Vasilica GRIGORAȘ: „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Materialul de mai jos face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Felicitări, autorului Petre Ioan Crețu

„SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Lecturând cu atenție textul postat de Petre Ioan Crețu în „Cercul literar de la Cluj”, intitulat „Sindromul fricii” este firesc să ne întrebăm, de ce abia acum a publicat autorul aceste însemnări? Poate acum a fost momentul oportun pentru autor. Îi respectăm decizia și îi mulțumim că ne face părtașii unei experiențe îmbibate de tragism până în măduva oaselor. Nu știm nici dacă este vorba de o experiență personală. Și, până la urmă, nici acest lucru nu este important.

Interesant de știut este dacă această povestire este istorie ori literatură? Putem afirma, fără teama de a greși că este și una și alta. Aici întâlnim un număr considerabil de pagini de adevăr istoric. Scrierea este o evocare a unui trecut trist, nu de mult apus, un episod veritabil de istorie amară, semne vii și convingătoare că fundamentul societății socialiste era putred. Omul față-n față cu moartea, nu pe câmpul de luptă, în tranșee, ci moartea venea de la oameni din același neam, care trăiau în aceeași țară, vorbeau aceeași limbă, frați întru același Dumnezeu, ignorat și uitat de ei, cu apriga dorință și adevărată furie de a lua oamenilor bucuria credinței strămoșești.

Cele cinci fragmente de proză ale lui Petre Ioan Crețu fac parte din ceea ce se cheamă literatură de sertar. Acest lucru se explică prin câștigarea libertății de exprimare în România. După 1990, mulți autori români și-au întregit opera cu asemenea scrieri, alții au început să scrie determinați de preaplinul trăirilor sumbre acumulate personal ori de cei apropiați. Un mod de eliberare. Dacă au rezistat în ciuda tuturor intemperiilor și vitregiilor unui sistem diabolic, este îndreptățită nevoia decompensării conștiinței și a inimii care acumulase multe trăiri odioase. Cred că în această logică procedează și autorul despre care vorbim. Texte scrise cu acribia trăirilor în 1974, sunt scoase la lumina zile în anul 2019. Aici, pentru pentru noi și, poate spre cunoașterea tarelor sistemului apus de către tânăra generație.

Autorul face o mărturisire adevărată, realistă și lucidă a faptelor pe măsura talentului său literar. O transcriere corectă a unor realități, lecții practice de suferință și agonie. Este trăit până și inimaginabilul. Trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare. Cu măiestria condeiului bine ascuțit, scriitorul îi așază pe cei doi actori ai poveștii față-n față, călăul și victima într-o incompatibilitate perfectă. Personajul negativ este lipsit de educație și cultură, un slugoi al puterii politice, un executant al ordinelor primite… Personajul pozitiv, adevăratul erou este omul învățat, educat, rațional… Fiecare dintre cei doi era exponentul unei clase sociale într-o orânduire blestemată, care doar din fățărnicie condamna și blama exploatatea omului de către om. Câtă ipocrizie!

Scopul acțiunii petrecute în proza lui Petre Ioan Crețu nu era altul decât eliminarea celor care aveau verticalitate și demnitate și nu se înscriau în clișeul politicii vremii. Pentru realizarea acestuia, foloseau metode inumane, precum inocularea dorinței de sinucidere. Făceau acest lucru prin metoda „picătura chinezească”, strigând fără încetare câteva cuvinte „singura ta șansă e sinuciderea”, pentru că acesta era ordinul și pentru că nici nu știau mai multe cuvinte, suferind de o veritabilă și profundă criză de vocabular. Dezlănțuirea unui arsenal de cuvinte (arsenal prin repetiție și duritate, nu prin diversitate) este prezentată de autor prin tablouri în care torționarii erau dornici să-și arate superioritatea, să se simtă importanți. Aceste cuvinte repetate fără încetare declanșau trăiri asemănătoare cu moartea.

Scriitorul ne supune atenției o prezentare surprinzătoare a unor fapte abominabile, în care o haită de lupi gonesc o turmă de miei. Descoperim un tăvălug de răutate și dușmănie față în față cu o brumă de speranță. Nu se manifestă nicio urmă de discreție, totul este ostentativ, provocator, iar tăcerile interioare ale victimei nu prezintă altceva decât lupta între viață și moarte. Tensiune maximă, dar și un exercițiu remarcabil al răbdării și credinței. O descriere a iadului pe pământ. Strigătele dezlănțuite ale călăului, «Un hohot de râs metalic… Timpane sparte. Un cerc de foc care îți strânge tâmplele. Explozie! Noroiul puturos care se prelinge pe ziduri până în suflet și te asfixiază. Mi s-a spus să stau nemișcat. Stau nemișcat. Atât nu am voie, să mișc. „Singura ta șansă e moartea!” Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide».

Maniera în care este scrisă proza atestă cu certitudine consecvența în efectuarea răului și autenticitatea faptelor reprobabile; asemenea fapte nu trebuie tăinuite, iar meritul autorului constă în faptul că le-a oferit publicului spre cunoaștere și combatere pentru a nu se mai repeta. Scrisul reprezintă un document istoric de prim ordin ca toate mărturiile supraviețuitorilor din închisorile comuniste: Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, pr. Iustin Pârvu, pr. Sandu Tudor, pr. Dumitru Stăniloaie…

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ”

Gheorghe A. STROIA: MILENARIUM

MILENARIUM – Dicționarul enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea, TERMEN LIMITĂ ÎNSCRIERE: pentru VOLUMUL I – 1 OCTOMBRIE 2021 (coordonator: Gheorghe A. Stroia – membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe)

REVISTA Armonii Culturale, în parteneriat cu EDITURA Armonii Culturale, dă STARTUL înscrierilor pentru un nou proiect marca Armonii Culturale, intitulat MILENARIUM – Dicționarul enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea. Noul proiect își propune să includă în paginile sale scriitorii români de pretutindeni, atât din țară, cât și din diaspora, poeți, prozatori, eseiști și exegeți, critici literari, publiciști, monografiști, etc, cu date biobibliografice proprii.

Pentru înscriere, fiecare participant trebuie să aibă în portofoliul său editorial minim 2 cărți, fără să fie obligatoriu membru al unor uniuni/asociații de creație literar-culturale. Pot participa autori de limbă română, de orice vârstă, fără nicio restricție de areal geografic. Lucrarea va avea mai multe volume, în funcție de numărul autorilor participanți (40-60 autori/volum).

AUTORII Armonii Culturale (deținătorii unui cont de autor), cei care ne-au onorat de-a lungul timpului cu valoroase colaborări în paginile revistei Armonii Culturale, dar și cei care ne-au acordat încredere prin publicarea volumelor proprii la editura Armonii Culturale, vor fi prioritari includerii în dicționarul enciclopedic.

CERINȚE PENTRU PARTICIPARE:

– o fotografie format bust;

– date biografice (data și locul nașterii, studii, profesie, domiciliu);

– titlurile cărților publicate (inclusiv anul apariției și editura);

– 2, maxim 3 referințe critice, pe care autorul le consideră reprezentative pentru opera sa;

– un material propriu, care să cuprindă 3-4 poezii, o proză, un eseu sau orice altă specie literară predilectă;

– datele de contact (adresă poștală, telefon, email). Autorii din diaspora vor indica datele unei persoane de contact din România, la care va fi expediat volumul.

CERINȚE PENTRU REDACTARE:

– fișier Word, editabil;

– font Times New Roman 12 pct., spațiere la 1 rând;

– maxim 10 pagini în format A4;

– materialul să conțină diacritice și să fie „curat” din punct de vedere ortografic, ortoepic, deci gramatical;

– materialul nu trebuie să conțină tabele, liniaturi sau orice alte marcaje, preluate din documente gen CV, pentru facilitatea editării.

– materialul să conțină strict secțiunile solicitate, coordonatorii nu își vor asuma selectarea informațiilor participantului, iar materialul care nu respectă formatul impus, poate fi respins pentru reconfigurare;

Continue reading „Gheorghe A. STROIA: MILENARIUM”

Augustin OSTACE: SAPIENTOKORONASAGA – 4

…Sfârşit trist de Ianuarie 2021 în Germania, afectată masiv de cumplita patologie în multi-extindere şi retezarea de vieţi, de la tineri sau mai puţin tineri, de la bătrâni sau mai puţin bătrâni…

Se moare acasă, se moare în spital, se moare în asylheim, fără încetare, fără asemănare, fără cruţare, şi asta în ţara uriaşilor de medicamente de toate felurile, de la Bayer la Hoechst, de la Boehring la Merck, sau de la BASF la BionTech… Nu suntem ajutaţi nici de tehnologii de vârf, sub semnătura unor Siemens sau Aldi, sau Liedl sau REWE, sau Puma sau Adidas…

Ca niciodată de la război încoace, presa germană este plină de anunţuri mortuare, de îndoliatele cuvinte din Requiem şi Exequiem, o amplificare şi accelerare a trecerii în nefiinţă a populaţiilor germane, a trecerii eterne în lumea de dincolo a unei întregi istorii de zbateri şi frământări ale neamurilor teutonice, toate însoţite de singurătăţi şi lacrimi nevăzute…

Nu vreau să tulbur nefireasca nelinişte din cimitirele germane (în care sunt mulţi Sachsen und Schwaben din Răsăritul Europei), dar voi încerca să reproduc printr-un translatio, câteva din condoleanţele citite, recitite, reflectate şi resemnate, din trecerea noastră prin lume…

Poate că numele lor, luate la întâmplare, Kurt, Jürgen, Manfred, Karin, Hans, Klaus, Gudrun, Dieter, Werner, Willy, Ingrid, Horst, Brigitte, Wilfried, Ingo, Günter, Uschi sau Reiner, nu vă vor spune prea mult, dar în spatele lor au fost fiinţe şi speranţe, zbateri şi zbuciumări, laşităţi şi nefericiri, înălţări şi prăbuşiri, toate întru fiinţa şi fiinţarea numită om şi umanitate, om şi societate, om şi destinialitate… Deci, întru aduceri aminte, din acest sfârşit de Ianuarie 2021, din zona Köln, Germania…

„Lăsaţi-mi un loc între voi // Un loc al neuitării”…

„Dacă vreodat’ mă veţi căuta // Căutaţi-mă în inimi // Poate va rămâne acolo un loc al amintirii”…

„Nu judeca ziua după ce trece // Ci sămânţa binecuvântării ei // sădire trăită în pururi”…

„Adormirii, urmând atâtor oboseli // Din ultima cădere de lumină”…

„Şi luptătorul îşi pierde puterea // Pierdută prin timpuri”…

„Tu! Ultima călătorie // Făr’ de întoarceri // Cadoul de minuni al lumii”… Continue reading „Augustin OSTACE: SAPIENTOKORONASAGA – 4”

ZAMFIR ANGHEL DAN: OBILEȘTIUL DE SUS

     Ăla al lu Răpciugosu se întâlnise la mat cu Bârgoace, cu al lu Carapcea, Țaoracă, Limbei, cu Troncănel și stabiliseră ei, după câteva pahare de Sliboviță, să se adune mai pe înserate laValea Ciumaților spre a da iama în dovlecii lu Carcaliu.

      Coreanu a auzit fără să vrea și l-a informat imediat pe  al lui Titirezu de tărășenie. Ca o sfârlează a alergat Titirezu până la Sfat și l-a pus în gardă pe inculpat.

        Proaspăt uns ca secretar u te ce cu probleme de agricultură, Carcaliu nu era destul de prost să nu ia unele măsuri. Făcuse trei clase din patru și avea un scris caligrafic de ziceai că imită mașina de scris a ce a pe ului.

        A dat fuga acasă, a îmbrăcat-o pe nevastâ-sa în paparudă, i-a pus o mătură de nuiele în mână, el s-a îmbrăcat în sorcovă, pe vecinul din stânga l-a îmbrăcat în brezaie și s-au postat în mijlocul dovelcilor sub forma unor momâi plângătoare.Când acționarii au ajuns la tarlaua dovelecilor, Troncănel a început a se freca la ochi și i-a zis Răpcigosului.

        – Sunt păziți.

        -Bă-i,Troncănele, ești chior, nu vezi că stau băț și nu se mișcă de fel? Sunt momâi să sperie ciorile, l-a asigurat de sucesuri Răpciugosu.

        Când Țaoracă s-a aplecat însă să ia primul dovleac  dintre picioarele primei momâi întîlnite, momâia i-a tras un ciomag în moalel capului de s-a auzit un piuit ca de bibilică

       În loc să fugă spre drum, Carapcea a luat-o în lungimea tarlalei și când a dat peste următoarea momâie doar atât a mai apucat să spună.

        -Mă predau, nu mai da. Momâia însă îi dăduse una între umeri și acum zăcea cu cracii în sus în mijlocul dovecilor. În zăpăceala  aia de întineric, Limbei nu mai vedea nimic și dezorientat de împrejurări s-a împiedica de  cracii lui Carapacea  și acum îi mirosea obielele în timp ce vecinu lu Carcaliu îl articula cu ciomagul în cap. După al treilea ciomag primit, începuse  deja să viseze  dovleci la cuptor. Nu a apucat să înghită bine că ultimul comag l-a căsăpit defintiv.

        Când a văzut că e groasă, ăla a lu Bârgoace a rupt-o la fugă spre arătura din stânga. O tărtăcuță l-a ajuns din urmă însă și s-a oprit drept în creierul lui de după ceafă. Acum se învârtea ca un titirez și număra brazdele arăturii ce se învârtea în capul lui ameâit.

        În final, Carcaliu i-a dovedit pe toți și i-a legat fedeleș, așa cum văzuse el la ultima bătălie de la Turtucaia.

        Când a juns cu ei la Post, Kiriac, miliațianul, tocmai își dăduse șapca jos din cap și obosit privea spre uluca gardului. Toată seara bătuse la ăia care nu voiau să semneze  adeziunea de intrare în ce a pe și acum voia să se odihnească un pic inainte de a-i lua iar la bătaie.

        -Ăștia ce au mai făcut, se adresă el plictisit lu Carcaliu.

        -I-am prins la dovelci, voiau să mi fure mândreațea mea de dovleci, a explicat cât a putut el de nervos.

        -Dacă nu-i furt din avutul obștesc, cu părere de rău, dar nu pot să îi închid, a concluzionat Kiriac, aprinzându-și o națională. Măcar i-ai bătut bine?

        – I-am, a recunoscut Carcaliu un pic mulțumit.

        Atunci dă-le drumu, sunt liberi. Să îmi aduci și mie  câțiva dovleci mâine dimineață, altfel te trec în rândul chiaburilor și jar mânânci, ai înțeles? Poate face țața Pasina o bulearcă că nu am mai mâncat de anul trecut.

        Dezamăgit, Carcaliu și-a luat ștreangul cu care îi legase pe inculpați și a tăiat-o spre dovlecerie.

        Președintele,vrea, Kiriac, vrea, o să rămân fără dovleci, se gândea el abătut. Dar le dau toți dovelecii numai să nu mă bage la chiaburi ca pe unchiu Sandu Bibanu. A tras el o concluzie de a Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: OBILEȘTIUL DE SUS”

Vasilica GRIGORAȘ: Felicitări și mulțumiri și criticului literar Daniel Luca

 

Am primit cartea „Raftul de la colț”, vol. 3, Timișoara, Castrum de Thymes, 2020. Sincere mulțumiri autorului Daniel Luca.

Nici pe departe nu este o carte de „pus la colț” asemenea copiilor, pentru cine știe ce necuviință, obrăznicie, cu atât mai mult pe autorii acestora. Este o carte de cronici de întâmpinare a cărților unui număr însemnat de autori (peste 100). O prezentare succintă, dar la obiect, cu gândul bun de sesizare a esenței scriiturilor.

Cu respectul cuvenit, sub un titlu metaforic, criticul Daniel Luca întreprinde un demers literar admirabil, cuminte și generos aducând lumina din noile apariții editoriale în colțul ochilor și minții cititorului. Volumul merită așezat în „colțul inimii” deschise spre noutățile literare, spre lirism și frumos, spre cunoașterea și deslușirea unor trăiri și experiențe oferite spre lectură.

Mulțumesc pentru adnotările cu privire la cartea mea de poeme: „Stropi de toamnă verde”, Iași, PIM, 2020 (p. 270-271).

 

Felicitări autorilor și recenzentului, despre care Cristian Gabriel Moraru ne spune: „Personalitate complexă a vieții culturale timișorene și nu numai, fie că abordează poezia, romanul, literatura pentru copii, eseul sau critica literară, Daniel Luca dovedește de fiecare dată că este un profesionist al scrisului. Ceea ce nu ne miră absolut deloc!” și „Prestigiul criticului este conferit în special de erudiția sa, de capacitatea de a pune corect în context o carte sau de a intra în subtextul acesteia, respectiv de verdictul critic din final care face ordine în haos, propunând o ierarhie axiologică, de care este atâta nevoie”.

———————––––––

Vasilica Grigoraș

Irina Lucia MIHALCA: Totul este aici


Totul este aici

 

În pauza aceasta dintre gânduri,

spațiile dense se topesc.

În pauza aceasta dintre cuvinte,

dintre mine și tine, lăsăm doar respirația

adâncă, sferică, ritmică.

Îmbrățișați, ne privim în ochi,

ne deschidem inimile.

Nimic nu se mai aude.

Hăul și umbrele nesătule dispar.

Ca notele de pe portativ,

mâhnirile tăcute

se ridică din valuri, alunecă,

durerile se dizolvă de la izvoare.

Se vindecă cicatrici, răni, spaime.

 

În pauza aceasta dintre litere

suntem conectați în straturile ființei.

Un cântec revine-n pridvor,

ca un ecou din tăcere

plutește deasupra lumii.

În realitatea aceasta

ne-ntoarcem

în centrul din noi,

spre infinitul roditor.

Acolo, întreg universul

respiră prin mine, prin tine.

 

Prin toți porii, prin nări, prin pleoape,

prin mâinile noastre

respirăm adânc, rar, ritmic.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Totul este aici”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEFERI AI ORTODOXIEI – DR. ARISTIDE LEFA

„Suntem contemporani cu strămoşii

şi ei sunt contemporani cu noi. Nobleţea

lor e nobleţea noastră, vitejia lor e vitejia

noastră, victoriile lor sunt victoriile noastre, 

suferinţele lor sunt suferinţele noastre. Apărându-le

memoria ne apărăm pe noi. Noi suntem prelungirea

lor în istorie, aşa cum urmaşii vor fi prelungirea noastră.”

(Mitropolit ANTONIE PLĂMĂDEALĂ)

 

Într-o casă model a ţăranilor harnici, dar habotnici creştini armâni Ana şi Nicolae Lefa, din Cârja Vasluiului se naşte Tedi Aristide la 17 Februarie 1923, sub purtarea de grijă a Sf. M. Mc. Teodor, Tiron şi Mariamna şi a binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria. Creşte ferit de greutăţile cotidiene, urmând cu brio şcoala generală, înscriindu-se şi absolvind Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu din Vaslui (1934-1942). Graţie sensibilităţii avute şi a râvnei de a ajuta pe câţi mai mulţi năpăstuiţi urmează Facultatea de Medicină la Iaşi (1943-1946), după care se transferă la Bucureşti, fiind angajat la Spitalul Militar Central pe postul de intern-onorific la chirurgie, slujind cu abnegaţie.

Viaţa în capitală îşi continuă în mai mare măsură decât altă preocupare desăvârşirea în şcoala naţionalist-creştină cu tăria miracolului şi responsabilitatea asumării ca fiu al acestei Naţiuni, al cărei destin este unic în drumul spiritualităţii sale înspre Calea Mântuitorul Hristos.

Serviciul Secret de Informaţii plătit de „statul celor tari” împotriva Naţiunii creştine, veghind la dezordinea armoniei sociale, îl arestează la 22 Mai 1948, oferindu-i penitenciarul Jilava, ca prim popas al detenţiei lui în drumul afirmării demnităţii creştin ortodoxe române. Tortura călăilor care s-a depăşit pe sine şi pe mulţi alţii, nu l-a înfrânt însă, dar la condamnat la 8 ani muncă silnică, pe 19 Ianuarie 1949, pentru cele două mari crime închipuite şi preînchipuite: cea de înaltă trădare, precum şi echivalenta de uneltire contra ordinii sociale. De la densitatea umedă a permanentei Jilava, Doctorul Aristide este transferat cu timpanul spart la Infernul de la Piteşti. Bolnav fiind, are şansa să scape de cursurile torturii diavoleşti conferenţiate pe tematica infernului de demonicul instrument fără egal, Eugen Ţurcanu.

Ajunge la Târgu Ocna –  penitenciarul cu o oarecare permisivitate a tratamentului carceral unde colaborează cu medicul oficial Margareta Danielescu-Pescaru, opunându-se continuării metodelor de reeducare gen Piteşti, preconizate de politrucul neaoş Şleam Augustin. La Tg. Ocna exista cutremurătoarea, încremenitoarea diabolica celulă-cameră 4, Celula morţii, care prelua într-un flux continuu pe cei foarte bolnavi şi pe cei grăbiţi să plece… Singura scânteie care mai pâlpâia în acea cameră mortuară era misticul Valeriu Gafencu. El a strâns în jurul lui un mănunchi de Lumânări, aprinse în rugăciunea isihastă, pregătite să ardă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Lumânarea este lacrima de foc a celui plecat ce arde în ochii de lumină a celui rămas!

În grupul mistic al acestor rugători se afla şi doctorul Aristide, care a rostit permanent rugăciunea în închisoare şi după ieşirea din temniţă ori domiciliu obligatoriu până la marea eliberare: „Aici la Târgu Ocna au închis ochii peste 100 de bolnavi, care au primit moartea fără să cârtească sau să regrete viaţa pe care o părăseau, cei mai mulţi în plină tinereţe. Acest eroism cotidian, susţinut timp de ani şi ani, fără nici un regret, până la jertfa supremă, este sublim şi mult mai greu de suportat în comparaţie cu eroismul de moment, care, într-o anumită stare de exaltare, duce la acte de vitejie ieşite din comun. Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitat şi satisfacţii sufleteşti, pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după această perioadă, oricât de paradoxal ar părea. Am simţit şi m-am convins că dragostea creştină este cea mai puternică armă în lupta cu răul şi acest lucru ne-a ajutat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi, să depăşim încercările la care aveam să fim supuşi.” (Aristide Lefa-Fericiţi cei ce plâng. Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 68)

În Februarie 1953 este transferat la Gherla până la expirarea pedepsei în 1956, după care beneficiază de domiciliul obligatoriu în comuna Rubla-Galaţi, iar de aici la spitalul din comuna Viziru. În 1957, primeşte Mărţişorul vieţii, pe Cornelia-Mariana, fiica părintelui Bucur Ferăstrău, care avea acelaşi regim obligatoriu. Li se naşte prima fiică Nicoleta-Cristina la 8 Decembrie 1957. Bucuria le va fi însă frântă cu cea de-a două arestare la 19-20 Septembrie 1958, pentru colonia Noua Culme din Constanţa, adăugându-i o pedeapsă de 36 de luni. După un an al îndurărilor condiţiilor destul de vitrege este mutat în Deltă, pe malul Dunării la colonia Grindul Peripravei. Refuză continuu colaborarea cu securitatea, aflându-se în închisoare, fapt pentru care îşi mai adaugă 36 de luni de temniţă. Pentru a-i curma îndârjirea naţionalist creştină, securitatea aderă la tertipul odios al laşităţii caracteristice: o forţează pe soţia sa să divorţeze în anul 1963. Doctorul armân n-a cedat nici de data aceasta şi nici altădată. După 16 ani de închisoare a fost eliberat la 9 mai 1964.

După greutăţi şi refuzuri ajunge să fie încadrat la secţia chirurgie a spitalului din Copşa Mică. Familiei creştin-ortodoxe Doctor Aristide şi Cornelia-Mariana i se naşte a doua fetiţă Delia-Mariana, la 1 Iulie 1967. Graţie trecutului său, Doctorul Aristide nu poate termina facultatea de medicină, absolvind doar facultatea de Biologie între 1968-1972, la fără frecvenţă. Lucrează la policlinica Ilfov, la Spitalul Clinic al Sectorului 4 şi la Policlinica cu plată nr. 2, ca biochimist. Trece cu greu momentul tragic al morţii fiicei sale cea mare Nicoleta, la 22 Octombrie 1988. După evenimentele şi tulburările post lovitura de stat din Decembrie 1989, instituie cu un grup de colegi Fundaţia „George Manu” şi în cadrul ei revista „Permanenţe”, fiind primul ei redactor şi colaborator până la sfârşitul vieţii. O parte din articole au fost publicate în broşura „Pentru cunoaşterea adevărului” (ediţia a II-a, 2000). Continuă seria de articole la alte publicaţii din ţară şi diaspora. Scoate la Editura Eminescu în 1998, volumul autobiografic „Fericiţi cei ce plâng.” La capătul unei îndelungi suferinţe, care s-a prelungit parcă în pseudo-libertatea impusă urcă înspre camarazii săi din Cerul Verde dacoromân al Ortodoxiei Veşnice, la 12 Iulie 2009.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEFERI AI ORTODOXIEI – DR. ARISTIDE LEFA”

Lăcrimioara IVA: „Amandine”

 

Amandine

*
ochiul meu
ecran cinemascopic
curioșii râd frunze

*
mere in cădere
un sadomasochist
firul de iarbă

*
viața
bucurii puține
în burta unei balene

*
turla bisericii
Everestul cucerit
de credincioși

*
peștii visează
să atingă catargul
noi ne scufundăm

*
pictură naivă
tu ascuți coasa
eu îmi ascut mintea

*
vând vată pe băț
albinele roiesc
copilărindu-se

*
echilibristică
coș cu merinde
pe capul bunicii

*
bunicul cosește
vrăbii însetate
ciugulesc vara

*
fachir e mărul
doarme pe ace
hipnotizat ariciul

*
încoronare
cerul așează stele
pe fruntea mieilor

*
locomotiva
inima cară ofuri
vagon după vagon

*
act poetic
coada unei comete
tăiată cu frunza

*
modestie
cu stele pe frunte
cerul privește în jos

*
intru-n mine
și dau drumul câinilor
lacăt la inimă.

*
cerul s-a „norscămoșit”
nu-mi va fi ușor
să-l înseninez

*
am învățat târziu
să fiu copil
eram deja matură

Continue reading „Lăcrimioara IVA: „Amandine””

Vasilica GRIGORAȘ: VĂLUL CUMINȚENIEI

Din cutele minții

răsare un gând pufos

care mă îndeamnă

să scotocesc în lada

de zestre a întregii ființe.

Recenzez dota primită la naștere

și surprinsă de noile descoperiri

acopăr cu vălul cumințeniei

stânca din mine

ca nu cumva

zimții neciopliți încă

să rănească mâna blândă

a iscusitului sculptor

de visuri poetice.

La brațul cuvântului

plin ochi de înțelesuri subtile

mă înaripez de-ndată

cu speranța zborului

prin ploaia despletită

a ideilor năzdrăvane

ostoindu-mă vădit

într-un strașnic poem

ce pâlpâia-n tăcere.

———————–

Vasilica Grigoraș

(Imagine internet)

 

Galina MARTEA: „Ce greu a fost în noaptea asta!”, de Al.Florin Țene – poetul Traian Dorz între realitatea acerbă

      Cu o carieră de amploare în arta scrisului, talentatul și neobositul scriitor Al.Florin Țene (prozator, poet, eseist, critic literar și de artă, publicist) există în astă viață cu misiunea sacră de a produce opere literare de calitate, acestea fiind recunoscute ca valori autentice în cultura națională română. Distinsul scriitor de-a lungul anilor a reușit să pună în lumină lucrări de mare calibru, abordând diverse genuri literare (poezie, proză, eseu, roman, analiză literară), astfel acumulând în palmares până la ziua de azi un număr de 85 de cărți editate. Pe lângă activitatea de scriitor, Domnia sa este un admirabil activist și manager cultural, în timp afirmându-se cu mult succes în calitate de fondator al diverselor cenacluri și reviste literare. Iar pentru a încuraja și mai intens activitatea scriitoricească din țară și Diasporă, Al.Florin Țene înființează în anul 2006 asociația profesională Liga Scriitorilor Români, fiind în același timp și președinte al acesteia. Așa fiind, Al.Florin Țene este un veritabil susținător al valorilor culturale românești, un promotor insistent în fructificarea vieții spirituale.

       De această dată Al.Florin Țene vine în fața publicului cititor cu o lucrare impresionantă sau, mai bine zis, cu un roman reprezentativ, tulburător și lămuritor  despre viața poetului Traian Dorz, întitulat „Ce greu a fost în noaptea asta! Viața poetului Traian Dorz – Între realitate şi poveste” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, pagini 360). Prefața acestui manuscris este realizată de scriitorul și publicistul Ionuț Țene, cu titlu „Traian Dorz sau poezia noastră cea de toate zilele!”; iar postfața de Anton Ilica (dr., prof.univ., scriitor), cu titlu „Poetul creștin Traian Dorz ,,Nu-mi acoperiți mormântul cu cununi, ci cu iubire”. Însumând treisprezece capitole, lucrarea de față reprezintă o adevărată istorie despre destinul unui Om, al unui scriitor-poet care a trăit în mrejele comunismului – un regim social-politic ce încătușa pe deplin libertatea și independența individului, acesta fiind persecutat pentru promovarea adevărului, pentru a fi un adept al religiei, etc., în rezultat totul reprezentând o teroare în a exista ca ființă umană într-o societate cu asemenea orânduire. În cazul dat este vorba despre poetul, jurnalistul și misionarul Traian Dorz (născut 25 decembrie 1914 – decedat 20 iunie 1989, România), fost deținut politic pentru marea credință în puterea divină, din perioada comunistă. Astfel, Al.Florin Țene în lucrarea prezentă reabilitează viața acestui mare Om – Traian Dorz, totodată valorificând-i până la limite complete opera literară, constând din versul liric-poezia – curent literar prin care se exprimă și se degajă emoția, sentimentul, ideile unui scriitor; dar, în același timp implicând și alte genuri literare precum eseistica religioasă, meditațiile creștine, povestiri pentru copii. Precum înregistrează autorul, prin genul liric al poeziei Traian Dorz s-a afirmat ca o personalitate foarte talentată în domeniul literaturii române, astfel dând viață la vreo 5000 de titluri, însă cu mare regret și-au văzut lumina tiparului doar câteva volume editate în 1947. Versurile acestui mare poet nu se confundă cu nimic, deoarece ele sunt specifice personalității sale și acelui adevăr plin de tristețe și durere ce exprimă o viață trăită în detențiune, în condiții inumane de proporții monstruoase – poemele fiind arhipline cu aspecte de dragoste față de oameni și față de suferințele lor; despre viața reală plină de tristeți și chinuri; în mod aparte, despre morala spirituală a poporului român și despre sentimentul de afecțiune totală pentru slava lui Dumnezeu, considerându-l cu bună credință creatorul lumii și puterea divină care mânuiește soarta omenirii. Așa fiind, Al.Florin Țene, relevând ideea fundamentală din poezia lui Traian Dorz, la secțiunea Motto înregistrează:  ,,Ce greu a fost în noaptea asta,/ ce lupte crâcene-am trăit,/ ce-nverşunat a fost vrășmașul/ și ce sălbatic a lovit…// Acum când se ridică fumul/ și când putem privi-napoi,/ acum vedem ce pierderi:/ câți sunt căzuți și morți din noi…” (din poemul „Ce greu a fost în noaptea asta”, de Traian Dorz) – versurile poetului exprimând realitatea extrem de dură în condiții de detenție, exteriorizând simțirea individuală prin care se profilează vibrațiile interioare ale spiritului, formulându-se astfel o frumoasă formă de scriere, aceasta reprezentând creația literară autentică a lui Traian Dorz. Despre importanța și valoarea poeziei lui Traian Dorz, prefațatorul cărții Ionuț Țene semnalează: „La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta”...; în continuare Ionuț Țene relatând: „Traian Dorz s-a identificat cu viaţa primilor creştini la propriu, nu la figurat, şi a scris poezii de o naturaleţe creatoare şi de un sublim liric, şlefuit cu lacrimile durerilor şi încercărilor aspre ca piatra Sinaiului, care îl apropie de generaţia epocii sale, de suferinzii regimului totalitar: Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Radu Gyr sau Nichifor Crainic. Cei 17 ani de temniţe nu l-au răspus pe Traian Dorz, ci l-au înălţat spre cerul unei poezii mai bune, mai frumoase, aş spune chiar geniale. A memorat peste 200 de poezii în închisorile comuniste pe scoarţa memoriei, pe care le-a recitat comilitonilor în nopţile grele şi polare ale recluziunii… Poetul e plămădit dintr-o compoziţie telurică originară şi originală peste care a suflat talentul divin al unui popor ales de poeţi moşteniţi din cele mai îndepărtate adâncuri ale cerului”.

        Romanul „Ce greu a fost în noaptea asta! Viața poetului Traian Dorz – Între realitate şi poveste”, de Al.Florin Țene, determină o sensibilitate absolută despre procesele vitale ale omului, simultan întruchipând în mod concret fenomenele esențiale ale vieții umane ce sunt într-o legătură indispensabilă cu existența cotidiană, având în relief aspectul suferinței morale și fizice. Sub raportul acestor înfățișări se distinge sentimentul uman în relațiile dintre oameni în cadrul unei comunități, procesul existențial fiind exprimat prin atitudinea omului față de realitate, față de cele înconjurătoare, față de a cunoaște și a simți credința în valorile spirituale. Cu această atitudine față de o anumită persoană, bazată pe exemple reale ale coabitării sociale, se zidește conținutul integral al acestui roman, un roman care sensibilizează prin subiectele abordate, un roman care  produce o impresie puternică despre viața unui scriitor foarte talentat. Ca urmare, Al.Florin Țene redă verbul prin ironia sorții, aceasta fiind și filozofia existenței umane – un joc neașteptat al întâmplărilor vitale, un joc care dictează și corelează condițiile de viață și de trai cu reușite și nereușite, cu căderi și urcușuri, cu plăceri și neplăceri, cu dureri și tristeți, cu tot ceea ce unește și formează destinul omului în existența pământească. Pentru a înțelege complexitatea acestui fenomen epic, descris în această operă literară, este nevoie de o lecturare minuțioasă a întregului conținut, numai în așa mod se vor cunoaște toate circumstanțele din care se compun evenimentele și trăirile ce au avut loc în viața unui om, a unui om care pentru a supraviețui s-a luptat din plin cu sine însuși și cu un regim comunist existent.

       Construcția literară a romanului se bazează pe fapte și acțiuni reale, subiectele reprezentând o cugetare adâncă pe tema suferinței umane. Conform celor relatate de Al.Florin Țene, putem evoca că este pus în circulație un limbaj expresiv și clar despre sentimentul uman raportat la idealurile supreme ale acestuia. Desprinzându-se dintr-un complex de idei prin care se identifică conceptul cunoașterii, conceptul despre lume și existența ei, din primele pagini ale lucrării ne întâlnim cu imagini literare destul de interesante prin care verbul prezent se caracterizează pe sine însuși prin flexiune proprie. Prin imaginea acestui model de creație literară avem ocazia să relevăm reflecțiile cunoașterii de sine în funcție de procesele ce au loc în conștiința omului sau, mai bine zis, ce au loc în conștiința scriitorului. Descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile acestei lucrări, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului ce este menit să fie un slujitor al cultului religios/ al cultului creștin ortodox. Printre respectivele ipostaze este prezent înaltul om de cultură spirituală Traian Dorz, care de-a lungul vieții sale a realizat creații literare de o necesitate și profunzime aparte pentru semenii săi, pentru neamul românesc – tematica fiind destinată problemelor ce ţin de religie, de Dumnezeu, de Biserică-Biserica Ortodoxă, de cultura unui popor ce trebuie să respecte morala religioasă. În cele din urmă, este plăcut să cunoaştem afirmaţiile despre esenţa divină în viaţa pământească, despre legea naturii în contextul divinităţii, despre lăcaşul de cult al poporului român – acestea fiind conţinuturi esențiale care completează cunoştinţele omului despre viaţă şi legile ei, despre istoria religiei și efectele ei. După cum menționează autorul, în momentele de cugetare Traian Dorz scria: Părinte-Atotputernic,/ din cerul Tău Preasfânt,/ îndură-Te, privește cu milă spre pământ,/ vezi câtă suferință și câte chinuri iar/ frământă bieţii oameni şi-i zbuciumă amar!” (Părinte-Atotputernic). În această stare de lucruri, Anton Ilica în postfață stipulează: Romanul lui Al. Florin Țene ne propune imaginea „unui psalmist bihorean”, „izvor al nețărmuritei și veșnicei iubiri”, „poet al luminii, al iubirii, al credinței și smereniei”, înșiruindu-l în rândul scriitorilor de poezie cu caracter religios. Cele 10 volume, apărute publice între 1994 și 2008, îmbogățesc literatura religioasă națională, iar demersul lui Al. Florin Țene poartă însemnele generozității”; în continuare Anton Ilica spunând: „Al. Florin Țene elaborează o carte ademenitoare, al cărei mesaj răsună ca un ecou despre agresiunea omului împotriva omului, că acesta în nenorocire dispune de puteri infinite pentru a ierta nefericirile. Același om pribegește în căutarea unei iluzii, a unei adorații desăvârșite, găsind doar o flacără care-i topește avântul și-i ostoiește puterile”.

      „Ce greu a fost în noaptea asta! Viața poetului Traian Dorz – Între realitate şi poveste” este un roman în care Al.Florin Țene descrie biografia adevărată a poetului Traian Dorz, derulând acțiunile prin spectrul evenimentelor istorice din perioada comunismului, unde discursul despre religie-biserică era foarte aspru executat, iar slujitorii acestui regim totalitar aveau un comportament inuman față de acele persoane care nu acceptau condițiile sociale impuse – unul dintre aceștea fiind omul scriitor Traian Dorz, omul care a existat de-a lungul vieții sale într-o realitate infernală. În contextul dat, Anton Ilica scrie: „Viața lui Traian Dorz a fost reprezentată asemenea unei „harfe spânzurată de-o streașină de închisoare”. Lucrarea în cauză exprimă efecte speciale din evoluţia umană şi anume: despre existența nenorocită a unui popor, a unor oameni în vremuri de grea cumpănă – acea perioadă de timp prin care se perinda regimul socialist-comunist, mișcare politică ce desconsidera personalitatea cetățeanului, cu atât mai mult fiind ignorate necesitățile și interesele spiritual-religioase ale acestuia. Contribuţia dlui Al.Florin Țene cu Continue reading „Galina MARTEA: „Ce greu a fost în noaptea asta!”, de Al.Florin Țene – poetul Traian Dorz între realitatea acerbă”