Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (3)

Fulgerele brăzdau cerul şi un tunet se aude în depărtare. Vasile Cernat sta în faţa calculatorului şi zâmbea.

Avea pe faţă o mină satisfăcută. Jocul îi reuşise din plin. Punct ochit, punct lovit, două dintr-o lovitură! Premeditase totul. Ştia că soţia lui va veni acasă şi lăsase intenţionat mesajul celeilalte la vedere. Era un tip inteligent căruia îi plăceau jocurile.

„Nevastă- mea în ultimul timp face ce vrea. De, este o femeie emancipată. Mâncare numai face, fiindcă ea e la cură, iar de mine nu-i pasă.De spălat numai vorbesc, îi este lene să bage şi rufele în maşină.  Să le bag eu, că ea are alte priorităţi.

Aşa că i-am făcut-o! S-o văd acum ce face, cum reacţionează. Geloasă a fost toată viaţa şi mereu mi-a făcut scandal, că mă uit după una, după alta. Doar sunt bărbat şi ce este frumos şi lui Dumnezeu îi place, nu?

 Hm, îi arat eu ei. Trebuie s-o îmblânzesc pe scorpia de nevastă-mea. Până acum am fost bărbat de casă. I-am curăţat ceapa, morcovul i l-am tăiat, am făcut piaţa, am dus gunoiul, am bătut covoare, am dat cu aspiratorul, nici nu mai ştiu câte nu am făcut. Am ajuns eu femeie în casă, pentru că doamna mea, ba are programare la salon, ba la dentist, ba  la ginecolog, ba la dracu în praznic…. M-am săturat! Îmi ajunge! Cine dracu m-o fi pus să mă însor, să-mi iau năpastă pe cap? Nu ştie decât să zică: „Vasile, ai făcut ceaiul? Vasile, e gata cafeaua?

Vasile, îmi trebuie bani. Vasile nu mai avem ceapă, nu mai avem carne, nu mai avem….

Vasile, trebuie să mâncăm ecologic. Nu te duci tu la ţară să pui nişte arbagic, roşii, usturoi, pătrunjel, ardei…..Ştii, eu nu pot să vin cu tine la ţară. Am o întâlnire impotantă, cu nişte colege.”

Şi eu mă duc, unde zice ea. Dar, acum  s-a terminat! Gata!

Cealaltă care-mi scrie că mă iubeşte e o nebună şi jumătate. Auzi, că mă iubeşte, dar nu vrea să mă vadă.

Cum vine asta, că eu nu înţeleg nimic? E clar  că e dusă  rău cu capul. Ei, dar mesajele ei de iubire sunt ale naibii de bune pentru a o oftica pe a mea nevastă. Tot zice ea că sunt un fustangiu, măcar să-i arăt că sunt.

Dacă vreau în fiece seara găsesc una. Nu e greu deloc. Lumea e plină de femei dornice de partide de amor . E deajuns să intru într-un club că găsesc nu una,ci zece.

 Sunt băiat deştept ! Cum ziceam, două dintr-o lovitură! O oftic pe nevastă-mea şi scap şi de nebună să-mi mai scrie. Îi spun că a dat a mea nevastă de mesajul ei şi mi-a făcut un scandal de au auzit toţi vecinii. Oricum mă plictisisem de ea. Dacă o relaţie nu evoluează, nu duce la nimic, la ce bun să o continui?

Bravo,Vasile! M-a făcut mama isteţ!”

După o săptămână.

„Să nu fi citit mesajul pe calculator? A trecut o săptămână şi nu zice nimic. De ce? Ori nu l-a citit, ori l-a citit şi nu-i pasă. Păi, dacă nu-i pasă, atunci, înseamnă că are ea pe vreunul. Să aibă Mariana mea un amant? Nu, nu se poate. Ea nu e ca celelalte femei.  Dar, naiba ştie! Orice sac îşi găseşte petecul. Te pomeneşti că are vreunul.”  Pe uşă intră soţia lui vorbind la telefon.

„Da, Octav. Da. Ne întâlnim joia viitoare”.

-Ia ascultă nevastă, cine-i Octav ăsta?

-E  un om deosebit.

-Deosebit? Cum adică? Fii mai explicită!

-Cum să-ţi spun?

-Spune odată, femeie! Cine-i individul?

-De ce ţipi la mine?

-Cum să nu ţip?Tu ai un amant şi vrei ca eu să mă fac că nu văd?

-Ha-ha-ha! Eu am amant? Dar tu crezi că eu sunt ca tine? Crezi că nu am văzut?

-Care din ele?

-Oi fi având mai multe. Dar eu am văzut pe una care-ţi scrie că te iubeşte, că te adoră ca pe un zeu.

-Da, vezi, ea mă adora ca pe un zeu, iar tu mă ţii ca pe un sclav. De asta, noi barbaţii, ne ducem după altele. Muncim din zori şi până seara şi tot nu  suntem apreciaţi de neveste.În schimb, altele ce nu ar da să aibă un bărbat ca mine.

-Lasă asta ! Cum îţi scria? Să-mi amintesc. A, da: „Tu eşti singurul om pe care l-am iubit……..Te acoper cu o ploaie de sărutări. Majestate, te iubesc!”

-După cum ai văzut  e atât de îndrăgostită de mine, că mă vede ca  pe un rege, ca un zeu. Ea mă apreciază, pe când tu mă vezi un destrăbălat, un afemeiat, un pierde-vară, un flecar care stă toată ziua pe net.

-Şi ce, nu eşti aşa?

-M-ai văzut tu cu vreuna în pat? Nu am voie să glumesc cu nimeni, că tu crezi că  toate se pun cu fundul în sus la mine.Vrei să ştii adevărul?

-Bineînţeles.

-Dar nu te superi?

-Nu.

-Bine, tu ai vrut-o! Mă duc prin cluburi, mă fac că nu ştiu să dansez şi invit  una care-mi place, să mă înveţe. Mă dau pe lângă ea, o invit la o cafea,un pahar două de şampanie şi alte alea… După aceea, ştii şi tu  ce urmează, nu ? O partidă fierbinte de amor.

 Le-am făcut un site celor de la  R.  şi mi-au dat un abonament gratuit pe un an, fitness, saună şi jacuzzi. Am şi cameră gratuită, tot un an. Mă duc acolo, găsesc femei şi mă destrăbălez cum vreau. Şi nu numai cu una,ci două, trei, patru. Îmi place să fiu înconjurat de mai multe, să am harem. Îmi plac foarte mult femeile. Nu pot să mă limitez doar la tine. Sunt atât de multe, încăt nu rezist. Înţelege-mă, nevastă! Mai vreau şi fasole nu numai friptură!

Ce te uiţi aşa la mine?

Cred că minţi. Spui asta ca să mă enervezi. Mai bine mă duc să-mi fac baie, decât să-ţi ascult aberaţiile.

Vasile se întoarce cu spatele la ea şi zâmbeşte gândind:”Femeile astea! Când le spui adevărul, niciodată nu te cred.”

Mariana era în cadă şi se juca cu spuma când Vasile intră în baie. O priveşte lung şi zice:

-Arăţi ca o sirenă care iese din valurile mării. Se apropie de ea şi îi priveşte sânii mari acoperiţi de spumă.

Ştii ce mi-a placut cel mai mult la tine?

-Nu, nu mi-ai spus niciodată ce te-a atras.

-Ăştia. Şi îi atinge uşor un sân . Îl mângâie înlăturând spuma şi se apleacă, sărutându-l tandru.

-Te rog, încetează!

-Nu vreau. Şi intră în cadă peste ea.

-Puteai măcar să te dezbraci…

-Vreau să o faci tu. Dar începe cu pantalonii că explodez.

După sărutări, îmbrăţişări şi amor nebun

-Doamne, cum arată baia noastra! Sper că nu s-o fi dus apa la vecini.

-Nevastă, ai uitat că  stăm la parter! Sub noi nu e decât beciul. E posibil să se  fi udat conservele tale, dar nu-ţi fă probleme, face Vasile curat!

-Te ador, zeul meu!

-Vezi, ai învăţat şi tu ceva de la nebuna aia.

Îţi jur că nu e amanta mea. Nici măcar…

Mariana, doar pe tine te iubesc.

Nu ţi-am jurat iubire pentru totdeauna?

-Ai vrea să înghit minciuna.

-Nevastă, îţi jur pe icoană, pe Biblie, pe ce vrei. Tu eşti singura femeie pe care o iubesc.

Adevărul era că omul îşi iubea nevasta, dar gelozia îi rătacise mintea Marianei şi îi otrăvea sufletul.

  Stelele străluceau pe cerul negru-albăstrui. O muzică lenta se auzea în surdină. Camera unde era Mariana Cernat era luminată doar de razele reginei nopţii. Demonul geloziei o îmboldeşte să caute prin mesajele soţului. Citeşte ce-i scria cealaltă:

” Sufletul meu drag, aş vrea ca iubirea mea să te ocrotească, să-ţi dea forţă, putere şi energie.

Aş vrea ca dragostea mea să-ţi dea încredere, siguranţă, să-ţi aline dorurile şi să-ţi vindece ranile. Aş vrea  să te pot privi, mângâia şi săruta.

Aş vrea să simt atingerea mâinilor tale . Cât aş vrea să-ţi aud vocea, să te îmbrăţişez şi să mă cuibăresc la pieptul tău. Uneori, aş vrea să pot face o magie şi să mă transform într-o rază a soarelui pentru a te mângâia, într-o picătură de ploaie pentru a te săruta sau într-o adiere blândă de vânt pentru a te îmbrăţişa. Fără tine, iubire, mă simt atât de pierdută  şi rătăcesc la întâmplare negăsindu-mi locul. Aş vrea să-ţi pot spune cât de mult te iubesc, iubirea mea, privindu-ţi ochii.Încep să cred că nu eşti decât un vis  al minţii şi inimii mele. Exişti cu adevărat? Te voi întâlni vreodată?……..”

Se aud paşii soţului. Mariana închide repede laptopul şi se urcă în pat gândindu-se: ” E ceva ciudat în mesajele astea. Pare-se că nu s-au întâlnit. E vorba de altă femeie şi nu de cea care credeam eu. Câte naiba sunt?”

Vasile intră în cameră spunând:

-Draga mea, nu a curs nici măcar un strop de apă în beci. Dar ce miroase aşa de bine? Ai făcut vreo prăjitură?

-Eu sunt prăjitura.

Vasile se apropie de Mariana şi o sărută lung şi apăsat. Era îmbrăcată într-o cămaşă de noapte roşie, vaporoasă şi foarte scurtă.

-Cu ce ţi-ai dat? Miroase a vanilie de la o poştă.

-E o cremă de corp. Nu vrei să-ţi fac un masaj, iubire?

-O! Nu te mai recunosc, nevastă! Ce se întâmplă cu tine?

-Azi am fost la o conferinţă a unei asociaţii, unde lider este Octav.

-Şi care a fost tema?

-S-a vorbit despre cultura egipteană, iar într-una din imagini arătau cum vestalele din templul lui Isis îi iniţiau pe bărbaţi în arta dragostei.

-Pe vremurile acelea se făceau adevărate orgii în temple.

-Presupune şi tu că sunt o vestală din acele timpuri mitice.

-Începe să-mi placă ce spui. Tipele cu care mă duc la hotel, la pensiuni, se joacă de-a pisicile, asistente, torţionare, vampiriţe, diavoliţe….

-Văd că vrei să mă enervezi, dar nu ţine.

Vasile se trânteşte în pat râzând,  iar soţia îl priveşte languros şi cu mişcări lascive vine lângă el şi îi desface nasturii de la cămaşă, de la  pantaloni, lăsându-l  în costumul lui Adam. Îşi pune cremă de corp în podul palmei şi începe să-l maseze foarte uşor, de la degetele picioarelor până la cap. Îşi plimbă mâinile, mângâindu-l pe  tot corpul şi, din când în când  îl sărută.

-Nevastă, nu ştiam că te pricepi atât de bine la masaj erotic.

-Azi am învăţat. Îţi place?

-Cui nu i-ar place? Vasile gemea de plăcere la atingerile delicate ale mâinilor, părului şi buzelor Marianei.

Femeia  desenează cu vârfurile degetelor cercuri concentrice pe abdomenul soţului, mângâindu-l cu părul ei. Îl sărută pe buric continuând în linie dreaptă pâna la bărbie. Se opreşte şi îi prinde uşor între dinţi buza inferioară …. Omul nu mai rezistă, o îmbrăţişează şi fac amor.

Într-un final adorm zâmbind şi epuizaţi unul în braţele celuilalt, mângâiaţi de razele lunii.

                                                         *

 După  zece zile,Vasile Cernat mergea grăbit spre casă gândindu-se:

“Încep să cred că multe femei sunt nebune, dar  pe toate le întrece în nebunie Crina, o fostă colegă din şcoala generală. Ea îmi trimitea acele mesaje, dar acum nu a mai scris nimic. Te pomeneşti că nebunei i-a venit mintea la cap. M-aş mira! Am văzut că a mea nevastă iar a cotrobăit prin mesajele mele, dar din nefericire nu a mai găsit nimic, că cealaltă a amuţit. S-o fi îndrăgostit de vreun spirit şi am scăpat. Îmi spunea că lumea noastră e supravegheată de la începuturi de spirite înalte şi că alte civilizaţii mult mai evoluate ne monitorizează în permanenţă. Ele  au provocat mutaţiile genetice  strămoşilor. Mai zicea că omul e un program  şi că ea a reuşit să vadă  materia noesică, enisică şi supernisică. Gândurile omului nu sunt în creier, ci într-un câmp electromagnetic, iar de multe ori gândurile nu sunt ale omului, ci ale altora (spirite, demoni). Omul ca fiinţă de nivel structural noesic, reprezintă abia treapta a treia a dezvoltării, din cele şapte sau opt posibile. Femeia asta chiar e pe altă lume, spune doar tâmpenii. Mulţi nebuni  sunt pe lumea asta!

În universul feminin găseşti tot ce vrei şi ce nu vrei. Indiferent cum sunt, mie îmi plac toate când sunt dezbrăcate.

Nu mai mă gândesc la femei că încep să devin misogin. Adevărul e că  am avut noroc de o femeie cuminte, inteligentă, puţin geloasă, iar de când se duce la conferinţele acelea a devenit expertă în arta amorului.Tare sunt curios ce-i mai trăzneşte prin minte acum.”

Vasile deschide uşa şi simte un miros puternic de parfum. Intră în cameră şi acum înţelege de unde venea mirosul. În  sufragerie erau aprinse în formă de inimioară multe lumânări parfumate. În mijloc,  pe o masuţă frumos aranjată erau două tacâmuri, doua pahare de cristal pentru şampanie, trei lumânări aprinse, într-un frumos suport din argint, pe care-l cumpărase de la Paris şi un aranjament floral din trandafiri galbeni.

Din bucătărie se aude vocea Marianei:

-Ai venit, regele meu?

Mariana apare cu un platou plin de bucate aburinde, iar Vasile zâmbeşte. Era îmbrăcată într-o rochie albă, simplă, scurtă şi foarte decoltată, lăsându-i sânii mari şi frumoşi  jumătate pe afară.

Pune platoul pe masuţă şi Vasile nu rezistă tentaţiei de a o mângâia .

-Nu vrei întâi să guşti din ce ţi-am pregătit?

-Miroase tare bine!

-E foarte bun. Azi am încercat o nouă reţetă.

-Şi tu eşti tare bună. Parcă eşti altă femeie, de la un timp. Şi se apropie de ea, sărutand-o între sâni.

-Te rog, se răceşte!

-Bine, draga mea nevastă. Îmi place la nebunie când mă răsfeţi. De când te duci la cursurile acelea nici nu te mai recunosc.

Barbatul savurează delicatesele pe care le pregătise  cu dragoste a lui nevastă. Femeia se ridică şi vine cu o frapieră plină de gheaţă, în care era o şampanie franţuzească.

-Iubito, sărbătorim ceva şi eu am uitat?

-Sărbătorim începutul unui nou stil de viaţă .

-Hm, mi-ar place să fiu mereu aşa aşteptat şi răsfăţat. Şi eu m-am gândit azi mult la tine şi ţi-am cumpărat ceva. Se asortează cu costumul tău cel roşu pe care l-ai cumpărat din Spania şi cu bluza din Brazilia.

Bărbatul scoate din buzunar o cutiuţă mică roşie din catifea şi o întinde Marianei spunându-i:

-Sper să-ţi placă, iubito.

Mariana deschide cutiuţa şi-n interior era o pereche de cercei şi un inel cu diamante şi rubine.

-Mulţumesc, zeul meu drag! Sunt minunaţi! Şi îşi prinde cerceii, iar Vasile îi pune inelul pe deget .

-Ha-ha-ha! Tu chiar nu poţi să uiţi de nebuna aia? Ai început să foloseşti expresiile ei. Acea femeie chiar e nebună. Eu nici măcar nu am văzut-o.

Gandeşte-te şi tu, dacă aveam o relaţie cu ea, crezi că eram aşa de naiv, încât să las mesajele ei la vedere? Adevărul e că am facut-o intenţionat. Am vrut să te fac geloasă şi văd că am reuşit. Hai spune, nu ai suferit un pic?

Se apropie de ea şi o sărută pe gât urcând în sus până îi acopri buzele într-o sărutare lungă şi apăsată.

 Vasile fericit desface şampania, toarnă în două pahare şi îi intinde unul soţiei spunând:

-Pentru un nou început, iubito! Te iubesc, dragostea mea.

-Pentru o căsnicie perfectă, iubitul meu. Te ador, iubirea mea.

Mai multe picături de şampanie sar pe sânii Marianei, iar el se apleacă şi soarbe acele picături. Încep să-şi smulgă hainele de pe ei aruncându-le de-a valma. Ea îl trage spre baie, convenind tacit că se cerea un duş. Sub stropii de apă gurile lor se întâlnesc lacome şi trupurile se unesc pline de dorinţă. Mâinile le erau ocupate,fiecare săpunind delicat corpul celuilalt, încât duşul lor semăna cu un ritual de împerechere.

Corpurile le miroseau a fragi, iar dupa îmbrăţişări, sărutări erau în pat şi se dezmierdau unul pe altul. La un moment dat Mariana îi zice:

-Vasile, ai ceva împotrivă dacă calculatorul pe care nu-l mai foloseşti, îl donez asociaţiei?

-Aş fi vrut să-l dau nepoţilor, dar dacă tu vrei neapărat…

-Nu te superi?

-Nu,iubito.

-Stii,Olga mi-a dat o carte foarte interesantă.

-Da? Ce carte?

-Căsătoria Perfectă. Este scrisă de un gnostic. Ascultă ce zice autorul:

„A iubi, cât de frumos este să iubeşti! Doar sufletele mari pot şi ştiu să iubească…….

Căsătoria Perfectă este unirea a doua fiinţe care într-adevar ştiu să

iubească.

Ca să existe cu adevărat Iubire, e nevoie ca bărbatul şi femeia să se adore în toate cele şapte mari Planuri Cosmice.

Ca să existe Iubire e nevoie să fie o adevarată comuniune sufletească în cele trei sfere ale Gândirii, Simţirii şi Voinţei.

Când cele două fiinţe vibreaza în comun în gândurile, sentimentele şi

voliţiunile lor, atunci Căsătoria Perfectă se realizeaza în cele Şapte

Planuri de Conştiinţă Cosmică.”

-Draga mea, nu prea înţeleg cu planurile alea, dar ascultă ce zice  Ionel Teodoreanu(Lorelei):

“Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nicio bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber a trăi cum vrei.”

                                                                   *

Era o seară frumoasă cu lună plină. În aer pluteau miresmele verii. O dulce adiere de vânt se juca prin părul Marianei şi al lui Vasile, care mergeau ţinându-se de mână ca doi adolescenţi.

Veneau de la teatru.

-Dragule, ţi-a plăcut?

-S-a vorbit atâta despre lumină, culoare, iar în oameni e întuneric, umbră… Actorii au jucat bine, dar nu-mi place viziunea acestui  scriitor apărut peste noapte.

-Tu eşti mereu cârcotaş. Îţi  aminteşti  când ne-am cunoscut? Nici măcar nu ştiam ce este iubirea, dar eram atât de fericită. Simţeam o bucurie imensă când erai lângă mine, parcă atingeam cerul. Nu ai fost tu vreun Făt-Frumos, dar pentru mine erai. Ce fericită eram când credeam că eşti doar al meu!

-Şi acum nu mai sunt ?  Mereu am fost  doar al tău. Tu te-oi fi îndrăgostit de Octav!

-Nu vreau să-mi mai amintesc. Cicatricile sunt aici, în interior. Sentimentele tale au fost nestatornice, dragule. Eşti o fire tare schimbătaoare şi alunecoasă.

-Vrei să ne certăm?

-Nu. Dar m-ai înşelat şi mă doare sufletul când îmi amintesc.

-Draga mea, în lumea asta sunt tot felul de femei. Unele sunt făcute pntru plăcere, distracţii, jocuri, iar dacă faci greşeala să cazi în capcana lor, sunt capabile să scoată şi sufletul din tine şi tot nu se satură. Altele vor bani şi huzur. Femei serioase găseşti foarte rar, iar eu am avut noroc cu tine. Recunosc că am mai călcat strâmb, dar nu pentru că m-am îndrăgostit de vreuna, ci am făcut-o din curiozitate.

-Iar curiozitatea s-a transformat într-un viciu de care nu poţi să mai scapi.

-Nu am nici un viciu, dar ţie ţi-a intrat asta în cap şi nu pot să ţi-o mai scot nici cu cleştele. Dacă vrei să ştii toată viaţa am fost complexat.

-Da, nu ştiam! Acum înţeleg de ce alergi după altele. Vrei să-ţi demonstrezi …

-Eu ştiam că eşti economistă şi nu psiholoagă. De când pasiunea asta a ta nouă?

-Octav mi-a recomandat o carte interesantă…

-Nu ştiu de ce, dar tipul ăsta începe să mă calce pe nervi. Mă, asociaţia asta, nu e cumva vreo sectă şi Octav e guru?

-Nu, nu este sectă. Ce-ţi venii?

Stii, atunci când credeam că mă iubeşti, eram  tare fericită, şi aveam în mine o voinţă nebună de a mă înalţa, ca tu să fii mândru de mine. Când am descoperit că nu mă iubeşti îmi doream să mor.

Vasile se opreşte, o priveşte în ochi, îi cuprinde capul în palme şi îi spune şoptit:

-Mariana, te iubesc!  Numai şi numai pe tine te iubesc. Te rog, nu mai spune prostii, şi o sărută lung .

-Şi eu te iubesc.

-Nu vrei să mergem într-un bar?

 -Unde te duci tu de obicei cu amicele tale.

-Da, acolo mergem.

Vasile a dus-o pe Mariana într-o cafenea şi i-a făcut cunoştinţă cu tânăra scriitoare, cu prietena acesteia  şi cu alţii din anturajul lui. Oamenii erau veseli, puţin ameţiţi şi au primit-o ca pe o veche cunoştinţă. Cafeneaua era în centrul oraşului cu un bufet intim, rezervat oaspeţilor. Vasile se simţea foarte bine, zâmbea plin de amabilitate şi sinceritate. Făcea conversaţie, spunea anecdote picante, glume îndoielnice şi aluzii necuviincioase, după câteva pahare de bere. Încet, încet Mariana descopereă toate micimile, meschinăriile, făţărniciile şi vulgarităţile acelei mahalale intelectuale. Beau, bârfeau, dansau, să treacă timpul. În faţa lui Vasile s-a aşezat prietena scriitoarei, femeia pe care Mariana o bănuia că e amanta  soţului ei. Ştia că nu cultura îl atrage pe Vasile în acel loc, ci acea femeie scundă, cu cercei lungi, cu tocuri foarte înalte şi fusta scurtă. Paharele mereu se umpleau cu bere rece  şi oamenii prinseseră limbariţă. Bănuiala Marianei se transformă în certitudine. Vasile o sorbea din ochi pe femeia tânără. Aceasta simţind privirile lui insistente, devenea tot mai amuzantă, spunea bancuri şi vorbea tare. Râsul devine molipsitor. Râdeau toţi, până şi Mariana. La un moment dat se ridică şi se duce la baie. Acolo se întâlneşte cu o femeie care lucra în acel loc. O abordează  spunându-i că vrea să ştie mai multe despre aventurile lui Vasile Cernat .

Femeia îi spune:” Vasile Cernat este un inginer cam ofilit, cam stafidit, care o distrează pe fătuca aia care lucrează la televiziune. Îi face declaraţii, cadouri, se duc mereu împreună prin multe locuri, în scopuri „culturale”, „umanitare”, iar al ei bărbat ştie, dar nu zice nimic. Am auzit că îl minte spunându-i  că Vasile ar fi amantul secret al scriitoarei. Dar de unde! Scriitoarea are alţii mai tineri şi mai musculoşi. De fapt, ea acoperă relaţia lor. Astea două se întâlnesc cu mai mulţi şi fac orgii. Le-a filmat un băiat care a lucrat aici,cu patru bărbaţi în piscină. Ăstora  nu le ajunge unul, ci vor mai mulţi.”

Mariana nu a vrut să mai ştie nimic. Îi multumeşte şi pleacă. Simţea că-i fuge pământul de sub picoare şi i se face rău. Parcă era prinsă într-o plasă de păianjen şi nu putea să se mai elibereze. Se îndreaptă spre masă şi vede cum femeia îşi plimba vârful piciorului în sus şi în jos pe piciorul lui Vasile, iar acesta o sorbea din priviri şi râdea cu gura până la urechi.

„Doamne, cât îmi doream să mă înşel şi ceea ce mi-a spus acea femeie să fi fost doar nişte bârfe pe la colţuri, dar ceea ce văd spune chiar tot. Soţul meu e îndrăgostit de femeia asta şi sub masca culturalismului, a dragostei de lectură el ……….

 Mi se face greaţă. În realitate îi leagă pasiunea pentru sex, dezmăţ şi nu altceva.

Acum totul este clar!” Îşi spune Mariana aşezându-se la masă şi impunându-şi să fie calmă.

Se apleacă spre Vasile  şi îi şopteşte că vrea să plece. S-au ridicat amândoi împrăştiind zâmbete în stânga şi în dreapta. Afară cerul era înnorat şi adia un vânt rece. Mariana nu se simţea bine şi ar fi vrut să fie singură.

Vasile o ia de mână, iar ea îşi retrage mâna cu o mişcare bruscă, de parcă ar fi muşcat-o un şarpe.

-Ce-i cu tine, femeie?

Mariana se opreşte în loc, îl priveşte în ochi  spunându-i:

-Mi-i se face greaţă. Cum poţi fii atât de perfid?

-Nu înţeleg nimic! Ce ai? Ai înnebunit?

-De asta m-ai adus aici? Îţi era dor să te vezi cu ea? Crezi că nu am văzut ce făcea cu piciorul pe sub masă? Dacă pe bărbatul ei l-aţi îmbrobodit, crezi că poţi să mă prosteşti şi pe mine? Şi tu participi la orgiile lor?

-Mariana, te rog, calmează-te! Ţi-am zis că pe lumea asta sunt mai multe tipuri de femei….

-O! Da, ea face parte din categoria celor care le plac sexul, dezmăţul, cu bărbaţi care i-ar putea fi taţi, bunici.

-Eu sunt nevinovat. Alţii  sunt cu ea şi nicidecum eu.

-Cum poţi să minţi în halul ăsta? Am văzut cu ochii mei cum vă priveaţi! Nu vreau să te mai văd! Te rog, pleacă!Dispari din viaţa mea!

-Mariana, te rog! Nu merită să te enervezi !

-Acum chiar ai spus şi tu un adevăr! Într-adevăr, nu se merită să mă enervez din cauza unor mizerabili.

Un tunet se aude în depărtare. Cerul începe să fie brăzdat de fulgere şi picături mari de ploaie încep să acopere totul.

-La urma urmei fiecare om are dreptul la iubire, la fericire. Dacă tu crezi că ea e fericirea ta şi o iubeşti şi te iubeste, ce cauţi lângă mine? Du-te la ea şi lasă-mă în  pace!

-Te rog, termină cu scenele astea! Pe tine te iubesc. Tu eşti sotia mea. Aia e o nimfomană.

-Nu mă intersează cum sunt altele. Simt că nu mă iubeşti. De nimfomane şi nebune pământul e plin, dar văd că atunci când apare câte una în calea ta,tu fugi repede în braţele ei. Ce fel de om eşti?

De m-ai fi iubit… şi lacrimile îi inundă obrajii.

Nu vreau să mă minţi. Nu vreau minciuni. Nu vreau să ne iubim minţind. Eu am fost sinceră, fidelă, dar tu?

Mai bine o ascultam pe Olga, dar eu am zis să mai încerc. Am ştiut de mult, de relaţia ta cu femeia asta. Am văzut că i-ai pus pozele pe facebook, că i-ai dedicat articole pe blogul tău,  că v-aţi dus împreună  în vizită la ziarista aceea, care s-a mutat la ţară. De ce te-ai dus? S-o rogi să o angajeze pe pitică la ziarul ei, pentru că au dat-o afară din televizune? Şi aţi zis să profitaţi de ocazie, să faceţi amor în natură, pe dealurile alea, iar copilul ei de 5 ani a dat de voi prin tufişuri. Ce scenă! S-a năpustit cu pumnii şi picioarele la tine văzându-te peste mama lui.

-Asta a fost mai demult. Nu o cunoşteam bine. Aparenţele sunt înşelătoare.

-Încep să cred că degeaba am trăit împreună 25 de ani, fiindcă în realitate suntem necunoscuţi unul altuia. Suntem doi străini singuri care se mint frumos. Încep să cred că iubirea adevărată este o himeră. În sufletul meu mereu a existat dorinţa unei iubiri eterne, dar acum înţeleg că aşa ceva nu există.Între noi a apărut un zid de netrecut.

-O să escaladez acel zid şi o prinde de mână. Iartă-mă, Mariana! Nu lăsa întâmplarea asta nenorocită să strice tot ce a fost între noi. Nu vreau să se destrame căsnicia noastră din cauza unei uşuratice.Cu ce sunt vinovat că-şi plimba piciorul… Bine!

Am greşit! Sunt  un om slab ! Nu am rezistat ispitei! A fost o slăbiciune de moment. Regret din tot sufletul ce am făcut. Dar, înţelege, că doar pe tine iubesc, dragostea mea.

O îmbrăţişează şi o sărută cu pasiune.

Lacrimile ei şi ale ploii curgeau peste sărutul lui.

De la acea întâmplare nefericită trecuseră  trei săptămâni. Peste Mariana se aşternuse tăcerea ca o manta, ce o acoperea şi vindeca. Era în pat şi citea ceva. Dintr-o dată devine gânditoare, iar Vasile o întreabă:

-Ce-i cu tine ?

-Ştiai că omul e un microcosmos alcătuit din patru corpuri?

Un corp material.

-Da, trupul.

-Un corp eteric care penetrează corpul material şi-l depăşeşte puţin, dar invizibil ochilor noştri.

-Ce rol are?

-El animă,  întreţine  corpul fizic.

-Un fel de fantomă.

-Un corp astral de formă ovoidală care îmbracă  cele două corpuri.

-Ăsta ce face?

-Aici e câmpul sentimentelor, pasiunilor, dorinţelor.

-Interesant! Eu credeam că sunt în inimă.

-Şi mai este corpul mental unde este sediul gândirii şi acesta este mereu  în formare.

-Normal ca este în formare, în fiece zi mai învăţăm câte ceva. Deci omul e un microcosmos cvadruplu. Asta înveţi tu la cursurile acelea?

-Am învăţat multe lucruri interesante.

În om există o scânteie-spirit nemuritoare care locuieşte în inima omului şi e în legătură cu  divinul.

-Oare de ce eu credeam că acesta scânteie -spirit e pe undeva prin creierul omului?

-Te rog, fii serios!

-Sunt.

-Asupra omului acţionează mai multe forţe.

-A, deci e vorba de o dialectică a forţelor.

-Da, de unde ştii?

-Dar nu crezi că e logic? Există o unitate, dar şi o luptă a contrariilor: bine-rău, lumină-întuneric.

-Auzi ce zice aici:” Omul nu trăieşte, ci se trăieşte prin el. El rămâne sclavul fiinţei sale aurice”.

-Ce e fiinţa aurică?

-Este un fel de stăpân al omului.

-Diavolul.

-Când apăsarea întunericului devine foarte grea, omul începe să se trezească şi răspunde la chemarea scânteiei spirit devenind conştient că în lumea aceasta totul e deşertăciune şi vânare de vânt.

În urma unor experienţe dureroase repetate, în conştiinţa omului începe să se desluşească adevărata cunoaştere şi îşi ridică ochii spre cer.

                                                                         *

Zilele treceau şi Mariana devenea din ce în ce mai atrasă  şi mai preocupată de cursurile lui Octav, îndepărtându-se şi detaşându-se tot mai mult de soţul ei. Încet, încet, între ei îşi face loc înstrăinarea. Nu-i mai reproşase nimic până aseară, când din senin i-a spus: „Ştiu că eşti foarte bun actor. Tu, întotdeauna porţi pe faţă o mască, încât am ajuns să mă întreb: care eşti  cel adevărat?

Tu eşti omul gânditor şi trist cu vocea caldă?                                              Tu eşti bărbatul plin de sarcasm care face farse ?

Tu eşti cel care ţipă şi trânteşte?

Tu eşti omul orgolios şi autoritar?

Tu eşti amantul  care joacă foarte bine rolul amicului?

Tu eşti …..?

Ţi-am văzut atâtea feţe, atâtea măşti,că mă întreb care din ele eşti ? Ce fantomă se ascunde în spatele acestor măşti? Ce suflet e în tine? Ce demon interior te chinuie? Ai iubit vreodată în viaţa ta? Esti capabil de iubire? Pe tine te iubeşti?”

Aşa îi spusese, iar el a privit-o lung şi trist. A tăcut. Nu a scos nici măcar un cuvânt. Era foarte obosit, nu se simţea deloc bine, iar la servici totul mergea prost.

S-a întors cu spatele la ea şi-a tras plapuma peste cap încercând să doarmă.

„Viaţa nu a fost deloc darnică cu mine. Ce ştie Mariana! Ea nu a suferit de foame, de frig, nu a fost umilită. Când a fost copil nu a auzit suspinile şi strigătele de durere ale tatălui din camera alăturată. Nu a văzut lacrimile şi disperarea mamei, că nu are bani să ne  cumpere o pâine sau cu ce să ne încalţe, pe mine şi pe fraţii mei. Nu a fost privită….şi ochii i se umezesc de lacrimi. Uneori, amintirile sunt foarte dureroase. Tare aş vrea să uit toate umilinţele, toate cuvintele, toate durerile.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (3)”

Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Mă pierd în gânduri (poeme)

TIMPUL

 

Privește cerul dimineața

e limpede precum cristalul.

Nici vârful brazilor nu mișcă,

nici eu n-aud vacarmul.

 

Nu îmi atinge cu privirea

sufletul pribeag,

nu vei cunoaște fericirea

decât atunci când este patul cald.

 

Cum zboară pana în văzduh

așa îmi zboară gândul,

căci tot ce construiesc acum,

îmi fură-ngoană timpul.

 

Nu voi împărății eu lumea,

nici tu nu o vei face,

găsește liniștea în tine

ca să trăiești în pace.

 

 

DOR

 

Mă pierd în gânduri,

mă- nvârt în trigoane,

aerul mă frige,

dorul tău mă doare.

 

Gura mi-e uscată

și mi-e rău de mor,

ghimpele mă-nțeapă

și nu mi-e ușor.

 

Lasă trandafirul ce a împupit

Să- nflorească în strana

ce l-a zămislit.

09.02.2021

 

 

AIEVEA

 

Am ajuns să trăiesc

trezindu-mă cu tine în gând

și la apus adorm gândind la tine

În bula mea închisă stau

și rasfoiesc o carte ca pe piatră

uitarea nu mai vine niciodată.

Când ai venit ai adus cu tine

Farmecul nopților arabe

M-ai învăluit în cuvinte echivoce

ca într-o pânză de păianjen să mă prinzi

iar eu stăteam și îmi țeseam forma fără fond

ce soartă jucăușă…

ce viitor fără vise…

ce zi fără noapte…

când ai plecat ai luat cu tine

tot ce nu s-a spus

sau ce putea urma

trecutul l-ai sters

ca batista, ultima lacrima -mea.

 

 

MINUNEA DE LA MAGLAVIT

 

Moș Petrache daca-i știi

câtă bucurie am,

că te-am cunoscut în viață

și am putut să te ating,

Să-ți simt bunătatea-n suflet

trupul blând de om smerit,

ce-a văzut pe însuși Domnul

lângă tufa cea de plop.

Continue reading „Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Mă pierd în gânduri (poeme)”

Victor RAVINI: Să trăiți, domnu’ profesor!

Am știut ce să cer. Au fost de acord. M-au dat la biroul de conjunctură și marketing. Cel mai bun birou, pentru că acolo nimeni nu avea nimic de făcut. Șeful de birou răspunde la telefon și îmi spune speriat că sunt chemat la directorul general. Mai speriat eram eu. Era a doua zi după ce m-au angajat acolo, la ICE Autotractor din Brașov, că uitasem să vă spun. Îmi tremurau pantalonii de frică, dar nu cred că se vedea. Cred că nu se vedea nici că îngălbenisem.

— Hait! mi-am zis în gând. Au verificat și au descoperit că am mințit la interogatoriul cu securistul întreprinderii.

Mințisem că n-aveam rude în străinătate și nici legături cu cetățeni străini.

În anticamera la directorul general erau vreo câteva zeci de indivizi, corect îmbrăcați în costume de culori sumbre și la cravată, extrem de sobri și de serioși, pe scaune la perete sau în picioare, tot la perete. Parcă erau la vreo înmormântare și așteptau să vină sicriul. Toți încruntați și cu ochii în popoul secretarei, care făcea cafeaua pentru director. Ea mi-a făcut semn să intru la director. Unii din ăia au protestat, că ei erau acolo înaintea mea și aveau urgențe. Nu le-am dat atenția pe care voiau ei să le-o acord. Am bătut la ușă și am intrat cu inima cât un purice. Eram alb ca varul de frică. Biroul directorului general era imens. Un covor persan, cu o suprafață și mai mare decât a sălii, acoperea întreaga podea și era răsucit rulouri la margini. Se vorbea în tot Brașovul de acest covor. Fusese primit cadou de la șahul Iranului, pentru că Brașovul înființase o fabrică de tractoare românești la Tabriz.

— Am auzit că ați fost angajat pentru limbi străine. Ia să vedem! Ce scrie aici?

Așa se vorbea în comerțul exterior, cu „dumneavoastră,” chiar și de la cel mai superior, cum era el, la cel mai inferior, cum eram eu. Ca și cum am fi fost oameni civilizați. Nu ca la Grupul de Șantiere Montaj Cazane Vulcan din București, cu „bă ăla!” sau și mai rău, de poate suporta hârtia. Dar toată lumea suporta și se trăgeau toți de șireturi. De aia se zice că fiecare întreprindere, fiecare loc de muncă, spital, școală sau ce o fi, are o anumită cultură ori rutină, a sa. Sau nicio cultură, nicio rutină, doar harababură. Am mai scris o schiță umoristică despre viața pe șantier, însă unele redacții nu au putut-o publica, iar când s-a publicat am fost apostrofat că așa și pe dincolo și că să scot schița aia de pe Net și că să mă pocăiesc. Eu n-am fost pus cu genunchii pe coji de nucă, nici când eram elev. Deși ar cam fi fost motive, de trei ori pe zi.

Cum ziceam, directorul mi-a dat o scrisoare dintr-un maldăr de scrisori desfăcute și înregistrate. Erau câteva rânduri de la un partener extern. I-am tradus. A scris rezoluția pe scrisoare: E-15. Răspundeți pozitiv! Mi-a dat altă scrisoare. A pus rezoluția: A-25. Răspundeți conform legii! După vreo jumate de oră și ceva, am terminat de tradus toate scrisorile, mi-a mulțumit și am ieșit. Unul dintre așteptătorii din anticameră a strigat la mine:

— Ia ascultă, tovarășu’! Ia vino încoace!

Păi ce, așa se vorbește în comerțul exterior? Nici ciobanii analfabeți la stână nu renunță la demnitatea lor proprie când i se adresează cineva. Ce, eu eram nevasta lui ca să îmi vorbească arogant și cu dispreț? Ăștia care au limba aspră când vorbesc cu inferiorii au limba dulce când îi ling, unde îi ling pe superiori. L-am străfulgerat cu o privire indiferentă, atât de neutră, încât să îl lase pe gânduri și nu m-am abătut din drumul spre ieșire. M-am așezat la locul meu în birou și am reluat să citesc Scânteia.

— Ce a vrut directorul? m-a întrebat șeful de birou.

— Care director? am ridicat eu o sprânceană.

Șeful și-a retras capul între umeri ca un copil terorizat și nu a mai zis nimic. A doua zi, tot așa, la ora opt și cinci minute, ca și ieri, sună telefonul, iar șeful îmi zice că sunt chemat la director. M-a mustrat cu un gest din cap și a zis:

— Păi eu ce sunt aici?

În anticameră, ăia erau tot acolo ca și ieri. Unii pe scaune la perete, alții în picioare, toți în ordinea ierarhică. Toți subdirectorii, toți șefii de zone și de birouri operative: Europa 15, Asia-Australia, America, Vest 1, Vest 2, CAER sau șefii de produse. Toți, cu aceleași urgențe de ieri sau de luna precedentă. Am trecut pe lângă ei cum treci pe lângă ulucile unui gard, fără să le vezi. Nu se mai uitau în fundul secretarei, întorceau capul după mine și nu mai cârâiau.

Directorul a zis să iau un scaun și să stau jos, în fața biroului. Secretara a venit cu două cafele. Una pentru el și una pentru mine. I-am tradus toate scrisorile, am plecat și iarăși au rămas ăia din anticameră cu gurile căscate de nedumerire. De bună seamă că au început să își facă gânduri și presupuneri sigure.

Întreprinderea primise cadou un Mercedes ultimul răgnet, de la firma MAN, de la care cumpăraserăm licența pentru camioanele noastre DAC, numite apoi ROMAN. Șoferul întreprinderii conducea Mercedesul și îl transporta numai pe directorul nostru general. Dimineața, auzeam Mercedesul oprind sub ferestrele biroului nostru. Lăsam ziarul din mână, mă ridicam fără să mai zic nimic și mă duceam la director. Nimeni nu își putea explica ce discutam eu cu directorul o jumătate de oră, la cafea, în timp ce toți șefii așteptau cu probleme urgente, arzătoare și niciodată nu i se mai oferise vreunuia din ei vreo cafea. Toți au început să mă salute cu plecăciune și cu „Să trăiți!” Și pe bună dreptate. Ajunsesem să dețin cel mai important secret din întreprindere, cum nici la BDS (Biroul de Documente Secrete) nu erau așa de mari secrete: Secretul că directorul general nu cunoștea nicio limbă străină.

Barosanul pleca deseori în străinătate, dar numai pentru câteva zile. În lipsa lui, niciun subdirector nu avea voie să își pună fundul în Mercedes. Subdirectorii conduceau ei înșiși vreun Volkswagen sau Opel, primit cadou de la alți parteneri străini. Mașinile primite cadou își păstrau placa cu numărul din străinătate și așa erau donate Securității, când întreprinderea primea cadou altele, noi. Iar Securitatea dona mai departe mașinile la Miliție. Ca să își facă filatorii filajul sub acoperirea plăcii din străinezia.

Șoferul directorului era soțul secretarei și securist în civil. Primise ordin de la director ca, în lipsa lui, să fie la dispoziția mea cu Mercedesul. Așa că mergeam des la București, unde aveam treabă la editură sau umblam prin librării și anticariate sau intram la filme. Timp în care șoferul era liber să facă ce vrea. Ne întâlneam în curte la minister, la ora cutare. Șeful meu de birou nici nu îndrăznea să îmi dea vreo sarcină de serviciu. Socotea că ar fi fost prea riscant pentru el să se pună rău cu mine. Numai așa din sadism, îl întrebam dacă avea vreo hârtie să i-o duc la minister. Ca să nu se mire unde plecam fără să îi cer voie.

* * *

Într-o zi, directorul general era plecat cu șeful de personal în Australia. Iar eu nu aveam de ce să merg la București. Mai era până la salariu și nu mai aveam bani de cumpărat cărți. Șeful meu de birou îmi pune pe masă o decizie, cum că sunt mutat la un birou operativ, să derulez contractul de remorci pentru Germania de Răsărit. A căzut cerul pe mine. Numai de muncă nu aveam chef. Mai degrabă citeam Scânteia în întregime sau mă uitam la colegii care nu aveau nimic de făcut, decât să muncesc ceva. Decizia era semnată de șeful biroului de camioane pentru Europa. Am intrat la el fără să bat la ușă și nu l-am salutat. I-am pus decizia sub nas, am rupt-o bucățele, i-am lăsat-o pe birou și am zis privindu-l în ochi:

— Cineva vrea să scoată castanele din foc cu mâna dumneavoastră.

Continue reading „Victor RAVINI: Să trăiți, domnu’ profesor!”

Ionuț ȚENE: Renaștere și iluminism la arabi, cu 700 înainte de fenomenele similare din Europa!

Covârșitor, noi occidentalii, avem o viziune eurocentrică absolută. Toată periodizarea istoriografică, împreună cu parcursul evoluției istorice pe toate planurile: social, cultural, politic, economic și religos este legată de homo europeus. Este o viziune limitată, futilă și egoistă asupra istoriei. O mândrie istorică îi orbește pe europeni ca să observe fenomenele istorice doar prin prisma bătrânului continent. Istoria lumii a fost mult mai complexă, iar omenirea a cunoscut de-a lungul timpului mai multe centre de putere sau imperii. Fiecare conglomerat politico-economic și cultural se punea la propriu în centrul lumii, un fel de axis mundi. Cunoscutul istoric american Chase F. Robinson într-o carte care a devenit best seller, intitulată ”Civilizația islamică în 30 de vieți. Primii 1000 de ani” demantelează acest europocentrism păgubos și neștiințific. El face o analiză temeinică a islamului în prima mie de ani de existență de la profetul Mahomed, odată cu începutul secolului VII. Combustia islamului a dus la explozia expansivă a lumii arabe, de la triburi izolate și sărace din peninsula arabică, în circa două sute de ani, la un imperiu ce se întindea la vest din Munții Pirnei, la sud în jungla ecuatorială africană și la est până în Asia Centrală, China, India și insulelele din sude-estul Asiei. Era un imperiu global uriaș construit pe doi piloni politico-religioși ai califatelor omeiazilor și abasizilor. Bagdadul avea un milion de locuitori și era pe bune sediul unde s-au creat basmele de vis ale celor ”1001 și una de nopți”, iar Damascul avea cea mai frumoasă moscheie din lume. Ca europeni avem tendința de a percepe aceste califate, doar ca state islamiste teocratice, un fel de Iran contemporan. Total fals. Imperiul arab era multicultural și paradoxal pluriconfesional. Sigur, elita arabă era musulmană și birocrația trăia după preceptele șariei, dar masele populare erau formate din localnici: creștini, evrei, berberi, persani, egipteni și tot felul de triburi care își asigurau existența, autonomia și prosperitatea plătind celebrul tribut Jizia. Acest imperiu arab a fost un real creuzet de idei și produse culturale foarte moderne pentru acele vremi, când, încă, germanicii vânau mistreți în păduri și englezii nu știau ce este baia. A fost un paradox al islamului, co-existența într-o lume în care nu se făcea diferența între stat și religie să trăiasă și să creeze unii dintre cei mai mari gânditori ai lumii. În secolul IX d. Hr. se vorbea de o renaștere culturală la Damasc sau Bagdad și despre ”iluminism”-ul arab înainte cu 700 de ani față de cel european. Califatul practica mecenatul față de gânditorii independenți, care având accesul liber la fostele biblioteci grecești au propagat gândirea marilor filosofi ai antichității. Se știe că arabii au preluat toată gândirea grecească pe care au copiat-o în multiple manuscrise și le-au așezat în frumoasele și marile biblioteci ale epocii. Este cunoscut că prin cruciade europenii au reintrat în contact cu Aristotel, Platon sau sistemul ptolemeic. În secolul XVII, gânditorii francezi, în frunte cu Descartes, dar mai ales englezul John Locke, au descoperit manuscrisele arabe din care s-au inspirat și au propagat ideile iluminismului. Să spui astăzi că bazele iluminismului și renașterii sunt de origină arabă și islamică, pare un act de curaj. În realitate, gânditorii arabi și-au însușit filosofia greacă materialistă, în frunte cu Aristotel, pe care au reinterpretat-o și promovat. Încă de la întemeierea imperiului arab s-au ridicat mari cărturari care percepeau adevărul dincolo de transcendent sau religie. Coranul era citit și urmat, dar asta nu însemna că arabii nu citeau sau compuneau literatură și filosofie.

Al-Muqaffa a fost un celebru traducător și eseist, care a pus fundamentele filosofiei arabe. În ciuda ideii că femeile erau doar soții sau decoruri în casele arabilor, în realitate numeroase femei de litere sau sfinte ascete au devenit modele de spiritualitate și cultură pentru lumea arabă, cum au fost în secolul VIII, Adawiyya sau Arib ”curtezana” califilor. Arabii aveau un model feminin în societate, pe Aisha soția preferată a Profetului, care a devenit model și inspirație pentru femeile islamului. Dincolo de sfinții asceți ca Al Hallaj, un fel de ”prinți ai pustiei” după modelul patericului egiptean, lumea arabă a dat o seamă de filosofi și cărturari, care se delimitau de statul sau modelul teocratic, încă din secolul IX d. Hr. Al Tabari a fost primul raționalist treadiționalist, Abu Bakr, un medic celebru a devenit primul liber-cugetător arab, un fel de Voltaire al epocii, fără să fie executat de către califi, ceea ce pare de necrezut astăzi. Aceștia au scris cărți care mai târziu au ajuns în Europa ce au influențat umanismul. În secolul X, geograful Ibn Fadlan a călătorit în toată Asia, dar și în Europa barbară, devenind faimos în epocă, un fel de Marco Polo avant la lettre. Al Biruni la 1050 a fost un botanist renumit, un enciclopedist înaintea Enciclopediei franceze din epoca barocă. Al-Ghazali pur și simplu ”înnoiește” islamul, un fel de reformă religioasă cu 500 de ani înainte de Luther, iar Al Idrisi geograf renumit concepe harta lumii la 1150 după sistemul ptolemeic, rotundă, cu continente necunoscute vremii, posibil America, iar Ibn Rushid (Averroes) din califatul spaniol al Cordobei vede lumea prin ochii lui Aristotel, devenind un filosof materialist și iluminist într-o vreme când în nordul Spaniei urmașii vizigoților abia ieșeau din păduri. Interesant că gânditorii arabi vedeau expansiunea mai mult înspre est: Asia centrală, China sau Asia de sud-est, nu spre vest unde au suferit o înfrângere zdrobitoare la Poitiers în fața lui Carol Martel, la 711. Continue reading „Ionuț ȚENE: Renaștere și iluminism la arabi, cu 700 înainte de fenomenele similare din Europa!”

Eva HALUS: COTIDIENE PARIZIENE ȘI VIZIUNEA POETICĂ A VERONICĂI BALAJ – FLUX SOLAR ÎN POEZIE

Versurile Veronicăi Balaj, țesute dintr-o fibră aleasă, metaforică, par la prima vedere, reminiscent parnasiene. Poeta dă un impuls sentimentelor, simțirilor și te poartă de la o stare la alta cu repeziciune, prin fața personajelor și peisajelor citadine iscate dintr-o pană iscusită, (scriere bazată pe observații reale, pe parcursul călătoriilor întreprinse în întreaga lume), pe marginea tematicii alese, anume: Cotidiene parisiene. Dar, imposibil să nu remarcăm că aceste poezii sunt străbătute de un flux solar și astral în care abundă îngerii, făpturi de lumină, care se intersectează și se amestecă în lumea noastră, orânduită la scară umană, cotidiană, fapt care face ca acest volum de poezii să se demarce prin construcția sa conceptuală, asemănându-se cu un oracol (poetic) care enunță destine, iubiri, vieți ce se desfășoară în planul cotidian care este intersectat de planul astral, mitologic și mistic în același timp.

Nici nu se putea mai bine da o voce POEZIEI decât prin adăugarea acestei supra-dimensiuni, care are de altfel, rădăcini adânci în subconștientul uman, coordonată invizibilă la lumina zilei, dar care, odată lăsată „mintea să zburde” și când sufletul este eliberat din chingile cotidianului în care unghiurile drepte sunt citite întocmai, atunci pentru ochiul și sufletul experiemntat apare o lume fantastică, care, oarecum, se suprapune cu realitatea, dar poate fi descifrată de visători, poeți, artiști și…călători. Lucru observat și de Ada D. Cruceanu chiar din primul paragraf cu care se deschide postfața cărții: Cotidiene pariziene, un volum de poeme – prozo-poeme, le numește autoarea – care îndeamnă (și) la o reflecție asupra a ceea ce ar mai putea fi astăzi „fantasticul” și cât din el a mai rămas în limitele ficțiunii, cât a trecut în lumea de zi cu zi? Cât din „a fost odată…” (și toate derivatele, se subînțelege) a intrat în cotidian? .Și dacă a intrat – cu siguranță, a făcut-o, de la „ochiul magic”, gata să te urmărească pretu-tindeni, (nanoparticula organică sau nonorganică!), gata să-ți invadeze viața și, după unele spuse, să-ți controleze „trecerea” –, ce îi mai rămâne scriitorului/ artistului din „lumea” peste care, altădată, era doar el stăpân de drept și de fapt?

Cu această carte, poeta Veronica Balaj deschide o fereastră spre un univers al călătorului, fizic și spiritual, marcând în versuri continente și țări, fluvii, mări, orașe, cu verva descoperirilor locurilor și în același timp, a adâncimilor interioare, (în Euphonii și Rondou Iluzoriu). Sau o vom descoperi pe ea, pe această călătoare asumându-și trecutul, fapt care vine să întărească felul în care este trăit prezentul, (în Cifru sentimental). Planurile pe care este construit acest voiaj prin lume, (bazat pe auto-biografia autoarei), cu pretextul unor Cotidiene pariziene, sunt multiple și constituie un univers în sine.

Veronica Balaj ne poartă pe străzile Parisului (Cotidiene parisienne I, II, Saint-Charles, Salvatrice, etc), al Temeswar-ului, (Timișoarei) cu Parade Platz în pandemie), în Spania și în Italia, peste ocean, la Montreal și Ottawa (pe malul fluviului St-Laurent și la Hunters Club), pe malul Mării Negre, în Cartagina (Tunisia), etc. Cititorul poate savura imagini ale acestor locuri și mai ales emoția cu care sunt schițate, iar Veronica Balaj ne face să descoperim istoria lor și impactul care-l au asupra firii sale lirice și inovatoare.

Există în acest volum câteva poezii care par fi concepute de distinsa poetă ca niște chei… Cifru sentimental și Euphonii, (citate mai sus), care pun acest recit al călătoriilor într-o altă perspectivă, pentru că deschid adâncimi nebănuite ale poetului călător, cum am spus deja, pe mai multe planuri și mai multe dimensiuni.
Citez :

din barca țintuită la mal,

prin cerul ca un ochean

se-aude un cântec defăimat

de lumea din lume dublat

iluzia unor meridiane interioare, (…)

într-un drum secret rostuit

oprită la mal,

îmi privesc propriul adânc

nu te speria, ființă,

nu scoate nici un miorlăit

căderea e zborul

invers desăvârșit

(Euphonii)

De la Constantin Brâncuși care a sintetizat ideea zborului prin Pasărea Măiastră cel mai frumos în cultura Română și universală, sau și mai demult, de la Luceafărul eminescian, au urmat suite întregi de artiști, scriitori și poeți care au tatonat cu ideea zborului, dar nimeni, din câte știu nu a reușit până la Veronica Balaj să definească atât de poetic cealaltă coordonată posibilă a zborului, căderea, ca pe un zbor invers desăvârșit!

Continue reading „Eva HALUS: COTIDIENE PARIZIENE ȘI VIZIUNEA POETICĂ A VERONICĂI BALAJ – FLUX SOLAR ÎN POEZIE”

Mihaela CD: SUSȚIN SCRIITORUL ROMÂN!

Cultura  se pǎstrează prin scriiturǎ! 

De ce sǎ cumpǎrǎm cǎrțile unui autor? 

Dacă vi se pare ciudat acest titlu de articol și ați hotărât totuși să îl citiți mai departe, ei bine, am să vă dau câteva motive întemeiate ale acestuia.

Tot mai mulți autori români se plâng că nu își pot vinde cărțile, ajung să fie demotivați și cel mai des amână să mai scoată o carte nouă pentru că spun ei ”rămân cu ele pe stoc”. Vă veți întreba desigur dacă acel autor scrie cartea pentru el însuși sau pentru noi cititorii?

Deși există și excepții de la regulă, scriitorul e dăruit cu har, cu o inspirație creatoare, un autor în general nu scrie o carte la comandă, pentru că îi cere cineva sau pentru că are de îndeplinit o dorință a cuiva ci pur și simplu o scrie din interiorul său. Filonul creator este cel care îi hrănește dorința și îl face să așeze în scris cuvintele tălmăcite și împletite în opere literare. Scriitorul, în momentul în care scrie, arde ca o flacară, el se dă pe sine în procesul creației. Dăruiește părticele din el însuși, oferă și nu așteaptă nimic în schimb.

Și totuși… bucuria cea mai mare a unui scriitor vine atunci când reușește să își vadă opera prinsă între coperțile unei carți, se bucură când o prezintă publicului cu ocazia unei lansări sau a unui eveniment. Motivația sa și răsplata cea mai mare vine din comentariile cititorilor care atunci când îi transmit mesaje îi umple inima de bucurie! Până aici totul este minunat și toată lumea pare fericită! Dar… există și partea monetară care deși nu este primordială pentru un scriitor, el nu creează neapărat ca să vândă dar trebuie să trăiască! Până una alta lumea e clădită pe liber schimb iar banul ca instrument de plată este și rămâne un subiect arzător.

Autorii în genere, scriitorii și poeții, nu sunt bogați, ei nu încasează sume fabuloase din vânzarea cărților lor, nici în Romania, nici în străinătate. De ce? Pentru că nu sunt suficient de buni? Nu! Categoric nu! Pentru că nu există acea cerință de carte, de cultură plătită pe bani. Ne-am învățat să considerăm cultura ca pe ceva gratuit care poate fi găsit on line, citim la repezeală ce ne pică la mână și nu alegem neapărat să cumpărăm cărțile unui autor anume.

Autorii români cu care am stat de vorbă ne spun că își vând cărțile doar necunoscuților pentru că cei apropiați, rude și prieteni le primesc gratuit. Acest lucru este un alt aspect care ar trebui luat în considerare. De ce dăm bani pe cartea unui necunoscut și nu dăm bani pe cartea unui prieten? Suntem curioși să știm ce a scris, vrem să îi fim aproape și de cele mai multe ori așteptăm să ne dea cartea gratuit fără a ne gândi că noi am putea să îl motivăm cumpărând o carte! Acea sumă modică pe care o plătim care nu o să ne sărăcească în nici un caz, pentru scriitor va fi o puternica motivație, un gest de apreciere, de susținere și de respect. Da, de respect! Pentru că ne respectăm cumpărându-ne cei mai buni pantofi, cea mai buna marcă de bere, cea mai bună mașină, dar când vine vorba de cărți, alegem să citim ce găsim sau primim gratuit.

Ne întrebăm desigur dacă se mai poate vorbi atunci în ziua de azi de meseria de scriitor (român) sau mai degrabă de o vocație, un hobby pe care îl fac scriitorii români în timpul liber? Deseori scriitorii își publică în regie proprie cărțile, pentru că editurile nu le oferă publicarea acestora din lipsă de fonduri și dacă o fac, comisionul încasat din royalties este atât de mic încât nu își acoperă nici cheltuielile minime inițiale. Ajungerea pe raftul unei librării este o altă poveste complicată la fel de întortocheată dacă nu chiar imposibilă și atunci scriitorul rămâne cu cărțile sale, vânzând sporadic câte unui necunoscut.

Continue reading „Mihaela CD: SUSȚIN SCRIITORUL ROMÂN!”

Teodora CHIRIC: Mihaela CD și ,, Focul din noi”o apariție valoroasă

Am primit cu mare emoție al doilea volum de poezii al Doamnei MIHAELA CD „FOCUL DIN NOI”. Se observă din start performanța lucrărilor expuse, cât și șansa de a continuă mai departe cu noi apariții valoroase.

Întotdeauna mi-a fost dor de frumos și m-am străduit să-l caut în absolut orice, atât în bucurie cât și în durere, gândindu-mă că toate sunt aranjate cu cea mai mare perfecțiune de Bunul Dumnezeu. Am lecturat-o într-o noapte dar mereu revin asupra ei, deoarece cartea este captivantă sub toate aspectele.

Inspirația extraordinară a autoarei de a face un tandem cu artistul de mare calitate în pictură respectiv Domnul Mircea Rustiuc, dă o valoare deosebita tuturor lucrărilor aranjate cu har și migală în cele 17 capitole.

Am încercat să aleg o poezie care mi-ar place cel mai mult, dar nu am reușit deoarece frumusețea ce o emană îmi da certitudine că oriunde aș deschide, valoarea poemului este la fel de interesantă.

Autoarea a pus sufletul pe tapet așa cum i s-a dictat prin glasul lui, folosind această intuiție extraordinară, în care ficțiunile aproape că nu-și au loc.

Continue reading „Teodora CHIRIC: Mihaela CD și ,, Focul din noi”o apariție valoroasă”

Teodora DUMITRU: „Focul din noi”, un volum ce impresionează prin vers și culoare

Iată, am în fața mea cel de-al doilea volum de versuri al poetei, Mihaela CD, „Focul din noi”! Dacă începi să dai prima pagină nu te mai poți opri din răsfoit până nu ajungi la sfârşit! Împărțit pe capitole minunate, citind versurile frumoase ale autoarei, te simți parte din trăirile sufletești pe care le-a lăsat în fiecare vers, împletind cu multă dăruire de frumos, iubirea, dorul ,supărarea, neliniștea și dialogul cu Dumnezeu. Stări sufletești de o sensibilitate aparte în care ne regăsim fiecare lecturând cu atenție versurile minunate ale autoarei!

Ce mi-a mai plăcut mult la acest volum a fost faptul că la fiecare capitol autoarea a atașat câte o pagină de pictura deosebit de frumoasă a renumitului pictor Mircea Rustiuc, care îți încântă privirea și îți bucură sufletul admirând cu câtă măiestrie sunt lucrate!

Răsfoindu-l cu interes și drag de poezia de calitate nu pot spune decât atât :

Felicitări din suflet, Mihaela CD pentru acest minunat volum de versuri, pe care îl recomand din suflet cititorilor, iubitori de poezie frumoasă, de suflet și de calitate! Mult succes și la cât mai multe volume alese care să încânte sufletele cititorilor atunci când le răsfoiesc!

–––––––––

Teodora DUMITRU

Sandu CHIVA: ,,FOCUL DIN NOI” , un volum ce emană dragoste

A trecut foarte puțin timp de anul trecut, când citeam cu multă încântare volumul de versuri: ,,BINECUVÂNTARE ȘI CHIN”, scris de prietena mea de peste ocean, poeta  MIHAELA C.D.

La fel ca și primul volum, are o așezare în pagină impecabilă iar coperta încântă privirea!

Cartea este împărțită în 17 capitole, toate având un titlu ce sugestionează, conținutul mănunchiului de poeme adăugate mai jos.

La începutul fiecărui capitol, ochii noștri sunt încântați de o superbă pictură, care ne introduce în lumea de vis, a capitolului ce urmează. Și ca un motiv, pentru a stinge ,,FOCUL DIN NOI”, al celor doi creatori de frumos: Poeta MIHAELA C.D. și Artistul MIRCEA RUSTIUC, a fost creată această superbă carte.

Versurile curg ca mierea ce se revarsă dintr-un fagure și îndulcesc inima cu bunătate, iubire și credință.

Toate acestea le găsim răsfoind cele peste 230 de pagini, ale superbului volum de versuri.

Cartea ne atrage ca un magnet și odată ce am deschis-o, nu ne mai putem opri până nu ajungem la final. Pe măsură ce ne adâncim în lectura ei, o liniște ne cuprinde și simțim o descătușare de grijile ce ne înconjoară în viața de zi de zi.

Devenim parcă mai buni, mai credincioși și parcă ne-am dori să îmbrățișăm pe cineva drag sau chiar primul om ce ne iese în cale! Uităm cu totul de,, pandemia” care ne pândește din umbră și orice s-ar întâmpla trebuie să ne satisfacem această dorință, cu orice risc.

,,Pe clapele iubirii”, din cap.6, realizăm că,, Din gingășia mării s-a născut iubirea”, într-un,, Foc de artificii de nestins”, iar ,,Sufletele perechi”, prind din zbor,, Buchetul de mireasă”, la ,, Sărbătoarea iubirii noastre”.

Fără să ne dăm seama, pătrundem în ,,Labirinturi”, cap.8, unde vedem că,, Dragostea nu are vârstă”și navigând pe ,,Cărarea vieții noastre”, devenim niște,,Nomazi ai timpului”.

,,Parfumul dragostei”(cap.10), ne poartă,, Pe cărări de dor”(cap.11), pentru a ne duce,, Dincolo de noi”,unde vom descoperi o ,,Iubire nepamânteană”. Ne vom întreba e ,,Aievea sau vis”? Există oare ,,Fericire absolută”?

Autoarea ne îndeamnă în cap.13, ,,Să ne întoarcem fața spre credință” și,,Să-ncălzim în jur cu bunătate”.

Toate aceste sfaturi ni le dă în,,Taina nopții”, când vom creea o ,, Punte peste timp”.

Continue reading „Sandu CHIVA: ,,FOCUL DIN NOI” , un volum ce emană dragoste”

Aurelia OANCĂ: Focul creator al Mihaelei CD

Orice foc care arde produce ceva. Cel distrugător produce cenușă, durere. Cel creator aduce în fața lumii tot ce arde în interiorul nostru, transformându-l în perle ale sufletului.

Acest foc arde și în sufletul Mihaelei, care în colaborare cu pictorul Mircea Rustiuc, au pus în fața noastră prin cartea „FOCUL DIN NOI”, tot ce au mai bun în vulcanul sufletelor lor.

Eu personal am avut șansa să descopăr acest foc, prin prefața acestei minuni și să-l văd cu ochii sufletului.

Felicitări Mihaelei CD, care a reușit să dea viață celui de-al doilea copil de suflet, volumul de poezie „FOCUL DIN NOI”.

Felicitări și pictorului Mircea Rustiuc pentru minunatele lucrări cuprinse în acest volum, fiecare lucrare fiind o prezentare artistică a capitolului care urmează să prezinte creațiile Mihaelei.

––––––––––

Aurelia OANCĂ

Scriitor, poet, epigramist, artist si redactor la revistele Freamat si Poezii pentru sufletul meu.  Membru al filialei băimărene a Asociaţiei Scriitorilor Români, membru al filialei din Baia Mare a Ligii Scriitorilor Români, membru al Clubului „Spinul” al epigramiştilor din Baia Mare