Spre sfârșitul secolului al XIX-lea a început separarea dintre logos și mythos, în această situație Thomas H.Huxeley, ce a trăit între anii 1825-1895, era convins și spunea: cruciații aveau o responsabilitate în acest domeniu. Era necesar, scria că oamenii trebuiau să aleagă între mitologie, adică între religie și știința rațională. Doar rațiunea era adevărată, iar religia și miturile sunt lipsite de adevăr. Ei vedeau adevărul redus la ceea ce era “demonstrat și demonstrabil”, lăsând la margine religia, pierzând pe drum  adevărurile exprimate de artă sau muzică. Acceptând mitul ca rațional, oamenii de știință, filozofii moderni și criticii l-au făcut neverosimil. Această situație l-a convins pe  Friedrich Nietzsche, ce a trait între anii 1844-1900, să declare că Dumnezeu a murit. În acel context, el avea dreptate. Fiindcă fără cult, fără o viață rituală și etică, sacrul moare și totodată cu el sentimentul acestuia. Filozoful a făcut din Dumnezeu o realitate teoretică, un fel de adevăr mitic, ce-l înțelege doar intelectul, fiindcă oamenii moderni l-au omorât pe Dumnezeu.

În “Știința voioasă “ Nietzsche își plasează Nebunul într-o parabola ce crede că moartea lui Dumnezeu a scos din rădăcinile ei umanitatea. Prin întrebarea pe care o pune :”Mai există un sus și un jos? “Întrebare care ne apropie de Galileo Galilei, și mai întreabă:“Oare nu rătăcim, ca printyr-un nimic infinit? “ Întrebări care ne dovedește că Nebunul nu era nebun ci un înțelept.Aceste idei le găsim în Friedrich Niietzsche The Gay Science, Hew York, 1974.p.181

            Trebuie să recunoaștem că practica mitică și gândirea în acest domeniu au ajutat oamenii să facă față perspectivei dispariției și neantului și să o depășească, cu un grad oarecum de acceptare. Dacă ar lipsi această disciplină, ar cuprinde disperarea pe oameni. Secolul XX a pus omenirea în fața unor icoane nihiliste și, chiar multe speranțe exagerate ale modernității și iluminismului s-au dovedit de-alungul timpului a fi false. Soarta Titanicului din 1912 a arătat fragilitatea tehnologiei.Marele Război din 1916-18 ne-a dezvăluit că știința pe care o credeam prietena noastră, poate fi folosită și pentru a omorâ oamenii ca armă Lagărul de la Auschwitz,  Gulagul și evenimentele din Boznia și, acum în Ucraina sub cizma barbariei ruse ne-au demonstrat ce se poate întâmpla atunci când orice sentiment al sacrului dispare.În ultima situație, chiar Biserica ortodoxă Rusă prin Patriarhul Kiril au încurajat și binecuvântat tancurile care omoară oameni în Ucraina. Oamenii au învățat că o educație rațională nu a eliberat umanitatea de barbarie și că în apropierea unei mari universități poate exista un lagăr de concentrare. Situația din Rusia lângă Universitatea Lomonosov se află gulagul Siberiei, atunci când la Kremlin se află tirani, precum Lenin, Stalin și Putin ce conduce cu mână forte și criminală un popor ce îi place să fie mințit de o propagandă ce ascunde adevărul. Explozia primelor bombe atomice în Japonia a scos la iveală sămânța autodistrugerii nihiliste din miezul culturii modern, iar atacul  asupra World Trade Center de la 11 septembrie 2001 a arătat că beneficiile modernității – tehnologia, călătoriile rapide  au făcut ca Terra să fie un sat și comunitate globală – să fie transformate în instrumente ale terorii.

            Logos-ul și evoluția științei a îmbunătățit în multe feluri viața omenirii, dar acest fapt nu a fost un absolut succes .În prezent trăim într-o perioadă demitizată, în țări superdezvoltate, însă nu este paradisul prevestit de Francis Bacon și Locke. Mitul eroului nu trebuie să ne ofere niște icoane pe care să le admirăm, ci este conceput pentru a stimula eroismul din noi înșine. Însă, icoanele din interiorul bisericilor creștine au alt rol. Acela de prosternare și divinizare a unor sfinți. Mitul trebuie să ducă la imitare sau participare activă, nu la contemplare pasivă cum se întâmplă în creștinism. După mine, cred, că e necesar să renunțăm la premisele secolului XIX conform căreia mitul este fals sau reprezintă un mod de gândire inferior. Omul este o ființă creatoare de mituri și, de-a lungul secolului XX, am observant că unele mituri sunt foarte distructive care au avut drept rezultat masacrul și genocidul. Dar… și în secolul XXI mitul Maicii Rusii a dus la războiul din Ucraina. Aceste mituri au eșuat și vor eșua pentru că nu îndeplinesc criteriile Epocii Axiale. Epoca axială (numită și epoca axei) este perioada în care, aproximativ în același timp, în cea mai mare parte a lumii locuite, au apărut marile sisteme intelectuale, filozofice și religioase care au ajuns să modeleze societatea și cultura umană – odată cu vechea cultură greacă, filozofi, metafizicieni și logicieni indieni (care au articulat marile tradiții ale hinduismului, budismului și jainismului), zoroastrianismului persan, profeților ebraici, „sutelor de școli” (mai ales confucianismul și taoismul) din China antică… Acestea sunt doar câteva dintre tradițiile axiale reprezentative care au apărut și au prins rădăcini în acel timp. Fraza a luat naștere psihiatrului și filosofului german Karl Jaspers, care a remarcat că în această perioadă a existat o schimbare – sau o întoarcere, ca pe o axă – departe de preocupările mai predominant localizate și către transcendență .

            Ele nu au fost pătrunse de spiritul de compasiune, de respect pentru sacralitatea vieții, așa cum nu o fac Biserica Ortodoxă Rusă prin Kiril, sau o parte din religia mulsumană, sau de ceea ce Confucius numea “învățătură “. Aceste mitologii distructive au fost rasiale, entice, confesionale și centrate pe ego, o încercare de a preamări eul demonizându-i pe ceilalți.

            Avem nevoie de mituri care să ne ajute să ne identificăm cu toți semenii noștri, nu doar cu cei care aparțin tribului nostru etnic, național sau ideologic. Propaganda sovietică, s-a folosit de mitul Stahanov pentru a intensifica exploatarea omului.

            Sa dovedit că avem nevoie de mituri care să ne ajute să înțelegem importanța compasiunii, care nu este întodeauna  percepută ca suficient de productive sau de eficiență în lumea noastră pragmatică și rațională.Avem nevoie de mituri care să ne ajute să căpătăm o atitudine spirituală, să vedem dincolo de nevoile noastre imediate  și să ne dea posibilitatea să percepem  o valoare transcedentală care să înfrunte egoismul nostru solipsistic, care înseamnă că ideea minții este cea care există.Avem nevoie de mituri care să ne ajute să prețuim Terra ca fiind sacră în loc s-o folosim doar ca pe o resursă exploatabilă.

            T.S.Eliot, descria în anul 1922,  dezintegrarea spirituală a culturii europene în renumitul poem “Tărâmul pustiit “. În mitul Sfântului gral, tărâmul pustiit este un loc unde oamenii trăiesc o viață falsă, urmând orbește normele societății lor fără acea convingere care vine dintr-o înțelegere mai profundă.Descriere care se potrivește ca o mânuște societății de astăzi. Poemul lui Elioat este profetic.Au existat și mai sunt scriitori și artiști, mai degrabă decât lideri religioși, care au pășit în acest vid și au încercat să ne familiarizeze din nou  cu înțelepciunea mitologică a trecutului. Din aceștia sunt M.Sadoveanu, Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu etc. În domeniul picturii a fost O.Băncilă, iar în Europa Pablo Picasso prin tabloul Guernica . Și uni scriitori din literature universal s-au întors către mitologie pentru a explora dilemma modern. Dau câteva exemple: “Ulise “ de James Joyce, publicat în același an cu  “ Tărâmul pustiit“ , în care experiențele protagoniștilor contemporani ai lui Joyce  corespund episoadelor “Odiseei “homerice.Reprezentanții realismului magic precum Gunter Grass, Jorge Luis Borges, Angela Carter, Italo Calvino și Salman Rushdie au contestat hegemonia logos-ului combinând elemental realist cu inesplicabilul și rațiunea obișnuită cu logica mitică a visului și basmului. Alți romancieri și-au întors privirea spre viitor precum George Orwell în “1984 “, carte scrisă în anul 1949, care ne avertizează împotriva pericolelor unui stat polițienesc în care doar autoritatea are dreptate și tracutul este permanent modificat pentru a se potrivi prezentului.Așa cum s-a întâmplat în URSS. în țările foste comuniste și azi în Rusia lui Putin.

            Am constatat că mitologia este o formă de artă. Orice formă puternică de artă ne influențează ființa și o schimbă definitiv.

            În cazul în care conducătorii religioși, indiferent de religie,  nu ne pot instrui în folclorul mitic, poate că artiștii și scriitorii de pe meridianele lumii pot să preia acest rol clerical și să aducă o perspectivă nouă în lumea în care trăim pierdută și atinsă de rău.

                                                                                                            Al.Florin Țene

Pe Anghel Dumbrăveanu, născut la 21 noiembrie 1933, în comuna Dobroteasa din județul Olt, comună aflată nu departe de orașul meu natal Drăgășani, îl citeam prin anii 1960 în revista “Scrisul Bănățean”, unde era redactor. În acea perioadă i-am trimis poezii pe care le-a publicat pe parcursul anilor. Când am fost redactorul Stației de Radioficare din Drăgășani îi trasmiteam poezii la Emisiunea Locală. Făcea parte din familia Bacșiși din Dobroteasa.

            Însă, l-am cunoscut personal în luna mai din anul 1961 când, împreună cu poetul din Iași, Horia Zilieru, a lansat volumul de versuri “Fluviile visează oceanul “, apărut în colecția “Luceafărul”, care a fost lansat la Librăria “Mihai Eminescu” din București, după care am fost împreună la Casa Scriitorilor din Mogoșoaia.

            De câtre ori se ducea la Dobroteasa, venea cu trenul la Drăgășani și-l așteptam în gară, după care luat RATA spre comuna natală. Întâlnirea era o adevărată sărbătoare.

            Ne-am mai întâlnit, după mulți ani, la Serile de Poezie de la Brădiceni, organizate de scriitorul Ion Popescu Brădiceni. De câte ori ne întâlneam discutam despre poezie și, la Târgu Jiu, despre relația lui Brâncuși cu poezia populară.

Poetul de o mare sensibilitate, după absolvirea Școlii Pedagogice (1949–1953), a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din Timișoara  între anii 1962–1968. În perioada anilor 1953 și 1990 funcționează ca redactor, apoi ca secretar general de redacție și redactor-șef adjunct al revistei Scrisul bănățean, devenită Orizont. În ultimul timp a fost redactor-șef al revistei Rostirea românească. A fost căsătorit cu profesoara și poeta Alina Dumbrăveanu. Cei doi au împreună o fiică – profesoara, poeta și traducătoarea Violeta Dumbrăveanu.

            A scris și publicat peste 50 de volume de beletristică. Teritoriul poetic al lui Anghel Dumbrăveanu s-a conturat de-a lungul a patru decenii în volumele:

Fluviile visează oceanul (București, 1961),

Pământul și fructele (1964),

Iluminările mării (1967),

Oase de corăbii (1968),

Fața străină a nopții (1971),

Singurătatea amiezii (Timișoara, 1973),

Diligența de seară (1978),

Tematica umbrei (1982),

Curtea retorilor (București, 1989),

Predica focului (Cluj-Napoca, 1993),

Diamantul de întuneric (1997),

O ireală bucurie de-a aștepta (1999),

Begoniile de la mansardă (Timișoara, 2002).

Este prezent în: Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), – „Lumina piezișă”, antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3-9803871-1-9 Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”

            Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1973),

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1982),

Marele Premiu al Festivalului Internațional „Nichita Stănescu“ (1986),

Premiul Internațional de Poezie „Rozeta de la Bela Voda“ la Krușevăț-Iugoslavia (1998)^{[necesită citare]}

Anghel Dumbrăveanu, Războiul estetic (cu o Postfață de Crișu Dascălu), București, Editura Eminescu (Poeți Români Contemporani), 1998 (vol. I), 2000 (vol. II).

Anghel Dumbrăveanu, Iarna imperială, București, Editura Minerva (colecția Biblioteca pentru Toți), 1986.

Violeta Dumbrăveanu, Tratat despre melancolie (antologie de 472 de pagini, cu esențialele cronici / studii literare despre „teritoriul poetic“ al lui Anghel Dumbrăveanu), Timișoara, Editura Eurostampa, 2001.

Mircea Tomuș, Carnet critic, București, Editura pentru Literatură, 1969.

Mircea Tomuș, Cincisprezece poeți, București, Editura pentru Literatură, 1968.

Ion Pachia Tatomirescu, Generația resurecției poetice, 1965 – 1970, Timișoara, Editura Aethicus, 2005, pp. 278 – 270; 388 – 402.

Ion Pachia Tatomirescu, Poemele lui Anghel Dumbrăveanu – «imateriale aripi ale materiei» – sau despre receptarea spectrală a lumii și paradoxismul existențial-cromatic, în Orient latin (Timișoara), anul VII, nr. 3 (septembrie) / 2000, p. 2.

Ion Pachia Tatomirescu, O ireală bucurie…, recenzie, în Caietele Dacoromâniei (Timișoara), anul V, nr. 17, 22 septembrie – 22 decembrie 2000, pp. 12 – 14.

Ion Pachia Tatomirescu, Receptarea spectrală a lumii, în Ramuri (Craiova), nr. 4 (250), 15 aprilie 1985, p. 4.

Ion Pachia Tatomirescu, Smirdarul din priveliștea Logosului (cronică la volumul de versuri, publicat în 1999, O ireală bucurie de-a aștepta de Anghel Dumbrăveanu), în Rostirea românească (Timișoara), anul VI, nr. 10-11-12 / octombrie – noiembrie – decembrie, 2000, pp. 70 – 72.

Este Cetățean de onoare al municipiului Timișoara.

   Autor al unei opere literare impresionante prin dimensiune și complexitate, personalitate cu o vocație aparte a prieteniei și a deschiderii generoase către scriitorii tineri, inegabil întemeietor, deschizător de drumuri și constructor al vieții literare timișorene, Anghel Dumbrăveanu lasă, prin plecarea sa, un imens și dureros gol în spațiul cultural românesc, în sufletul celor care l-au iubit, citit și prețuit ca pe unul dintre cei mai importanți și proeminenți scriitori din această parte de țară.

            După o lungă suferință a decedat la 12 mai în anul 2013 la Timișoara.

            Liga Scriitorilor în memoria acestui mare poet i-a închinat un medalion literar, unde Al.Florin Țene a vorbit despre viața și opera lui Anghel Dumbrăveanu, iar un grup de tineri au recitat poezii ale acestuia. Iar eu am citit poezia sa: „Niciodată uitarea”.

Sub icoana ta îmi încep ziua.
Aripa mea crește din umărul tău.
M-au închinat mării, aprig și pur,

Să fiu și să nu fiu învins.

Între noi sunt zăpezi și nisipuri.
Mâine, poate, cerul căzut.
Dar bucuria de-a traversa noaptea,
Să-ți ies înainte pe celălalt țărm,
Unde niciodată uitarea…   

Al Florin ȚENE                                                                                                         

A scrie despre viața și personalitatea unui maestru al literaturii române contemporane, precum domnul Al. Florin Țene, este o mare onoare, dar și o mare responsabilitate, fiindcă ești nevoit să găsești formula potrivită pentru a prinde într-o definiție elocventă și completă, atât pe omul Al. Florin Țene, cât și pe mentorul și autorul de literatură, care a construit un edificiu literar solid, variat și extrem de valoros.

            Încercând să surprindem structura literară a acestui edificiu, primul palier de autoritate ne conduce, inevitabil, spre vastul și inconfundabilul teritoriul al poeziilor lui Al. Florin Țene, scriitorul care a descoperit deliciile creației poetice, de timpuriu, debutând, la frageda vârstă de 17 ani, în revista „Tribuna” cu poezia „Eu m-am născut când…”, publicată în această binecunoscută publicație clujeană la rubrica „Debut”. După câțiva ani de la prima apariție într-o revistă, s-a produs și debutul editorial al tânărului Țene, care a luminat lumea cu fiorul versurilor sale și a tipărit întâiul volum de poezie „Ochi deschis” în 1974, la Editura Litera, din București. De la momentul debutului și până azi, Al. Florin Țene s-a dăruit poeziei cu o dragoste nestăvilită și a oferit publicului 23 de volume de versuri. În toate aceste cărți, talentul „poetului se dezvăluie din plin, iar cititorul este condus spre ființarea întru poezie”(Constantin Geantă).

            Sunt versuri scrise în clipe de tristețe și de bucurie, sunt versuri zămislite în miezul unor profunde dileme existențiale sau răsărite din delicate clipe surprinse în momente de spiritualitate și extaz. Fiecare poem ne poartă „într-o lume aflată sub mirajul cuvântului”(Constantin Geantă).

            În palmele gândirii sale poetice s-au așezat, de-a lungul spornicilor ani de creație literară, versuri ce pot fi comparate cu poemele marilor maeștrii ai literaturii naționale și universale.

            Dar, președintele Ligii Scriitorilor din România este și un adevărat maestru al prozei contemporane. Ajunși pe cel de-al doilea palier de autoritate, cel al prozatorului, este firesc să așezăm în lumina reflectoarelor, ca într-o complexă, bogată și nemuritoare expoziție și cele 5 volume de proză scurtă dar și cele 16 romane pe care le-a scris. Dintre ele, un loc dominant ocupă biografiile romanțate despre viața și opera unor scriitori români și oameni remarcabili precum : Gib I. Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Ion Minulescu, Traian Dorz. Aceste inedite pagini document, aflate la hotarul dintre realitate și ficțiune, fac parte – dacă ar fi să o parafrazez pe Mariana Cristescu, autoarea prefeței cărții „Geamănul din oglindă” – din categoria romanelor puternice, emoţionante, „aflate sub drapajul literar  al unor vremuri dramatice trăite de oamenii acestui pământ românesc”.

            Printre volumele tipărite de Al. Florin Țene se găsesc și piesele de teatru : „O stafie tulbură speranța”(2010), „Florile Sarmisegetusei”(2010), „Cozia, dramă istorică în versuri” (2010), „Magazinul frumoaselor vise de vânzare:  farsă comică” (2017). Fără prezența acestor cărți de teatru, de pe scena celui de al treilea palier de autoritate, dl. Țene, nu și-ar fi împlinit pe deplin vocația de scriitor.

            Extrem de valoroase sunt preocupările de istoric și critic literar ale dascălului Al. Florin Țene. Din perspectiva cercetărilor de estetică și critică literară vom reține că  dl. Țene a insistat mereu asupra necesității ca interpretarea oricărei opere literare să se realizeze nepărat „în orizontul ei istorico-literar specific”. Aflat pe cel de al patrulea palier de autoritate, criticul, filosoful și estetul literar consideră că literatura contemporană are nevoie de o nouă carte de istorie literară, completă, actualizată, trecută prin filtrul prezentului și decantată prin prisma recentelor paradigme de critică și estetică literară. În cadrul unei noi istorii a litetarturii române, care ar putea deveni cartea de căpătâi a neamului nostru, Al. Florin Țene, crede că procesul de decantare al operelor literare ar trebui să înceapă cu filtrarea critică și responsabilă a cărților de literatură scrise în perioada comunistă.

            Dorindu-și „o lume tot mai rațională, mai dreaptă, mai bună, mai frumoasă”, Președintele Ligii Scriitorilor din România, se dovedește  a fi un vizionar ce are încredere în capacitatea oamenilor de a se reîntoarce la esența culturală și spirituală a sufletului românesc.

            Încrezător în capacitatea culturii a ne îmbogăți spiritual, Al Florin Țene a construit, și va lăsa posterității, o solidă citadelă literară. În acest sens, s-a folosit de  incomensurabila sa forță de creație, de o voință de fier și o intensă și constantă activitate de documentare și cercetare în domeniul literaturii române și universale.

            Cu fiecare carte dăruită tiparului, a renăscut și s-a împlinit, atât ca om, ca autor și critic literar, dar mai ales, cu fiecare volum editat și-a mai construit câte o treaptă spre cerul nemuririi literare. În consecință, cu referire la scriitorul, jurnalistul și criticul literar Al. Florin Țene, putem afirma pornind de la Noica, marele filozof român, că : Președintele Ligii Scriitorilor Români a trăit tot atâtea vieți, câte cărți a scris!

Liliana Moldovan,

Secretar – LSR Mureș/UZPR