Violeta BUTNARIU: ,,Focul din Noi” – volum de poezii pentru suflet, al autoarei Mihaela CD

În lumea asta abstractă, e un adevărat curaj să faci un tablou sau să visezi poezii, pe care apoi să le şi scrii, cu emoţie, cu frică, cu curaj.Cu emoţia visului, cu frica de a nu fi înţelese greşit şi curajul de a-ţi asuma o răspundere. Frumosul este peste tot, în noi stă puterea de a-l răspândi!

Apreciez frumuseţea poeziilor scrise de Mihaela CD, care te subjugă prin apoteoza mirificului şi a amănuntelor simple şi simbolice totodată. După ce îi citeşti poezia, nu poţi să nu rămâi îndrăgostit de ea. Pentru câteva minute eşti acolo, în famiĺia ei de cuvinte frumos aşezate, care îţi amintesc de fl uturii din stomac, de propria familie sau de anotimpuri celeste. Ca un acrobat pe sârmă, poate trece prin cele mai triste momente la cele mai vulcanice sentimente de fericire totală, de abandon în iubire eternă sau de beatitudine în faţa unui răsărit.Dincolo de cuvinte, se ţes gânduri frumoase, se leagă prietenii sincere, se spun dureri sau bucurii pe care doar poezia le poate conduce.Iar poezia ei e fărâme din cristale cereşti, plămâdite în suflet pur şi incandescent. Fără să abuzeze de metafore acrilice, ne face să vedem culoarea viselor, a fericirii sau a tristeţii. Puritatea stihului e precum o cupă de crin alb, care te îmbie să-l miroşi. Parfumul te poate ridica până la nori sau coborî până în neant.

Respectul şi sfinţenia cu care curge versul, singur, îţi impun să te înclini cu respect pentru limba, pentru stăruinţa şi pentru giuvaierele primite de la el. Acolo unde Dumnezeu a pus har cuvintele oamenilor sunt mici, incomparabile cu talentul poetei.

Continue reading „Violeta BUTNARIU: ,,Focul din Noi” – volum de poezii pentru suflet, al autoarei Mihaela CD” →

Mihaela CD: Focul din noi

Focul din noi

Văpăi de simțiri legate în soartă

Dragoste, dor, regrete și împliniri

Deschisa-i azi a sufletului poartă

Să-i dăm cinste fiecărei amintiri

Cărbuni de jăratec aprins-au în noi

Credințe, rugi, dorințe și speranțe

Le-am degustat sau am pășit greoi

Ale lor flăcări vrut-au să ne-nalțe

Candela arde până-n ultimul ceas

Nu-i încă târziu și nici prea devreme

Ne-nfruptăm în vâlvătăi fără popas

Trăiri flambante vin să ne recheme

Și înfulecăm flămânzi de dorință

Poamele coapte a fericirii-n doi

Ne-ndestulăm cu multă iscusință

Că e viu și arzător focul din noi

—————————

Mihaela CD

Victor RAVINI: Sala de lectură (4)

Omul se ridică deasupra materiei

Francezul Émile Durkheim (1858 – 1917), întemeietorul sociologiei moderne și filozof, dezvoltă concepția lui Feuerbach și Marx despre raportul dintre religie și societate. După el, religia are un important rol în societate, ceea ce justifică o cercetare a religiei din perspectiva sociologiei. El spune că religia este viață serioasă (c’est de la vie sérieuse) și că religia se bazează pe realitate. Durkheim pornește de la Hegel când spune că, în religia naturală, lucrurile cele mai evidente și uluitoare sunt soarele și luna. Acestea sunt respectate ca fiind cele mai importante divinități.

Soarele, luna și stelele fascinează și sunt adecvate pentru a simboliza trăirile poetice luminoase ale ciobanului din Miorița, care își proiectează sufletul pe cer. Acest fenomen este bine-cunoscut la mulți poeți culți. Soarele și luna îi țin ciobanului cununa, la nunta sa cosmică. Versurile prezintă apoteoza ciobanului, ca personaj mitologic, nu ca un oarecare cioban în carne și oase. În unele variante ale Mioriței, Mândra crăiasă este chiar sora soarelui. În altele ea e o fată de crai. Dar acest crai nu apare în niciun fel. Oricum, ea este divinitatea supremă din religia ciobanului și a autorilor anonimi ai Mioriței, divinitatea supremă din matriarhat, nicidecum subordonată vreunui crai.

Arheologii nu au găsit niciun echivalent masculin al miilor de statuete feminine din paleolitic și din matriarhat, de la Atlantic până în estul Siberiei, ce reprezintă zeița mamă. Nu există nicio divinitate masculină în Miorița. Și niciun echivalent masculin al mamei ciobanului, decât ca adaosuri sporadice, în versuri șchioape, fără rimă și nesemnificative, în câteva variante alterate de modificări individuale, târzii. În limbile romanice, soarele este de genul masculin iar luna feminin. În limbile germanice este invers: soarele este feminin die Sonne iar luna masculin der Mond. Limbile germanice păstrează memoria vremurilor matriarhale, când soarele era divinitatea femeilor iar luna divinitatea bărbaților, care plecau la vânătoare noaptea, sub protecția lunii. Se pare că și în actuala zonă a limbilor romanice a putut fi la fel. La celți, soarele era feminin iar luna masculin. La noi, luna nouă se mai numește Crai nou. Avem opereta Crai nou de Ciprian Porumbescu.

Durkheim spune că primul sentiment religios se ivește din trăirea sau uimirea stârnită de admirarea unui fenomen al naturii. Prin efectul magic al limbii, aceste trăiri sunt transpuse în idei bizare¹ El etichetează toate sistemele religioase ca fiind un fel de aiureală sau delir (species of delirium that every religion is)². Eu notez că afirmația lui ateistă este confirmată de Tertulian (160 – 220), părinte al bisericii catolice, care a zis celebra vorbă: „Eu cred, tocmai fiindcă e absurd” (Credo quia absurdum). Putem constata că trăim într-o lume plină de paradoxuri. Asta și este una din fascinantele frumuseți ale vieții.

Durkheim deosebește două sisteme religioase. Unul este îndreptat spre fenomene ale naturii: forțe cosmice, vânturi, fluvii, stele, cerul sau alte elemente naturale ca plante, animale, munți. Acest sistem religios se numește animism.³Toate elementele naturii numite de Durkheim se regăsesc în ansamblul variantelor Mioriței. În unele variante, mama ciobanului vorbește cu Dunărea, cu Apșoara, cu Ceața și cu Sfânta Negurice. Acestea îi răspund ca niște femei bătrâne și înțelepte din satul ei. Ele sunt propria ei oglindire. Ea vorbește cu sine însăși. Dialogul ei cu forțele naturii este un monolog interior. La fel cum dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Însă Dunărea și celelalte îi răspund cam obosite, nu întotdeauna sunt dispuse să o ajute ca să își găsească fiul și o trimit de la una la alta. Aceste divinități ale naturii prezintă simptomul pe care Mircea Eliade îl numește deus otiosus, zeul obosit. Asta înseamnă că divinitățile naturale își pierduseră vitalitatea din concepțiile oamenilor, își trăiseră traiul și erau pe cale de a nu mai satisface nevoile societății, din vremea când a fost creată Miorița. Aici avem unul din numeroasele indicii, care ne ajută să facem o datare relativă a compunerii Mioriței, în epoca de trecere de la matriarhat la patriarhat și dinspre paleolitic spre neolitic. Înseamnă că Perechea de Gânditori de la Hamangia auziseră și puteau cânta Miorița, sub forma ei de pe atunci, numită convențional Urballade.

Un alt sistem religios pus în evidență de Durkheim este îndreptat către ființe spirituale: duhuri, spirite, suflete, genii, demoni, zeități. Aș adăuga strigoi, vârcolaci, moroi, vampiri și ce mai știți dumneavoastră. Acestea sunt însuflețite și sunt agenți conștienți ca oamenii, dar au altfel de puteri și în mod obișnuit sunt invizibile pentru ochiul omului. În cele mai multe variante ale Mioriței, este prezentă doar divinitatea din cer, divinitate uranică (de la Uranus, zeul cerului) legată de forțele vitale ale soarelui. În aproape la fel de multe variante, ea este înlocuită cu un echivalent al ei: o Fată Frumoasă, împodobită cu vreun nelipsit obiect de culoare galbenă, deci un evident simbol solar, ce apare din senin pe munte și caută ciobanul. Ea este o divinitate chtonică, adică legată de forțele vitale ale pământului. Apariția divinității sub o formă vizibilă se numește hierofanie. Cele două divinități feminine din Miorița reprezintă cele două căi de a veni în contact cu divinitatea: sau omul caută divinitatea sau divinitatea îl caută pe om. Lucian Blaga spune în Trilogia culturii că aceste două sunt simbolizate în arhitectura religioasă prin bolta sau cupola unor biserici (ca la catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol) și prin turnurile cu acoperiș în formă de săgeți ascuțite, ale altor biserici (ca la bisericile în stil gotic). Moscheile au și cupolă și minaret cu vârful ascuțit, pentru a simboliza cele două căi de contact cu divinitatea, oricât ar vedea cineva în asta un simbol falic, de sfidare a cerului. Simbolurile sunt polisemantice.

Cercetarea anterioară a crezut că Fata Frumoasă ce apare pe munte este o nimfomană fără rușine. Fiecare din noi putem să înțelegem Miorița și orice operă literară cum vrem, după cadrul de referință pe care ni l-au format cărțile citite și experiența de viață.

Amândouă aceste sisteme religioase de care vorbește Durkheim concep divinitatea pornind de la sentimentele pe care anumite elemente ale naturii le trezesc oamenilor.⁴ Nici omul și nici natura nu au vreo calitate sacră lăuntrică – deci asta trebuie să vină de altundeva. Pentru ca această calitate sacră să capete sens, trebuie să mai fie o altă realitate, de care să o putem lega. Dincolo de religia naturii și de animism, trebuie să fie un și mai fundamental și mai primitiv cult, din care ele provin. Durkheim identifică acest cult de la origini în ceea ce el spune că etnologii numesc totemism. După el, cea mai elementară și mai simplă formă de religie în istoria omenirii e totemismul. Multe elemente din cadrul religiilor avansate vin din totemism.⁵ Totemismul este un stadiu primar în care omul pentru prima oară în istoria religiilor a făcut deosebirea între sacru și profan. Gaston Richard (1860 – 1945), profesor universitar de sociologie, explică teoria lui Durkheim, care consideră că „totemismul este o religie primitivă, a unei societăți care trăiește în cele mai simple condiții imaginabile și n-a mai existat vreo altă religie înainte.”⁶

Durkheim spune că totemul poate fi o plantă, un animal sau un obiect, ce are un înțeles simbolic anume, fiind respectat cu toată grija și este un component important în activitățile rituale. A mânca animalul care este totemul grupului e permis numai în cardul unor ceremonii speciale. Totemul e sfânt, deoarece simbolizează însuși grupul și reprezintă valorile care dirijează grupul. Atunci când este permis să se mănânce animalul totemic, mâncatul nu e cu totul liber, ci trebuie mâncat în cantități mici. Depășirea limitelor e un sacrilegiu și poate avea consecințe grave. Este o obligație rituală a mânca animalul totemic în timpul anumitor ceremonii religioase și cu măsură, dar este exclus ca aceasta să fie luată drept o mâncare obișnuită. Dimpotrivă, mâncarea consumată în timpul ceremoniilor este sacră prin ea însăși, și deci e interzisă pentru scopuri profane.⁷

Durkheim, ca și mulți istorici ai religiilor, spune că în totemism, oamenii se îmbracă cu blănurile animalului venerat și își fac din imaginea animalului totemic un simbol reprezentativ pentru apartenența etnică sau socială. Astfel putem să înțelegem mai bine de ce ciobanii tradiționali se îmbracă în sumane din blănuri de oaie și au cojoace și căciuli din blană de miei. Sumanele, cojoacele, pieptarele și căciula sunt elemente tradiționale simbolice, oricât de justificată este utilitatea lor practică. Oaia a avut încă din vechime o importanță hotărâtoare pentru hrana și pentru prosperitatea materială a oamenilor din mediul geografic carpato-danubian. De aceea a fost din străfundurile vremurilor considerată animal sfânt, de tip totemic, iar oamenii arhaici puneau pe ei blănurile animalului totemic. Reticența ciobanilor serioși de a sacrifica miei pentru a se hrăni, cât și asceza sau restricțiile alimentare în anumite perioade din an, desigur că au și cauze raționale, pe care oricine le cunoaște. Oaia este simbolul totemic al ciobanilor noștri arhaici. Pe de altă parte, dacii afișau ca simbol totemic capul de lup în drapel. Dar și romanii aveau capul de lup ca simbol totemic, pe căștile militare. Sunt multe întrebări la care căutăm răspunsul.

Religia are pentru Durkheim, ca și pentru Feuerbach, un important rol în viața socială, fiindcă ține oamenii uniți în societate. Ceremoniile sunt importante pentru ca valorile grupului să fie continuate, ceea ce este mai important pentru viitorul societății decât faptul că indivizii mor. Așa zice Durkheim. Ritualurile îi ajută pe cei îndurerați să se reorienteze, să se adapteze la noile situații. Toate felurile de ceremonii confirmă și conștientizează apartenența individului și întărește sentimentul de solidaritate cu grupul.

Durkheim consideră că, în culturile tradiționale, religia pătrunde în toate aspectele vieții. Aproape toate activitățile se fac într-un mod ritual. Fiecare nouă acțiune este o nouă ceremonie, care creează noi idei sau categorii și întărește valorile deja stabilite. Religia în aceste culturi dirijează sentimentele, activitățile, cât și felul de a gândi și a lua decizii. Temelia opțiunilor morale decurge de la ceea ce e sfânt, iar nu de la criterii utilitariste.

Cu referire la Durkheim, cultura orală era temelia valorilor umaniste ale ciobanilor și țăranilor care au compus Miorița și ne-au transmis-o. Pragmatismul sau utilitarismul valorilor lor morale sunt impregnate de religiozitate. Oile și oieritul puteau fi baza materială a ciobanilor pentru un fel de a gândi tradițional și pentru valori morale călăuzitoare în grupul de muncă și în restul societății.

Mama ciobanului toarce lână în timp ce merge și întreabă de el. Revenind la Durkheim, consider că opțiunile și acțiunile ei au motive sacre, iar nu profane și utilitariste. Implicația religioasă a torsului este mai importantă pentru ea decât sporirea productivității. Fusul e rotit întotdeauna în sensul soarelui. Lâna netoarsă poate fi un simbol adecvat pentru haos, iar firul tors poate simboliza ordinea. Ea poate toarce dintr-un impuls nervos, ca să-și domine angoasa, dar în același timp ea își ordonează gândurile și spațiul înconjurător în care se reorientează. Torsul poate fi pentru ea un ritual sacru, ca să transforme haosul în cosmos – o condiție pentru a putea să-și găsească fiul. Fusul și furca par să fie cel mai adecvat material didactic pentru a ilustra mersul astrelor pe cer.

Cele mai primare sau elementare categorii de gândire, cum ar fi concepția despre timp și spațiu, afirmă Durkheim, sunt formulate în termeni religioși și au diferite grade de calitate religioasă. Noțiunea de timp a apărut ca urmare a faptului că oamenii numărau zilele de la o ceremonie religioasă la alta, adică numărul de zile profane între zilele sfinte. După Richard, Durkheim spune că „există ceremonii sfinte, făcute de membrii unui grup totemic, pentru a obține o sporire a numărului de animale totemice.”⁸Sporul și bunăstarea oilor preocupă ciobanul în multe variante. Versurile precizează adesea ca locuri importante la stână sărita berbecilor și jocuțul mieilor, în legătură cu ritualul prin care va trece ciobanul. Sporul turmei este unul din scopurile ritualului.

Gaston Richard zice că Durkheim deosebește sinuciderea religioasă de cea altruistă. Sinuciderea religioasă este expresia unei solidarități sociale [sinucisul stă în centru]. „Sinuciderea altruistă este o formă de sacrificiu” [alții stau în centru]. „În civilizația noastră se vede asta printre soldați. În societățile simple, dimpotrivă, asta ia o formă religioasă.”⁹ Durkheim nu vorbește de sinuciderea printre oamenii din anturajul puterii, cu două gloanțe în ceafă, ca în ultimii ani ai mandatului lui Mitterand sau ca în alte țări civilizate. Richard se întreabă dacă religia este capabilă să învețe oamenii să aibă „respect pentru natura lor principală și în special pentru propria lor viață.”¹⁰

Durkheim arată că în toate religiile se zice că durerea generează puteri excepționale. „Credința asta nu e lipsită de temei. Măreția unui om se arată după cum suportă durerea.”¹¹ Niciodată nu se ridică omul mai presus de sine însuși și mai spectaculos, decât atunci când își domină propria sa natură, într-atâta încât merge împotriva a ceea ce natura îi poruncește. Prin această capacitate, omul este unic între toate ființele, care merg orbește mânate de bunul plac. În felul acesta, omul ocupă un loc special în univers. Când durerea e dominată, se dau semne că unele legături cu lumea profană sunt rupte. Durerea dominată dovedește că omul e parțial eliberat de lumea materială. De aceea durerea, pe bună dreptate, este considerată ca un instrument pentru eliberare. Omul care s-a eliberat în acest fel nu este supus vreunei iluzii, când crede că posedă un fel de stăpânire asupra naturii. Prin a renunța la materie, omul se ridică deasupra materiei. Deoarece omul a făcut natura sa să tacă, este mai puternic decât întreaga natură.

„Un veritabil exercițiu religios e posibil numai dacă omul este antrenat la renunțări, la râvnă și la distanțare de sine însuși – adică la suferință. Omul să nu se teamă de suferință, fiindcă își poate îndeplini obligațiile cu bucurie, dacă într-o anumită măsura iubește asta.”¹² Extrema asta e necesară, pentru a menține în societate un anumit dezgust față de plăcerile lumești. O elită spirituală trebuie să pună linia sus de tot, pentru ca masele să nu o pună prea jos. Durkheim este adeptul ideii de elitism social pe criterii morale, ca fiind mai onorabile decât criteriile economice, oricât ar fi acestea de puternice sau dominante.

După Durkheim, formele de credință și riturile sunt fapte sociale, deoarece existența lor e independentă de individ, se află în afara individului și constrâng individul la un anumit fel de a gândi și acționa.¹³El mai spune că „sunt unele ceremonii în care se folosește un limbaj special, interzis în situații profane. Acest limbaj ocazional e începutul unei limbi sfinte.”¹⁴Culegătorii de folclor au consemnat în diferite variante ale Mioriței cuvinte ce conțin metagrame sau alte abateri fonetice, cum ar fi intercalarea unui –r– epentetic în expresia strărinel străinătate sau altele, ori forme verbale neobișnuite, derivate de la substantivul lege, cât și un limbaj diferit de limbajul obișnuit. Unele formațiuni lexicale din variantele Mioriței nu le-am găsit consemnate în Dicționarul Limbii Române, al Academiei, ce cuprinde uneori câteva volume pentru o literă. Sunt formațiuni lexicale pe care nu le-a mai folosit niciun autor și presupun că au derutat colectivul de redacție al dicționarului. Acestea pot fi exprimări cifrate, pentru a transmite și totodată a ascunde anumite idei pe care ascultătorii profani, ce nu erau inițiați în tainele în care era inițiat personajul principal din Miorița, nu trebuiau să le priceapă. În cazul lui strărinel, cu bizarul adaus străinătate, textul sugerează o alterare a sensului concret și ne trimite să ne gândim la un sens abstract, de înstrăinare față de gândirea profană și de interesele lumești, ce scapă atenției celor neatenți.

Durkheim observă atașamentul față de două alcătuiri religioase și afirmă că în toate sistemele religioase, mai vechi sau mai noi, putem vedea cum două religii cu forme diferite pot totuși să coexiste. Se împacă una cu alta, se împletesc și sunt unite încât se întrepătrund una cu alta. Cu toate acestea, rămân foarte bine delimitate.¹⁵

Durkheim consideră crima (the crime) ca un factor pentru sănătatea publică, o parte componentă a societăților sănătoase (a factor in public health, an integral part of all healthy societies), deoarece conștiința colectivă apreciază unele acțiuni ca fiind criminale și astfel crima joacă un rol în dezvoltarea moralei și a legilor.¹⁶

Tema centrală sau cea mai importantă și mai neatacabilă a teoriilor lui Durkheim este că timpul și spațiul se împart în sacru și profan și că manifestările relatate la aceste două categorii religioase au consecințe sociale. Această temă a fost preluată și dezvoltată de către Mircea Eliade în Le Sacré et le profane (1965), publicată întâi în germană Das Heilige und das Profane (1957).

Sir Edward Evan Evans-Pritchard (1902 – 1973) atacă unele teorii ale lui Durkheim și spune că „deosebirea dintre religiile naturale și cele revelate este greșită și creează confuzii. Lumea exterioară și înțelepciunea au revelat întotdeauna pentru oameni existența divinității și i-a ajutat să conștientizeze propria lor ființă și soartă.”¹⁷ Evans-Pritchard îl citează pe Sfântului Augustin (354 – 430), care de meserie era jurist și unul din cei mai inteligenți oameni ai secolului său, după care „creștinismul este religia care a existat de când există omul, înaintea momentului când Christos a devenit om. Această religie adevărată, care deja exista, a fost numită atunci religia creștină.”¹⁸

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (4)” →

Vavila POPOVICI: „DE CE”- ul VIEȚII NOASTRE

„Cel care are un « de ce» pentru care să trăiască, îndură aproape orice”. – Nietzsche

Austriac, de origine evreu, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste, Viktor Frankl considerat „profetul sensului vieții” a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: „Am sărit în picioare și i-am spus: Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”

După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de Al doilea război mondial, în 1942, Frankl a fost deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți care ulterior a fost publicată sub numele de „The doctor and the soul” (Doctorul și sufletul), conținând conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și a experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. A refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. „Îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”, mărturisea mai târziu Frankl.

Cartea care l-a făcut celebru este „Man’s search for meaning” (Omul în căutarea sensului). Citatul cel mai elocvent al concepției lui Frankl din această carte este cel despre libertatea de voință a omului și sună astfel: „Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi”.

Cartea „Omul în căutarea sensului vieții” este o combinație de știință și umanism, și o introducere în cea mai semnificativă mișcare psihologică din zilele noastre, o concepție nouă ivită, se spune, de la Freud (1856-1939) medic neuropsihiatru austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză și Adler (1870-1937) medic psihiatru austriac, fondator al școlii de psihologie individuală; a doua școală vieneză de psihoterapie, în ordine cronologică. Ideea este că principiul motivator fundamental din om este voința de a găsi și a da sens vieții sale. Nu ni se poate părea ceva nou. Chiar dacă nu s-ar fi scris înainte, deși știm că s-a scris, omul a simțit că voința este importantă în viața sa, și că el este dator să caute și să-și găsească singur rostul vieții sale. Dumnezeu îl ajută, îi deschide o lumină în minte, dar dacă omul nu o vede? Sunt oameni care meditează asupra vieții lor, alții nu sunt preocupați de această problemă și trec prin viață cu ochii închiși, merg pe cărări ivite la întâmplare.

Aici însă, în această carte, este evidențiată o înălțare semnificativă a omului, arătându-se și terapia pe care o determină găsirea sensului vieții, întrucât Viktor Frankl a trăit experiența a trei ani de inimaginabilă teroare în lagărele naziste ale morții, printre care cele de la Auschwitz și Dachau. Cartea conține istorisirea vieții unui om care, dintr-un număr, a redevenit o persoană.

Dr. Viktor E. Frankl (1905-1997) a fost profesor de neurologie și psihiatrie la Universitatea din Viena. Logoterapia – termen folosit de Frankl – sau analiza existențială creată a ajuns să fie cunoscută drept cea de-a treia școală vieneză de psihoterapie.

Frustrarea existențială, conform viziunii sale, este generată de frustrarea voinței de sens a omului care nu vede sau nu găsește sens în viața sa. Frankl repetă că „viața are sens până la ultima suflare… în orice circumstanțe, indiferent cât de mizerabile ar fi acestea”. De îndată ce omul (re)găsește un rost în viața sa, el se echilibrează lăuntric și devine capabil să facă față greutăților vieții și suferinței, a ceea ce Frankl numea în logoterapie „triada tragică”: vinovăția, suferința, moartea. Terapia prin sens are darul de a pune la dispoziția individului resursele interioare, spirituale.

Interesant! Dinăuntrul tău, în afara ta, printre oameni urmându-ți rostul găsit sau regăsit, și plecarea de pe această planetă în care ți-ai făcut un rost trăind un vis; plecarea cu amintirea vieții de aici, într-o posibilă altă galaxie, din care nu te vei mai putea întoarce, sau… Nu se știe!

Scria Frankl: „Nu aș fi de acord cu fraza aceasta, dintr-o scrisoare pe care Sigmund Freud a scris-o cândva Prințesei Bonaparte: «Dacă un om se îndoiește cu privire la sensul existenței sau se întreabă care este sensul existenței sale, înseamnă că este bolnav». Eu nu cred că este într-adevăr bolnav, ci mai degrabă cred că aceasta este o manifestare a faptului că este om! Om cu adevărat! Nici o furnică, nici o albină, nici un animal nu își va pune vreodată întrebarea dacă existența sa are sau nu un rost, dar omul o face! Este privilegiul său să îi pese ca viața lui să aibă sens”.

Filozofia frankliană se poate sintetiza în acest mod: Viața nu ne datorează fericirea, dar ne oferă un sens; viața are sens în orice condiții, chiar și în cele mai grele, mai mizerabile condiții; motivația noastră principală de a trăi este voința noastră de a găsi un sens în viață, de a da sens vieții; făptura umană este o entitate constând din corp și minte, dar suntem spirit; oamenii sunt dotați cu voința de a găsi un sens, de a da sens; oamenii au în orice împrejurare libertatea de a-și exercita voința de sens; individul este unic, de aici și rolul său unic în viață. Venim pe lume fiecare cu înzestrarea sa – unică – , pentru a da câte ceva în plus acestei lumi, dar trebuie să descoperim acel ceva, să-l fructificăm, pentru a putea certifica unicitatea noastră la plecarea din această lume.

Suferința nu este necesară pentru a găsi un sens în viață, dar când ea este prezentă, de neevitat, omul poate găsi sens în viața sa în pofida suferinței; dacă este posibil, cauza suferinței trebuie îndepărtată, în mod rațional; a suferi fără să fie nevoie nu este un act rațional, nici unul de eroism, ci unul masochist.

Omul ar trebui să acționeze responsabil, în acord cu conștiința sa morală, cu religiozitatea sa, să-și imagineze, în mod rațional, consecințele faptelor pe cale să le săvârșească și să acționeze în modul cel mai bun posibil la momentul prezent.

Cu privire la Religiozitatea omului, Frankl a povestit că „Odată Freud a zis că omul nu este adeseori mult mai imoral decât crede, ci adeseori mult mai moral decât consideră că e. Eu ar trebui să adaug că el este adeseori mult mai religios decât i se pare”.

Putem considera că trei oameni mari au dat definiții religiei, în secolul XX, legate de sensul vieții: Albert Einstein în 1950 – „A fi religios înseamnă a fi găsit un răspuns la întrebarea care este sensul vieții”; Ludwig Wittgenstein, în 1960 – „A crede în Dumnezeu înseamnă a vedea că viața are sens”; Viktor Frankl, în 1985 – „Religia este cel mai uman dintre toate fenomenele umane, și reprezintă împlinirea a ceea ce putem numi voința către sensul ultim”.

Frankl enumeră și căile prin care poate fi găsit sensul vieții: prin muncă – dedicându-ne unei lucrări, unei activități, unei creații; prin dragoste – dedicându-ne unei persoane, pe care o iubim și care ne împărtășește iubirea ei; sau contemplând frumosul, adevărul și binele din natură sau cultură.

Făcând pledoarie pentru optimismul tragic, spune: „Prin optimism tragic înțeleg că cineva este și rămâne optimist în ciuda «triadei tragice», așa cum e numită ea în logoterapie, și care este formată din acele evenimente umane care sunt circumscrise de: suferință, vinovăție și moarte.” …„trebuie să nu uităm că optimismul nu poate fi comandat sau poruncit.[…] Credința și dragostea nu pot nici ele să fie comandate sau poruncite. […] Omul nu se poate forța să fie optimist fără motiv, împotriva vitregiilor sorții, împotriva oricărei speranțe”. Sensul are valoare pentru supraviețuirea și sănătatea noastră sufletească și spirituală.

Continue reading „Vavila POPOVICI: „DE CE”- ul VIEȚII NOASTRE” →

Alexandru NEMOIANU: CLIPA REPEDE TRECĂTOARE

Responsabilitatea noastră este deplină doar în momentul în care ne vom da seama că cea mai importantă clipă a vieții, singura care are semnificație este cea prezentă,”acum”. Dacă acea clipă, momentul ”acum”, îl vom trăi având conștiința că doar în acel moment putem face diferența între bine și rău, doar acel moment, sub voia și acțiunea noastră, se înscrie în veșnicie, ne vom găsi aproape de mântuire.

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare,stării de “acum”.

Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.

Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat, care este așezat, așa cum a fost, în veșnicie. Ne putem gândi la acel trecut, îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba. Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli,devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.

Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui, va fi obligat să “lupte”. Această “luptă” înseamnă de fapt alegerea, opțiunea între “bine” și “rău”. Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristica decisivă a condiției umane și alegerea făcută, ne așează în veșnicie, spre viață sau moarte. Aici putem vedea o taină profundă. Fiecare generație va avea o altă încercare și cu ea posibilitatea și obligativitatea de a alege între bine și rău, iar această alegere va așeza pe fiecare în veșnicie: spre învierea vieții sau spre pedeapsa veșnică. Din această cauză “istoria” este atâta de imprevizibilă și Slavă Domnului că este așa.Noi nu repetăm comportamente concrete din istorie,dar putem repeta și imita comportamente morale.Clipa trecută,”trecutul” nu trebuie uitat,căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost. Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat. Toate încercările de a reînvia căile trecute, doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri înnoirile, doar pentru că sunt noi, au sfârșit într-un eșec penibil. Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul, este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral. Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit, după părerea noastră, să se comporte, este un exercițiu în inutilitate, etalare de superbie prostească.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: CLIPA REPEDE TRECĂTOARE” →

Maria FILIPOIU: DRAGOBETE – SIMBOL MITOLOGIC

„Cea mai mare bucurie a vieţii este să fii convins că eşti iubit.” – Victor Hugo

„Bărbaţii creează prin imaginaţie, însă femeile creează prin iubire.” – Rabindranath Tagore

– Iubirea este mugurele vieții din arborele genealogic. – Maria Filipoiu

Se spune că „la început a fost doar „Cuvântul”, care, însuflețit de o forță divină, a fost purtat în fuiorul vântului năvalnic, până când a ajuns în caierul zeiței din Tărâmul Mitologic, ce torcea fire, urmând a fi țesute mituri cu destine omenești. Astfel a fost țesut și mitul iubirii, în care au fost plăsmuite zeițele iubirii și frumuseții. Zeițe au existat în toate mitologiile lumii, menite cu daruri divine, ce le făceau dedicate și responsabile, atribute pentru care erau venerate de societățile antice.

Legendara zeiță Venus – patroana iubirii și frumuseții, fiica lui Jupiter și mama lui Cupidon – era corespondenta zeiței Afrodita din Grecia, inițial fiind zeița italică a vegetației și grădinilor, a renașterii și fertilității, asociată cu venirea primăverii.

De la strămoșii daci, românii l-au moștenit pe legendarul Dragobete, simbolul renașterii și iubirii, având origini slave, care este sărbătorit pe 24 februarie – Ziua Îndrăgostiților.

Dragobetele – sărbătoarea dragostei la români – își are rădăcinile în tradițiile dacice, simbolizând zeul iubirii, bunei dispoziții și renașterii primăverii, cunoscut în vorbirea populară ca: „Dragobetele pupă fetele” sau„Dragobete iubește românește”

În vechime, ziua de 24 februarie marca începutul primăverii, când natura se trezește la viață, ursul iese din bârlog, păsările încep să cânte și să-și construiască ori să-și refacă vechile cuiburi, iar omul își înnoiește sentimentele, participând la bucuria naturii.

În timpurile moderne, islamicii tradiționaliști au considerat sărbătoarea a fi o contaminare culturală din Occident, un rezultat al globalizării în India și se încearcă revitalizarea unei vechi datini, a serbării „Zilei Părinților” – cea mai populară în India.

În România, sărbătoarea populară a lui Dragobete, și-a pierdut din admiratori, fiind înlocuită cu sărbătoarea comercială a Sf. Valentin (14 februarie), care a câștigat timp și admirație în fața fiului Babei Dochia, rămas în credințele populare strămoșești ca cel mai venerat.

Dragobetele este prezentat ca un zeu tânăr, al iubirii și vegetației, identificat cu Eros sau Cupidon.

Este descris ca o ființă mitologică, tânăr, voinic și frumos, care umbla prin lume ca Sântoaderii sau Rusalcele, de-a intra în suflete inocente, cu sentimentul iubirii, fiind numit și „Năvalnicul”.

Continue reading „Maria FILIPOIU: DRAGOBETE – SIMBOL MITOLOGIC” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Povestea unui fir de nisip

-Se întâmplă ceva. Nu îmi dau seama ce. Parcă urmează o îmbinare de ape. Cum se îmbină apele oceanelor pe Earth. Doar că aici pare a fi o îmbinare de culori.

Negrul, culoarea diplomatică a spațiului este mărginită la orizontul stelar de un albastru senin, curat ca o lacrimă.

Cred că voi fi aspirată. Simt.

Acestea au fost ultimile mesaje primită de la sonda Voyager înainte de a dispărea în neant.

Zeci de unități astronomice după aceea sonda nu a mai trimis mesaje către Earth.

Până și noi cercetătorii uitasem de ea. S-au schimbat generații, idei, metode de cercetare, echipamente, tehnici.

Biblioteca în stocare din faleza noastră cu amintiri ne-a salvat de la uitarea astronomică.

Sonda a emis azi, fix după 89 de ani earthieni

-Am pătruns într-o lumină veșnică, a zis. Așa a început să emită.

Nu mai am masă. În sensul formelor sub care apare masa pe Earth.

Tot ce observ în jurul meu sunt doar un fel de nuanțe. Părem un pic mai albastru închis față de albastrul senin al fondului luminii în care plutim.

Ne mișcăm ponderal. Fără dimensiuni, fără distanțe. Doar căutăm ce dorim și ajungem acolo unde am vrut.

Toată aparatura mea este ca un muzeu de umbre acum. Mi-au dispărut conexiunile și sunt logată doar unui sens de mișcare aleatorie.

Mai concret spus, plutesc într-o feerie de intenții căutări și atingeri fără a-mi propune dorinți sau puncte unde să ajung..

Zbor, deși nu am aripi. Ajung la orice gând și tot ce visez se află în mine deja.

Vă aștept și pe voi.

Veniți. Aici este incredibil de bine.

După ce a descifrat mesajul, Doamna Profesor Doctor Corrny s-a prăbușit pe fotoliul din biroul ei de acasă și a început să fie frământă de gânduri. Atracții cărora nu li se putea opune o încercau cu trimiteri de sens diferit și, deși încerca să iasă din sferă întrebărilor, nu reușea.

Dacă este o farsă, și-a zis? Trebuie să caut în arhiva cu amintiri astrale să văd dacă a existat o astfel de sondă. Ce este cu ea, cine a lansat-o și când. Și mai ales de ce a fost uitată atâtea unități astrale?

Dacă solicit acces la arhivă trebuie să motivez. Și ce am să spun? Cum am să mă justific față de colegi? Ce le spun, că am primit un mesaj de la o sondă ? Vor spune toți că am bolânzit, nu alta.

Dar, de ce am primit eu aceste mesaje pe disperul meu cuantic personal când știu bine că nu am drept de folosire a codurilor din laborator?

O fi bine, oare, să spun colegilor. Dacă mă fac de râs. Dacă nu se confirmă spusele mele.Dacă nu voi fi crezută?

Trebuie să caut un ITist deștept care știe să facă analogi imaginare. Am găsit. Irinuca mea. Andreiul ei știe. În Irinuca am încredere. Cu ea am să mă consult.

După ce Irinuca i-a povestit lui Andrei ce i-a spus mama ei, Andrei a început să zâmbească ironic

-Cred că mama ta a luat-o razna, a fost replica lui după ce a disecat povestea. Când a realizat și ce i se cere a început să se răsucească pe canapea și să o privească îngăduitor pe iubita lui. Irinucă-i nu i-a convenit starea lui și, supărici, cum o alinta Andrei,a început să îl certe.

– Dacă nu o poți ajuta nu o judeca pe mama, te rog. Simt că mama este fericită. Iubește și este iubită așa cum a visat ea toată viața ei.

Acum a avut și norocul de a primi acel mesaj. A fost aleasă de univers, cum îi place ei să spună. Ajut-o, inventează ceva.

Trebuie să aibă acces la arhiva astrală a institutului, doar asta vrea. A renunțat la ideile năstrușnice ce îi trecuseră prin cap la un moment dat.Acum vrea doar acces la arhiva astrală. Atât. Și tu să poți a-i derula și salva tot, cum îți cere ea.

-Bine, de dragul tău și din respect pentru ea o ajut. Merg să văd ce vrea și cum crede că putem proceda.

– Vezi că acum stă mai mult pe la ,,Pietrărie,, acolo se simte în largul ei, aproape de natură și în mijlocul florilor, cum se alintă singură.

Ajuns la Pietrărie cu bicicleta, Andrei a găsit-o pe soacra lui jucându-se cu cățelușele ei dragi.

-Bună, ce face doamna mamă? Așa îi plăcea lui Andrei să i se adreseze când se întâlneau. Și replica soacrei lui nu întârzia să apară

– Mă bucur de viață, Voi?

– Și noi la fel. Mi-a zis Irinuca ce vrei. Cred că cel mai corect este să faci o cerere oficială de acces la arhiva astrală a institutului și apoi eu te pot ajuta să păstrezi ce vei găsi în istoria memoriei.

-Ai dreptate, doar că aprobările consumă timp și eu aș vrea cât se poate de repede.

– Invocă amendamentul cunoașterii și vei primi derogare cu acces imediat. Știi că ai acest drept.

-Ginerele meu deștept, Bravo. Ce noroc a avut fata mea să fie iubită de un astfel de bărbat. Râd. Mulțumesc de idee. Apoi mă ajuți, da?

-Sigur.

Nimeni din Institut nu a bănuit ce are în cap. Șeful de program și-a dat acceptul fără să citească măcar ce i se cere. În culmea unei bucurii disimulate, Corrny a intrat împreună cu Andrei în arhiva astrală a institutului și a început să acceseze informațiile. Își punea singură întrebări și căuta răspunsuri în memoria discurilor astrale.

-Trebuie să începem cu acele optzeci și nouă de unități astrale i-a zis lui Andrei. Ce înseamnă ele, azi, în măsurătorile noastre de timp?

Ceva lipsește măsurii, cred. Nu putea să dispară o sondă de cercetare așa de mult și să fie uitată așa de repede.

Cu ce a călătorit? Ce combustibil a folosit. Trebuie să aflu fără a înțelege cineva cu ce mă ocup.

În spațiul nostru au folosit mijloace nucleare de deplasare.

Ce înapoiați eram. Azi aceste motoare sunt de arhivă. Dar ce motoare folosește în spațiul noului univers în care a intrat, mă întreb?

Poate sonda mă lămurește. A zis ea ceva trebuie să analizez

Îmi place în ce am intrat. Am să mă ocup indiferent ce voi descoperi.

-Trebuie să reiau transmisia sondei și să analizez ce a emis, o încuraja și Andrei, curios și el de acum.

– Spunea deci: că zboară deși nu are aripi?

De unde își ia energia? Asta trebuie să aflu

Dacă aș putea să mă conectez direct cu sonda, ce bine ar fi. Cum Dumnezeu să fac asta când ea este la milioane de ani lumină distanță?

Dar sonda cum a putut intra în contact cu mine?

Am să aștept, așteptarea este soluția, poate am noroc și ea îmi ghicește gândurile și intențiile. Sper.

-Ne putem loga pe frecvența misterelor și să așteptăm un miracol, i-a sugerat ginerele ei prins și el în vraja undelor astrale.

-Deci, a fost lansată acum 89 de unități astrale, fără echipaj uman, folosind motoare cu propulsie nucleară. Dar cum de îmi trimite mie mesaje vocale și de ce mie? Asta chiar nu pricep și îmi cam pierd vremea pe aici.

Singura speranță este dialogul direct și să nu comunic cu nimeni în afară de sondă. Numai că, asta presupune să stau tot timpul doar cu gândul acolo. Am să stau, ce să fac, așa mi-a fost scris. Zefirul meu sper să mă înțeleagă și să treacă de partea mea.

-Putem atașa memoriei din disperul tău un senzor de impuls cu o semimemorie intuitivă într-un bit de semnal și înregistrare. Te va ajuta să devii liberă, nu să stai conectată așteptând mesaje, i-a sugerat Andrei. Și soacra lui a înțeles sensul ideii.

Au trecut trei ani Earthieni și sonda nu a mai trimis niciun mesaj. Curios. Corrny aproape că uitase și ea de subiect și se bucura de viață alături de partenerul ei.

Emisia astrală s-a reluat într-o seară de vară într-un moment când aducerile aminte o copleșeau pe Corrny cu episoade fericite din existența ei.

Voia să închidă calculatorul și să plece la culcare, când vocea sondei i-a alungat orice urmă de somn.

Senzorul de impuls a început să vibreze ca și când interpreta o melodie stelară și imediat a început să înregistreze semnele și semnalele primite. Șocul a venit când tot ce emitea era însoțit de imagini extrem de clare.

-Am fost aspirată în ceea ce pe Earth este numită a fi o gaură neagră. A început sonda emisia.

Greșit spus. Nu este nici o gaură neagră. Este pur și simplu un culoar de trecere dintr-un univers celular în altul.

Pe monitor apărea imaginea unui culoar astral mărginit de stele și galaxii ce se roteau în sensul lor de impuls luminând uneori spațiul cu fascicule de fulgere, aurore și culori încă nevăzute pe Earth.

Inițial, Doamna Corrny s-a speriat de ce aude și vede. Apoi și-a zis în gândul ei fermecat.

Sunt chemată de o alegere. Este menirea mea și trebuie să-mi onorez misiunea primită pe Earth.

-Ce-i drept acolo se crează un fel de vârtej galactic și toate sistemele astrale din jur par a se învârti într-un sens ce dă impresia că ești absorbit.

– Încep să înțeleg. Văd imagini și te aud. Te-aș ruga să îmi confirmi sau infirmi dacă și tu mă vezi și mă auzi. S-a trezit Doamna Corny vorbind de parcă avea deja o conexiune cu sonda. Sonda însă își urma emisia fără să intre în dialogul cerut.

-Începi să pierzi din atracția universului din care ieși și simți cum ești atras de forțele noului univers.

Este o senzație magică și nu i te poți opune de vrei să te oprești, să zicem, sau să te întorci din sens.

– Cercetătorii de pe Earth știu că aceste găuri negre pot absorbi până și lumina cu particulele ei. Tot încerca Doamna Corrny să intre în dialog. Senzorul intuitiv era, de fapt, cel ce îi urmărea gândurile și i le trimitea spre sondă. Sonda primea impulsul cu sens și răspundea unei întrebări ce nu a fost exprimată prin sunete.

-Pot fi și probleme.Am urmărit fără să vreau cum alte corpuri astrale au ajuns la acest nivel și au refuzat atracția. Se declanșează atunci o forță astrală ce aspiră tot în jurul ei. Am văzut stele explodând, comete sfâșiate de vapori de lumină. Orice este posibil, ca în orice univers, dealtfel. Pătrunderea mea însă a fost clinică.

Parcă visam că încep o altă viață. Doar că, toate conexiunile cu universul din care am venit le-am pierdut. Spre marea mea bucurie am observat că, dacă mă apropii de marginea universului de unde am venit, pot transmite iar mesaje, conexiunile mele se restabilesc și pot comunica cu Earth, planeta mea unde am fost inventat.

Intuitiv am început să anticipez întrebările ce vă frământă, Doamnă Corrny. La mine ajung forme ale gândurilor dvs înainte de a mi le trimite sub o conexiune. Așa am aflat că v-ați întrebat de ce am trimis mesajele către dvs și nu altora?

Dacă vă amintiți, Doamnă Profesor Doctor Corrny, la asamblarea inițială, în momentul în care dvs. îmi montați circuitul vizual de memorie, pe placă ați legat și o fundiță. Pentru mine semnul acela a însemnat iubire și început de conexiune astrală, cuantică și corneană între noi.

Închid.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Povestea unui fir de nisip” →

Ilorian PĂUNOIU: Biografie (In memoriam)

(14 decembrie 1965 -7 septembrie 2016)

M-am născut în satul Meieni, comuna Popești, județul Vâlcea, pe Valea Luncavățului, aproape de Pădurea Cotoșmanei. Părinții mei, Păunoiu Constantin și Păunoiu Ioana, oameni gospodari, m-au crescut cu dragoste și într-un mod cu totul special; mama mea, care nu mai este – a decedat în 3 februarie 1999 – mi-a dat o educație religioasă bazată pe fundamentele Bisericii Ortodoxe. Acest lucru mi-a marcat viața și creația literară.

Mama m-a adus pe lume în noaptea de 13 spre 14 decembrie – oficial în certificatul de naștere este înscrisă data de 14 decembrie – în anul de grație 1965.

Bucuria ei de a mă fi adus în lume a fost umbrită în jurul vârstei de 7 ani, când o boala ciudată, o neputință de neînțeles, începea să-și facă apariția: la început cu febra musculară, apoi cu rămânerea în urmă la orele de educație fizică față de colegii de școală primară. A început de atunci calvarul existenței mele, calvar și mântuire totodată.

Mi-am „căutat leacul”, cum se spune, prin spitale, policlinici, cabinete medicale, între speranță și dezamăgire, iar în vara lui 1974, la 9 ani, Spitalul de boli neuromusculare din Vâlcele, județul Covasna, mi-a dat diagnosticul bolii: Distrofie musculară progresivă de tip Duchenne, boală nevindecabilă, care progresiv, duce la atrofierea gravă a segmentelor neuromusculare. Voi relata mai pe larg într-o carte de memorii întâmplarea aceea când o doctorița săsoaica i-a spus tatălui meu: „Copilul dumitale, în timp, nu va mai putea să meargă. „Și ce mă sfătuiți să fac? „Nu-l lăsați să stea, dați-i o ocupație, trimiteți-l cu vitele, să nu stea în pat Numai așa mai puteți întârzia momentul când nu va mai putea să meargă.” Pe mine mă scoseseră afară pe hol, dar am ascultat la ușă acel dialog care și-a pus pecetea asupra vieții mele.

În mintea mea de copil s-a produs ceva neașteptat, parcă s-a rupt ceva în mine, iremediabil. „Nu voi mai putea merge, cum adică?! Să nu mai alerg, să nu mă mai joc cu alți copii… Nu se poate!” în timpane îmi răsuna acel „Nu-l lăsați să stea!” care m-a însoțit tot timpul. Și de atunci nu am mai stat. Am mers la scoală, am jucat fotbal, am mers cu vitele, chiar dacă de multe ori îmi zdreleam genunchii, căci îmi pierdeam cu fiecare lună, anotimp sau an, echilibrul în mers și cădeam de cele mai multe ori în genunchi. Cădeam și mă ridicam de fiecare dată. Dar nu m-am lăsat, m-am târât pe drumuri și pe dealuri, prin gări și trenuri, în vacanțele în care mergeam la câte un spital din țară. Împreună cu tatăl meu am trecut prin Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Brașov, Călan, Slăntu-Gheorghe, Cluj, București, Azuga, Mangalia, prin spitalele unde credeam că vom putea ameliora și întârzia acel destin implacabil. Și într-adevăr am întârziat acel moment până pe la vreo 22 de ani, când nu m-am mai putut ridica din pat.

În tot acest timp am învățat carte, am terminat școala generală, apoi am intrat la liceu cu mare greutate, fiindcă inițial nu eram acceptat pe niciunde. Diriguitorii „socialismului multilateral dezvoltat” îmi explicau că boala mea e nevindecabilă și că statul socialist nu-și permite să școlarizeze „pe cheltuiala lui” un „element” care nu va putea munci și răsplăti societatea, pentru ce investește în el, cu alte cuvinte, eram o povară de care nimeni nu avea nevoie.

Tatăl meu, cu lacrimi în ochi, îi intreba: „Și ce să fac, tovarășilor, cu el, nu vedeți că e premiant?!” „Il țineți acasă!”. Momente de coșmar de care n-aș fi vrut să-mi amintesc… Tatăl meu nu s-a lăsat și le-a spus cu un curaj nebun, pe care numai disperarea ți-l poate da, că își depune „carnetul de membru de partid”, renunțând la această calitate, fiindcă el nu mai crede într-o „orânduire” care se laudă ca are grijă de „oamenii muncii. Deși își putea pierde locul de muncă (lucra ca operator chimist la „Combinatul chimic, azi „Oltchim”) și se putea trezi în postura de a fi persecutat, tatăl meu a riscat totul. Văzându-i hotărârea, forurile diriguitoare din județ și de la Ministerele Muncii, Sănătății și Învățământului, m-au trimis în clasa a IX-a la un Sanatoriu-Școala din Mangalia, o monstruozitate în care profesorii de la un liceu din oraș ne predau orele de curs „la pat”.

Am învățat „cu chiu, cu vai” în acele condiții vitrege și am mers mai departe. Am fost transferat la un liceu economic special din rețeaua Ministerului Muncii pentru elevi cu nevoi speciale din Câmpulung-Muscel, județul Argeș, unde am terminat clasa a X-a. Printr-un ordin venit de sus de la „cabinetele 1 si 2” dictatoriale, toate acele licee și scoli profesionale s-au comasat: băieții au fost transferați la București, în Comuna Voluntari, iar fetele la Iași, în Cartierul Nicolina.

Toată acea armonie între oameni cu nevoi speciale, între băieți și fete, care în anii urmatori sfârșeau prin a se căsători, s-a destrămat. Clasele a Xl-a și a XII-a acolo la marginea Bucureștilor au fost un calvar. Stăteam ca într-un lagăr, fără căldură iarna, iar în timpul zilei fără program de odihnă. În tot acest dramatic parcurs existențial, cărțile de literatură m-au însoțit ca niște prieteni devotați, mi-au dat încrederea și curajul acela nemăsurat că voi ajunge la liman.
Primele poezii le-am scris în acei ani ca o descărcare de tensiune existențială dîn coșmarul îndurat.

După terminarea liceului, boala s-a agravat și mergeam din ce în ce mai greu, așa că n-am mai putut să-mi continui studiile și am rămas acasă, în satul meu drag. Mă simțeam izolat și m-am refugiat în literatură. Am citit timp de doi ani cât nu citisem într-o viață și am scris poezie cât pentru trei volume.

Am debutat la 20 de ani în „Vâlcea literara”, foaie a Societății Literare „Anton Pann”, cu o prezentare a scriitorului Ion Soare. Au urmat poezii publicate sporadic, începând cu anul debutului, 1986, în „Tribuna” de la Cluj-Napoca, apoi în „Luceafărul” și în „Suplimentul literar” al „Scânteii Tineretului”-1987, 1988,1989. Am trimis în 1987 un volum editurii Dacia din Cluj-Napoca, care mi-a răspuns inițial că mi-l publică, apoi am primit o notiță din partea directorului editurii care-mi scria că nu intru în planurile lor editoriale. Apoi n-am mai primit nici un răspuns.
După 1989, mai precis în mai 1990, mi-a fost difuzat pe Radio România Tineret un grupaj de poezii. Am trimis frecvent poezii, până când, în mai 1995, mi-au acordat premiul al doilea pe țară la emisiunea „Sub zodia metaforei”. Am luat alte două premii la concursurile organizate de Radio-Craiova.

Câte un prieten îmi cumpăra o „România literară sau o „Tribuna la care trimiteam, dar nu mai urmăream dacă-mi răspundeau sau nu. In schimb am citit mult, cărțile nu mi-au lipsit niciodată. Am desfășurat o activitate publicistică în ziarele din Râmnicu-Vâlcea, în special la „Reporter , „Curierul de Vâlcea , „Monitorul de Vâlcea”. Am păstrat prea puțin din aceste articole și din poeziile publicate în revistele de cultură.In afară de ziarul „Reporter”, nimeni nu mi-a dat un leu pentru tot ceea ce am scris. Eu nu aveam bani să-mi cumpăr o carte și ei nu-mi plăteau munca. De aceea am întrerupt publicistica. Eu visam „Carte”, publicarea primului meu volum.

Șansa mea, salvarea mea din izolare, a fost ca un prieten, preot în Popești, contra unei sume modeste de bani mi-a adus o mașina „de dincolo”, pe care am înscris-o cu mare dificultate în circulație. Acest lucru se întâmpla în anul 1997. Eu nu pot sa conduc, am prieteni care fac acest lucru, așa ca prin intermediul lor am putut să mă deplasez, să caut edituri și sponsori în Râmnicu-Vâlcea. Așa am tipărit prima mea carte, „Strigare numelui”, în ianuarie 1998. Visul meu de-o viață s-a împlinit în acel an cristic, la vârsta de 33 de ani.

Lansarea primului meu volum a avut loc pe 11 ianuarie 1998 la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea. Atunci am dat primele interviuri posturilor locale de televiziune „Vâlcea 1″ și „Etalon” . Am fost și pe postul TVR 1 la emisiunea „Info-Art”, înainte de jurnal. De atunci sunt invitat cu o anume regularitate la emisiunile culturale ale posturilor de televiziune locală.

Am înființat în decembrie 2001 „Cenaclul Lumina” din Comuna Popești. In data de 9 aprilie 2002 postul național de televiziune, filiala Cluj, a realizat
emisiunea „Garantat sută la sută” la Popești, subiectul fiind „Cenaclul Lumina”, emisiune realizata de Cătălin Stefanescu.

Din 1998 am publicat aproape în fiecare an câte o carte, patru volume de versuri și unul de eseuri: „Strigarea numelui” – 1998, „Jocul secundei” – 1999, „Scrisori către aproapele” – 2000, „Banchetul reginelor” – 2002, „Arheologie sensibila” – 2002, prefațate, două dintre ele,de Constantin Zărnescu și Valentin Tașcu din Cluj-Napoca. Am deja scrise încă trei volume de versuri și lucrez la un volum de eseuri „Agapologia” și la unul de aforisme și cugetări.

Autor: Ilorian PĂUNOIU

Ionuț ȚENE: Solitudini

Solitudini

Se reîntorc himerele acasă
Focurile tristeții părăsesc băieții cuminți
Oamenii răsucesc ceața solitudinii
Și orbii nu mai văd ochelarii fumurii
Au plecat păsările cuvintelor emigrante
din raiul căzut pe partea cu uzina de fum

Vorbele tăcerii sunt acum cântecele noastre
Cărțile care închid amiezi lungi ţesute de război
Și dragoste făcută pe furiș între ruinele
unei păci care anunță depărtarea apropierii
Atunci când sufletul este velă firuită
pe marea zbuciumată de absența întâmplării
Cuvintele întind aripile chemării neștiute

——————

Ionuț Țene

Cluj-Napoca

8 februarie 2021

Victor RAVINI: Sala de lectură (3)

Religia este inima într-o lume fără inimă

Marxismul ajunsese să fie o vorbă de ocară deja pe vremea lui Marx, iar el a spus cu hotărâre că el nu este marxist. El considera că marxiștii îl înțelegeau greșit și o luaseră razna prin porumb. Karl Marx (1818 – 1883), a cărui ideologie profund umanistă nu trebuie confundată cu varianta ei degenerată, așa cum a fost și mai este pe alocuri aplicată în politică, pornește tot de la Hegel și dezvoltă concepția lui Feuerbach, că religia este o formă de alienare a omului. Marx privește această alienare sau înstrăinare din perspectivă socială, o explică prin faptul că oamenii se aruncă la picioarele unor puteri superioare, pe care ei înșiși le-au inventat și clarifică raportul de forțe sociale.

La fel ca și Comte, Darwin, Engels, Frazer, Freud, Campbell, Eliade și mulți alții, Marx s-a interesat de societățile arhaice și a constatat că, ceea ce înainte încuraja și consola oamenii, acum nu mai putea face acest lucru. Marx s-a luptat însuși cu dileme religioase – care au dus la o intensivă aversiune împotriva religiei – și a început să se intereseze de sinucidere (vezi Marx on Suicide). Marx se născuse într-o familie religioasă. Tatăl său era rabin și ar fi vrut ca fiul să calce pe urmele sale. Tânărul Marx, când a încetat să mai creadă în Dumnezeu, i s-a întărit credința în om. Și-a pus nădejdea într-o lume mai bună și în cei mai năpăstuiți oameni de pe atunci, în proletariatul zdrențăros. Ateismul lui Marx a fost interpretat ca o revoltă împotriva tatălui său. Marx are o mare înțelegere pentru rolul pozitiv al religiei în societate și necesitatea istorică a acesteia, cât și în special în privința consolării omului. Pentru el „religia este suspinul (der Seufzer = suspinul, oftatul) bietului om oropsit” și este o fugă de realitatea dură a vieții, e consolarea și inima într-o lume fără inimă.¹

El ridică religia la rangul de fericirea iluzorică a oamenilor. Renumita lui vorbă Religia e opiu pentru popor (Die Religion … ist das Opium des Volkes) (MEGA 1982:171) a fost ruptă din context de către marxiști și răstălmăcită cum că religia ar fi o otravă dată poporului de către exploatatori, pentru a îi înrobi. Marx a fost greșit înțeles de către marxiști și de astă dată. Trebuie arătat că opium, pe vremea lui Marx, nu era considerat ca otravă, ci ca o marfă de lux pentru clasa superioară, un praf colonial contra plictiselii, melancoliei și dezgustului de viață, un medicament scump pentru a fugi de urâtul și scârba existenței, așa cum o simțeau clasele superioare, îngâlvite. Marx a vrut să spună că religia era necesară oamenilor săraci ca un mijloc ieftin de a fugi de realitate, într-o lume în care reprezentările și valorile religioase justificau o împărțire nedreaptă a bogățiilor și a puterii în stat.

„Religia este conștiința și sentimentul de sine al omului, pe care nici nu le-a cucerit și nici nu le-a pierdut.”² „Omul a făcut religia, iar nu religia l-a făcut pe om.”³ Omul e ființa supremă a universului, iar societatea produce religia ca însăși conștiința de sine a societății.

Marx definește religia ca fiind o teorie generală a imaginii despre lume a societății, ce justifică ordinea socială și consolează omul. Religia este realizarea ființei omenești, deoarece ființa umană nu posedă vreo realitate adevărată. Drumul omului către realitatea adevărată este realizarea sa prin a combate religia, ceea ce se poate face numai prin a lupta contra ordinii sociale care a creat religia, și pe care religia o justifică (MEGA 1982:170-183).

Marx a mai zis și că „Omul, care în fantastica realitate a cerului a căutat un supraom, n-a găsit decât oglindirea lui însuși, și nu va mai fi înclinat să găsească doar aspectul lui însuși, doar ceva neomenesc, acolo unde el își caută și trebuie să își caute realitatea sa adevărată.”⁴ Marxiștii se feresc ca dracul de tămâie să citeze și sfârșitul acestei fraze incomode pentru ei, dar nu și pentru ecleziaști. De reținut esențialul din această frază, care îi deranjează pe marxiști: „Omul își caută realitatea sa adevărată în ceruri și acolo trebuie să și-o caute”.

Marx spune că „religia este realizarea fantastică a ființei omenești, deoarece ființa omenească nu posedă o realitate adevărată.”⁵ Ciobanul nostru din Miorița poate simți intuitiv că ființa sa nu posedă un adevăr în sine, nu posedă vreo adevărată realitate pe pământ, și de aceea își caută refugiul în lumea poeziei și printre astrele de pe cer. Ciobanul „își caută realitatea sa adevărată în ceruri”, după expresia lui Marx. Exact acest lucru face Isus din Nazaret, apostolul Pavel în Biblie, Dante Aligheri în Divina Comedie, Eminescu în Luceafărul și sumedenie de sfinți, de gânditori sau de oameni simpli ca noi toți. Cu sprijin la Marx, putem fi siguri că pisicile, crocodilii sau psihopații nu pot să își caute realitatea lor adevărată în ceruri.

Engels, derutat și nedumerit, l-a întrebat pe Marx dacă era materialist sau idealist. Marx s-a gândit, a clătinat din cap cu nesiguranță și în cele din urmă a zis: materialist. Marx este un gânditor complex, în care unii sau lații dintre noi putem vedea multe adevăruri, cât și contrariul lor.

¹ Die Religion ist der Seufzer der bedrängten Kreatur, das Gemüth einer herzlosen Welt. (MEGA 1982:171)

² Und zwar ist die Religion das Selbstbewußtsein und das Selbstgefühl des Menschen, der sich selbst entweder noch nicht erworben, oder schon wieder verloren hat. (ibid:170) Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (3)” →