este singur, mereu singur și „în palme încă strâng/ bulgării inocenței pierdute/ parfum de liliac pe prispa casei”/ și cu regret va continua: ” eu plec spre ultimul refugiu/ sunt ultimul pribeag/ pierdut în larg. (Balada ultimului pribeag)
Fiind mereu în căutarea iubirii, totul trece cu durere, cu suspine, cu zbor peste timp, prin timp, cu vise și gânduri aprinse și în fiecare gând, împlinit ori nu, există o speranță, chiar dacă extrem de mică, fie ea și cât un grăunte de nisip: „era gând, era vis, trăit, împlinit/ desculț pășeam pe drumul cotit/ în urmă a rămas o ușă deschisă”, acea ușă fiind de fapt sâmburele său de speranță, raza de lumină și căldură pentru sufletu-i rătăcitor.
Tristețea poetului pare nesfârșită, lacrimile sale sunt ca o ceară topită și apoi întărită într-un gând despre o primăvară care va sosi până la urmă și în viața lui. Se consumă adesea înlăuntrul său, trăindu-și sentimentele la intensitate maximă, trecând de ierni grele strânse în suflet, de amurguri încărunțite, de nopți ci vise măcinate, „toate împreună”, scriind mereu despre imaginile care-i cuceresc gândurile, i le monopolizează și-i întunecă amintirile, simțindu-se astfel un „suflet ce bate în poartă/ drumeț necunoscut cu chipul de ceară”
Domnul Viorel Birtu Pîrăianu scrie într-un fel o poezie ermetizată, el plânge în gând, luptându-se cu „mlaștini de suflet” pentru a ajunge la „dimineața pe cărări și răzoare/ pe câmpuri, fluture în floare”, pășind „pe stropi de rouă/ căutând bezmetic, nebun, o zi nouă la final…”, zi în care speră întruna. (Stropi de gânduri)
Îți lasă impresia, prin felul în care își așterne poemele, că a pierdut o mare iubire, întrebându-se retoric: „dar ce este un dor fără amor/.
Adesea își alungă gândurile ori chiar le ignoră: „dacă pe țărm au rămas lacrimile noastre și o joacă”…
Oare iubita s-a transformat în înger? Omul niciodată nu va ști „unde plecăm,/ de ce plecăm” dar important rămâne faptul că atâta timp cât călătorim prin această lume, „vom zidi iubire”, după care putem păși „pe câmpia/ unde Dumnezeu își mângâie pruncii.” (Surâsul îngerilor)
Poetul scrie cu sufletul, arzând cu fiecare silabă, cu fiecare cuvânt, cu fiecare vers, cu fiecare poem. Știe că e „doar un biet muritor” și că „ziua de mâine va veni/ atunci când eu nu voi mai fi/ decât o lumânare arsă pe-o masă”… (Pagină goală)
Ploaia contină să cadă, vântul să fie nervos vărsându-și furia pe geamurile „unei case vechi și pustii, unde nu stă nimeni,/ doar tăcerea mai țipă prin unghere/, „un suflet a pierit” iar poetul nu are altceva de făcut decât a „plânge pe o coală”, fiindcă nu are cu cine să-și împărtășească amarul. Ploaia cade, lacrimile sale udă coala pe care scrie iar noaptea devine un vis urât, îmfricoșător chiar. (Cântec)
Se consideră a fi ” foc de aripi albe peste ape”, cu ploi, nopți și tăceri, „dureri de cruce” răsturnate pe drum. Totul doare, încrâncenează, moartea rânjește nemiloasă de peste tot în timp ce „marea curge și curge în zare”, fiindcă ea este nemuritoare și lipsită de dureri ori de suferințe.
Cu resemnare spune că „înmuguresc bătrân/ sprijinind fruntea de o lume nenăscută” (Rugă) El se simte un suflet rătăcit și luptă din răsputeri cu timpul, cu viața, cu amintirile și chiar cu slovele împletite atât de straniu în dureri inimaginabile, creând parcă imagini apocaliptice ale unei iubiri fără iubire: „se sting iubiri în noapte/ curg clipe peste ape/ amețite de mângâierea unui cânt/ pe țărm a mai rămas doar o vioară/ ea càntă și cântă/ un cântec de jale/ un cânt de uitare”.
În fiecare dintre poemele sale apar ca elemente fundamentale tăcerea, ploaia, lacrimile, întunericul, noaptea, gândurile, visele, timpul, țărmul mării. Toate te duc cu gândul la o cruntă suferință din dragoste. Până și mâinile îi sunt „murdare de gânduri/ și timpul a murit în ceață”.
Cu toate acestea, se roagă întruna: „învață-mă, Doamne/ să fiu făclie în noapte/ purtând în buzunare versuri de lumină” (Scrisoarea)
Metaforele sale erup din fiecare poem, ca lava dintr-un vulcan, impresionând la maximum.
În versurile sale până și ceara vorbește iar poetul însuși este pregătit să-i adune șoaptele și visează să urce „pe culmile de lut” și să strângă „în palme taina” (Zborul)
Poate că îi este dor de copilul care a fost cândva, care nu se confrunta cu trăirile amare de acum, cu noaptea, cu vântul furios, cu ploaia, cu lacrimile. Îi este dor de el și se gândește că „poate, odată, voi clădi cu el o lume nouă” (Rătăciri)
Își ascunde „gândurile în buzunare” în timp ce „lumina cerului/ curge zgomotos printre pletele timpului”.
Poetul creează niște imagini precum niște candelabre care ațipesc pe țărmuri de vise, trezindu-se apoi ” în splendoarea unei lumi/ rătăcite pe alt tărâm”.
De fapt, fiecare poem are accente de tristețe, de gri, de o suferință nepotolită: „nechează gânduri în noapte”, „sunt pom ce plânge pe drum/ sunt fructul oprit aruncat pe pământ/ sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn/ sunt pumnul ridicat către cer/ sunt cerul căzut pe pământ/ sunt pământul adunat într-un gând/ mă întreb mai sunt/ sau poate sunt acela ce nu mai sunt”, „sunt doar suflet biciuit de ploaie/ sunt orbul ce caută privirea/ sunt privirea ce plânge pe țărm/ sunt țărmul cu ochii în lacrimi/ sunt lacrima ce se stinge în mine”, „sunt un ultim suspin/ o fărâmă de suflet” (Ultimul poem)
Prea multă tristețe, prea multe tonuri de gri, cu dorință fierbinte „să dorm, să dorm pe pat de flori/ alături de ea, femeia ultimului dor” (Patul de flori)
Crede că fericirea nu poate exista decât la hotar de viață, că numai în cer lumina îi va învia sufletul și vor înceta toate aceste imagini sinistre care-i inundă întreaga ființă: „lasă-mă, Doamne să aștept învierea/ în ochiul de apă din pleoape/ să fiu rădăcină a clipei ce vine” (Se aprinde felinarul)
Viorel Birtu Pîrăianu explică foarte clar iubirea: „nu știu…/ de ce în fiecare zi/ eu mor de dor, de aprig dor amețitor/ nu știu…/ știu, știu că ochii tăi sunt ochii mei/ iar trupul meu este al tău” (Nu știu), în interiorul său strălucind un diamant de iubire, de dor, de suferință.
Fiecare poem debutează cu literă mică, după titlu, la fel și celelalte versuri, procedeu artistic specific versului alb modern.
Toate aceste dureri pe care le simte din plin, s-ar topi ca ceara „dacă într-o zi mâna Ta va atinge pământul/ din humă voi renaște în toate” (Într-o zi), fiind convins că din lacrimi poate să zidească „turnuri de margini de zare”.
Iubita rătăcește și ea în noapte și o tot întreabă, prin eter: „unde ești/ femeie fără chip/ din tainice povești” (Pași în noapte)
Poate sufletul îi este stăpânit de demonii tristeții, poate îi e prea greu să răzbată prin nori, prin ploi, prin întuneric, pentru a ajunge la țărmul luminii ori poate „ar trebui să gonim demonii din noi/ poate, odată, va exista și o zi” (Într-o zi, de va fi)
Mărturisirea sa este extrem de dureroasă: „sunt străinul rătăcit într-o țară bolnavă/ noaptea mănânc ceara dintr-o lumânare/ ce-mi arde la cap/ lumina pâlpâie agonic în salonul unui spital bolnav/ pic…pic…pic…/ apoi, nimic/ lumânarea s-a stins dimineața,/ un dric așteaptă la poarta unui spital/ dintr-un oraș murdar” (Bolnavul)
Ce poate fi mai greu de dus ca o boală într-un spital fără mijloacele necesare tratării decente a pacienților, ca agonia unui om cu o lumânare la cap, care se stinge odată cu zborul sufletului care se înalță la cer?
Din cauza pierderii iubirii el va comunica, prin gând, cu patimă: „femeie, ești tot ce n-am știut să fiu/ frumoasa mea, privește-mă și pierde-te în mine”, ea reprezentând pentru el, muritorul, o adevărată zeiță. (Jocul iubirii).
El trăiește ” cu morții vii” cu care joacă „un joc nebun” și i se adresează în continuare iubitei: „de-ai veni femeie într-o zi/ te-aș dezbrăca de toate păcatele lumii/ de m-ai lăsa/ să te iubesc o dată/ dar tu stai/ pentru că eu am murit de dor/ de dorul tău/ la umbra unui gând nebun” (Mirajul)
Poemele lui Viorel Birtu Pîrăianu pot fi asemănate cu unele bocete, cu niște
vaiete fără de sfârșit: „și te chemam femeie într-o noapte/ tot sărutând a tale șoapte” (Steaua)
Metafora este modul de exprimare al poetului: „sunt grăuntele Tău zidit în nămol/ voi încolți într-o zi/ într-o vară târzie/ la seceriș mă veți coace în cuptor de ceară/ să aveți pită pe drumul Golgotei” (Drumul)
Și totuși visează, visează frumos: „îmi ești aprig dor/ de a ta îmbrățișare/ de sărutări ce ard, ce dor”, ” mi-e dor de noaptea noastră/ în taina sfântă a iubirii împărtășită/ de întâiul țipăt dăruit iubirii/ cum te frânge duios/ sub sărutări, sub mângâieri/ să dorm, să dormi în cuibul meu”, „să vii, să nu vii în noapte”, „să plecăm împreună în zbor” (Pe malul unui gând)
Toate trăirile sale au loc pe maluri de gând, toate gândurile sale stau prin buzunare, prin nopți fremătătoare, prin amintirile rămase dar care dor din cauza dorului; clipele se scurg, „fug, pășesc printre spini”. Până și cuvintele sunt tot gânduri colorate pe hârtie, la vedere, să-i macine sufletul în moara vieții, să-l poarte în vârtelnița dorului, în dangăt de clopote lugubre: „în suflet noroaie, lacrimi, frig cu „troiene de gânduri pe câmpuri ucise”, cu „ruga înghețată de dor”
Istovit de plânsul din „noaptea minții mele/ mi-e frig și mor pe o pagină nescrisă”, fiind veșnic în căutare de „fagurele de lumină” prin care să-și îndulcească zilele.
Se compară cu „un pendul fără odihnă/ căutând nenăscutele ere”.
Spune că „am obosit să mor în fiecare zi/ mă voi trezi în zori să scriu/ povestea unui om nebun ce-a crezut odată în iubire/ când nu scriu țip/ când nu țip, plàng/ când nu plâng, mă rog” (Lumânarea)
Suflet veșnic zbuciumat și fără odihnă, arde ca o lumânare, prefăcându-se în „ramuri de ceară”, topindu-se între maluri de timp, de dor, de nesfârșită suferință.
Lui Dumnezeu îi declară umil că „sunt lacrimă de ceară în palma Ta/ deasupra mâinii negre de atâta supărare/ mi-e dor să cad în țărână/ la picioarele Tale/ purtat de valul etern/ să învăț să cuprind necuprinsul/ să fac din lut o candelă a lumii/ să șterg din ochi tristețea milenară/ cu raza pură a credinței/ tânjind cu drag la mântuire” (Lacrima de ceară)
Sfâșietoare constatare: „iubito,/ câtă tristețe e lipsa ta”, „iubito, numele tău e speranță/ e vis/ de nimeni atins/ un început, un surâs și un sărut” (Sirâsul iubirii)
Dar…anii trec. Timpului nu-i pasă de suferința nimănui, el își face datoria și întinerește natura, florile se deschid, păsările zburdă vesele prin pomi și prin văzduh, în timp ce pașii săi se apropie tot mai mult și mai mult de tărâmul veșniciei. Stă pe „ultimul țărm” așteptând ultimul zbor, zborul spre Acasă, unde poate o va întâlni pe Ea, femeia eternă căreia i-a purtat dorul ca pe o povară alcătuită din tone de lacrimi: „Clepsidra lumii este spartă/ se șterge timpul în eter”.
Poetul iubește „pământul, lacrima și viața”, dar oare care viață? Viața eternă? Viața de dincolo de orizont, de dincolo de pământ?
El iubește lacrima prefăcută în ploaie, lacrima aceea izvorâtă dintr-o altă lacrima, lacrima unei lumânări, dispusă în „ramuri de ceară”?
Mai spune poetul: „sunt un țărm închis într-o colivie”, „îmi iau în suflet însingurarea/ să îmi văd iarăși și iarăși pasul încovoiat de gânduri/ astăzi și mâine/ într-o nouă-veche zi/ de va fi, într-o zi” (De va fi într-o zi)
Dragi cititori, încă nu mi-a fost dat să citesc o carte cu versuri, cap-coadă, în care autorul, bărbat fiind, să-și așeze trăirile pe tavă fără teama de a fi considerat un om slab.
El scrie o poezie în care lacrima inundă fiecare poem, în care suferința permanentă face parte din sine, din viața sa, o poezie în care dorul său e pururi mistuitor, exact ca un foc sublim care arde și arde până la ultimul tăciune, care arde, zic, precum o lumânare care se micșorează până la dispariție, împrăștiindu-și stropii de lacrimi în „ramuri de ceară”, urme ale existenței sale efemere dar lăsând amprente de existență în urma sa.
Poetul este condus de o filozofie a vieții foarte interesantă dar și cu accente de normalitate, până la urma urmei: statornicie în iubire, în sentimente, un respect deosebit pentru femeie, adorând-o, căutând-o fără încetare pe pământ, în cer, prin pustiuri, prin întuneric, prin nori, prin ploi, prin anotimpuri, scriind pentru ea, tocmai pentru a-si domoli dorul, poeme scurte dar pline de esență, deloc facile, metaforele sale având o aureolă aparte.
Viorel Birtu Pîrăianu este un poet original, nefăcând rabat de la sentimentele sale. Cine nu și-ar dori un bărbat care să iubească în acest fel, pentru care femeia să însemne totul, fără de care viața lui nu ar avea nici gust, nici culoare, nici interes pentru tot ce-l înconjoară?
Să recunoaștem, acest gen de bărbați nu pot fi întâlniți pe toate drumurile!
„Ramuri de ceară” este o carte lineară prin care poemele curg precum un izvor de lacrimi nobile, însemnate cu aureolă divină.
Recenzie: În căutarea iubirii, Florentina Savu-Tunaru,
membru LSR&UZPR