Alexandru NEMOIANU: O fascinantă poveste istorică – Nicolae Densușeanu, “Dacia Preistorică”

În 1913 apărea la București lucrarea “Dacia Preistorică” de Nicolae Densușianu. O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o lucrare care, încă dela apariția ei și până azi, a stârnit și continuă să stârnească enorme pasiuni,pozitive și negative. Oricum am considera-o un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată. În chip fericit, cu eforturi absolut eroice, în anul 2002 editura bucureșteană “Arhetip” a retipărit, după original, lucrarea dându-i nou suflu de viață și îndemnând la reflecție o nouă generație. Editura a reușit să spargă o anume conspirație a tăcerii dusă în jurul lucrării și să termine acțiunea nefastă de batjocorire a ei. O conspirație care, după cum vom vedea ,avea un scop limpede și care nu era spre binele Neamului Românesc. Încă mai trist de cele mai multe ori această acțiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea,fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le știu și nu le înțeleg; a imbecililor utili.

Autorul lucrării, Nicolae Densușianu, a fost unul dintre cei mai harnici și meticuloși truditori spre dezvăluirea trecutului românesc. Este suficient să amintim că majoritatea documentelor privind istoria medievală românească (și încă mai vârtos cea transilvană) au fost adunate și publicate de către Nicolae Densușianu;că fără aceste documente nu ar fi fost cu putință să fie “descoperită” miraculoasa supraviețuirii a Românilor transilvăneni și mai cu seama supraviețuirea instituților lor specifice a căror vechime nimeni nu o poate stabili(poate doar lucrarea aceluiași istoric despre care mă încumet a vorbi mai la vale).

Importanta ca istoric a lui Nicolae Densușianu nu sălășuiește mai ales, ori în primul rând, în mulțimea datelor prezentate ci în modul lui de gândire, în filozofia lui istorică. Nicolae Densușianu sparge sistematic modelele repetitive impuse. El sfărâma consecvent și deliberat acele noțiuni și “modele” care se impun prin repetare, care întunecă spiritual critic până la orbire și încurajează lenea de a gândi. El cuteza să vadă lumea în alt chip, așa cum este ea :vie, curata, vibrând de prospețime și sfidând neputincioasele îndrăzniri ale negativității pure.

Nicolae Densușianu este concomitent un iconoclast și un iconodul; un spărgător de “icoane” false, sau mai exact de idoli scarbavnici, și un inchinator al Vieții și Neamului Românesc. În chipul în care el scrie se vădește enormă și adevărată modestie, smerenie a unui mare învățat ce nu avea lipsa de slava deșartă a lumii. Istoria lui este poveste, spusă pe îndelete și cu gust, de către un taică bătrân nepoților pe care îi iubește ca lumina ochilor.

“Dacia Preistorică” este în esență reconstrucția realităților istorice dela Dunăre și Carpați în vremea ante-istorică poate imediat post-edenică. În atari condiții folosirea critică a izvoarelor istorice existente (și care toate vorbesc de vremuri și evenimente ce avuseseră loc cu mult înaintea întocmirii lor) trebuia să fie în chip necesar critică. Tot în chip necesar autorul trebuia să folosească propria imaginație și propriul discernământ în a “umple” golurile lăsate de izvorul istoric, scris ori arheologic. Ceeace autorul monumentalei lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpați și la Dunăre, în spațial românesc altcum spus. Un model care nu a fost nicodată uitat ci doar modificat, adaptat, ascuns și iarăși aratat.

Nicolae Densușianu deslusind caracteristicile începuturilor istoriei românești sau Neamului Românesc a resusit să stabilească și definească cel dintâi trăsăturile definitorii ale modelului existențial romenesc,înțelegerii rostului vieții de către Români, a diferenței ce o stabilesc ei între bine s rău sau ,folosind excepționala formulă a Părintelui Nicolae Steinhardt dela Rohia, a “fenomenului românesc”. Dar asupra acestui merit al “Daciei Preistorice” vom mai reveni. Ceeace trebuie arătat este că Nicolae Densușianu în cercetarea istorică a fost cel dinatai dintre Români care a utilizat metodă “reconstructiilor regresive” Această metodă trebuie explicata.

Istoricul pleacă de la adevărul că izvorul istoric,scris ori arheologic, nu surprinde decât concluzia unui eveniment ori proces istoric,sfârșitul său. În curgere logică este deci datoria profesională a istoricului să se întrebe ce va fi fost mai înaintea acestui “sfârșit” și rostul său existențial, să avanseze dacă nu un răspuns măcar o plauzibilă ipoteza pe care cercetări ulterioare o pot valida ori infirma. Nicolae Densușianu a folosit tot ceeace era disponibil ca izvor istoric la vremea la care scria și a făcut tot ce îi era în putință de a stabili ceeace era, după cunoștință și constinta lui, adevărul istoric. În această privința însă trebuie să fim lămuriți. Toate concluziile istorice ,de când a început ea să fie scrisă, au fost și au rămas subiective,interpretări personale. Încă mai evident este acest fapt când vorbim de istoria veche sau străveche. Nicolae Denusianu a folosit izvoare istorice scrise care , încă atunci când apăreau, se refereau la vremuri trecute ori legendare. Multe din aceste izvoare scrise erau legende sau zvonuri , atunci când nu erau direct povești ( spre exemplu multe din scrierile lui Herodot).La rândul lor izvoarele arheologice nu erau foarte multe și ele la rându-le sunt extreme de îndoielnice când sunt singurul temei al unei reconstrucții istorice. Nu vreau să pun la îndoială importantă izvoarelor istorice ci vreau să reafirm că bunul simt ne obligă să nu le absolutizăm și tot el ar trebui să ne îndemne să nu cădem în capcană unui tehnicalism sec , sterp și trufaș. Oricum Nicolae Densușianu nu a căzut în atari curse. El a stăpânit izvoarele istorice, le-a adăugat interpretarea proprie și a folosit cu mare curaj datele etnografice , atunci când era nevoie. Marele merit al filozofiei istorice a lui Nicolae Densușianu a fost acela că el a refuzat să considere modelul existențial al neamului sau ca fiind de mâna a două și a refuzat ideeea servilismului automat față cu modelele din “afară”. Nicolae Densușianu a intuit,poate cel dintâi între istoricii și gânditorii români, că cel mai mare rău pentru Români a fost tendința ( cu grijă cultivata de toți cei care nu au iubit acest neam) “ploconirii” față de modelele străine. El a înțeles că subordonarea politică,economică și militară nu sunt alta decât consecința subordonării psihologice. Atunci când psihologic un neam este gata să adopte “modelul” exterior, subordonarea politică și economică față de o putere exterioară (și promotoare a cutărui model) nu mai este decât un detaliu minor și prea lesne de atins. Nicolae Densușianu nu a fost un șovinist tribal ci un admirator și promotor convins al fenomenului românesc ale cărui rădăcini el le află în vremuri străvechi,”ante-istorice”, imediat post-edenice. Nicolae Densușianu a fost un om liber, descendent dintr-un neam liber, admirator al unui model existențial original și egal în valoare cu orice alt model existențial . În plus Nicolae Densușianu a promovat cu o copleșitoare erudiție nevoia ca Neamul Românesc să alunge complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate. Folosind metoda reconstructiilor regresive Nicolae Densușianu ajunge la nivelul prim de dezvoltare al fenomenului și Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O fascinantă poveste istorică – Nicolae Densușeanu, “Dacia Preistorică”” →

Maria FILIPOIU: Botezul – Taina încreștinării

Boboteaza este sărbătoarea lui Iisus Hristos, dar și a creștinilor, sărbătoare ce-L arată pe Fiul Domnului (Dumnezeiasca Arătare), intrând deplin în activitatea de Mântuitor, cu mărturia Sfintei Treimi – ca parte din aceasta – întrucât El S-a botezat ca un om, pentru a fi aproape de chipul pământeanului, primind Botezul în apa Iordanului.

„În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te ; și Duhul în chip de porumbel a adeverit închinarea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.– Troparul Botezului Domnului

Astfel, Sfânta Treime devine fundamentul existenței creștine în ființa umană – Dumnezeu în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – cu devotamentul iubirii desăvârșite pentru om. În puritatea acestei iubiri, mai presus de firea omenească, este Harul Botezului din Agheasma Mare, cu miracolul de a-i purifica pe credincioșii întru Hristos botezați și a-i înzestra cu iubire.

De aceea Boboteaza este o sărbătoare mare și foarte populară, în care se sfințesc apele, iar prin stropirea cu ea, oamenii primesc sfințirea iubitoare a lui Dumnezeu, din apa pe care a sfințit-o Fiul Său ca om, botezându-se în râul Iordan. Prin această iubire spirituală îi ajută Dumnezeu pe cei care sărbătoresc Boboteaza, sfințindu-i cu puterea dumnezeiască.

Totodată trebuie conștientizat faptul că Agheasma Mare nu este un miracol de noroc și bunăstare, ci un semn al angajării pe Calea ce duce spre El – Calea credinței și smereniei – pentru că nepieritoare sunt valorile spirituale, nu cele materiale care alterează preconcepția omului despre viață, încă din fragedă pruncie: Ai bani, ești cineva, n-ai bani, ești neica nimeni!

HARUL AGHEASMEI

(rondel Bobotezei)

În Ajun de Bobotează

miroase a busuioc

de la îngeri ce veghează

pe Ioan – Sfânt Prooroc.

Preoți binecuvântează

pe creștini din orice loc

și-n Ajun de Bobotează

miroase a busuioc.

În aripi de Duh pe-o rază

de lumină fără foc

e Duh Sfânt cu a Sa pază,

să prevestească soroc

în Ajun de Bobotează.

————————————-

Maria FILIPOIU

6 Ianuarie 2021

Continue reading „Maria FILIPOIU: Botezul – Taina încreștinării” →

Al. Florin ȚENE: Între visul unei nopți de iarnă și epidemie

Între visul unei nopți de iarnă și epidemie

Concertul de Anul Nou de la Viena

Îmi face din suflet arcuș de vioară

Dincolo de mască mă pândește hiena

Când îmi repetă memoria o istorioară.

Albul la uitat cerul în speranță

Ninsoarea a vopsit lâna de pe miei

Doar teama a legat cu fugă o clanță

ce-nchide templul vechilor zei.

Concertul îmi trimite în suflet femei

Când ninge cu nimic peste burgul părăsit

doar singurii rătăciți oameni ai mei

și-au dat pielea la-ntors și argăsit.

Veacul râde de mine în noapte

când scriu ascultând harfe și viori,

cuvinte ieșite din mine necoapte

îi fac să lacrimeze și pe chiori.

Visez la femeia în alb din pat

când trompeta mă-nvăluie cu vibrații,

dar frica căderii iarăși în păcat

mă strecor nevăzut în generații.

—————————–

Al.Florin Țene

Elena BUICĂ: La limita puterilor omenești

Gustul verii anului 2020, este pe sfârșite și noi nu am mai petrecut vacanța ca în alți ani: coronavirus ne-a pus multe restricții. Acum ne ducem în puțul amintirilor create peste timp în atâtea vacanțe frumoase. Tocmai am retrăit câte ceva din vacanța pe care am numit-o „La limita puterilor omenești”.

Cu toții știm că tărâmul împlinirilor pe această lume este limitat, dar eu nu voiam să mă supun prea ușor acestei legi omenești, așa cum m-am avântat de multe ori depășind așteptările proprii. Numai că, acum, o încercare de acest fel e la o vârstă la care mulți din generația mea călătoresc prin zările înaltului ceresc. M-am avântat nu numai pentru a-mi demonstra că pot depăși propriile limite, doar aveam și un bun motiv, dar și pentru că aveam lângă mine pe fiica mea, Andaluza, și pe prietenele ei, Luminița și Shanta, ca sprijin în caz de avarie.

În vacanța verii anului 2018 ne aflam în USA, la munte, în West Virginia, cu mai multe vizite în Pittsburgh, care este capitala Pennsylvaniei, oraș situat pe 3 râuri și cu cele mai multe poduri, toate de fier, vopsite galben, considerate aproape opere de inginerie și de artă. Să petreci o vacanță în mijlocul peisajelor din Virginia și din Pennsylvania este un vis frumos. Farmecul nesfârșitelor păduri, aerul curat, liniștea și ambianța binefăcătoare a oamenilor prietenoși, în totul și în toate există un mod de a te chema și de a-ți vorbi în graiul lor deosebit. Mi-a fugit gândul la ideea foarte inspirată a unuia dintre cei mai importanți și originali arhitecți americani de la începutul secolului trecut, Frank Lloyd Wright (, a trăit 92 de ani -8 iunie, 1867 – 9 aprilie, 1959), de a alege, ca tehnică specială pentru construcția unei clădiri, așezarea deasupra unei cascade. Construcția aflată la 80 km de Pittsburg a devenit celebră prin frumusețea, originalitatea și cadrul natural. Această clădire a fost construită în 1935, cu destinația de casă de odihnă pentru familia Kaufmann, cunoscutul proprietar al lanțului de magazine Kaufmann, iar, în 1966, a fost declarată muzeu național.

Pentru mine era un motiv deosebit să vizitez această construcție fără egal în lume, căci mi se lipise de suflet de când o văzusem publicată prin diferite albume. Unele construcții ale acestui îndrăgit arhitect, devenit idolul studenților de la facultățile de profil de pretutindeni șinu numai,, îmi erau cunoscute pentru că le-am întâlnit în mai multe localități din America. Am constatat cu bucurie că toți cei care locuiesc în casele lui le prețuiesc cu dragoste de colecționar.

Am avut și eu deosebita satisfacție să petrec o vacanță de o săptămână într-o casă proiectată în stilul său, în Arizona, chiar în mijlocul grupului de clădiri construite în ultima parte a vieții, pe locurile alese să-și petreacă anii senectuții. Ce lucruri minunate am putut să văd: clădiri cu forme neobișnuite, precum cea în care a locuit, clădiri făcute în pământ, pentru a se feri de soarele nimicitor al zonei tropicale și multe altele cu totul speciale. Oriunde îți aruncai ochii, vedeai ansamblul de tehnici surprinzătoare, de perfecțiuni inginerești, de un desăvârșit simț al spațiului. Maşinile nu erau parcate în garaj, ci sub o structură de lemn foarte simplă, niște pari cu un simplu acoperiş. Dar, din toate noutățile și frumusețile create de el, în topul lor este această construcție, numită Falligwater, din statul Virginia, aflată acum în apropierea mea. Era să pierd ocazia numai pentru că parcurgerea drumului până acolo era de neimaginat pentru seniori?

Chiar dinaintea plecării am fost sfătuită, cu insistență, să nu mă încumet, dar eu mi-am ascultat impulsul interior și mi-am zis: oricât de grea, lupta cu sine poate fi o altă devenire. Mi s-a părut că nu mi se adresau mie și, în esența mea adâncă, nu mă aflam la cei aproape 86 de ani, ci la cu mult mai puțin. Tovarășele mele de drumeție m-au luat cu binișorul ca să mă determine să rămân la cabana aflată într-un peisaj mirific, dar eu mă bazam pe ceea ce învățasem la școala curajului vieții și la cea a perseverenței. Am crezut, de-a lungul vieții, că am venit pe lume cu un plus de câmp energetic și, ca atare, mi-am spus: „Dacă am ieșit nemutilată din alte împrejurări grele, pot încerca și acum. Reușești în viață doar dacă îndrăznești”. Andaluza a tras și ea o concluzie: „Mama știe că puterile omenești sunt limitate, dar ea vrea să moară încercând să le depșească, o cunosc. N-avem ce-i face, o luăm cu noi și Doamne-ajută!”

Cu bastonul în mână, mi-am adunat toate forțele și m-am avântat pe potecuțele întortocheate și foarte dificil de parcurs, ca să-mi împlinesc visul de a vizita cea mai frumoasă și interesantă clădire, numită Falligwater, a celebrului arhitect, Frank Lloyd Wright, despre care se spune că, împreună cu Insula Paștelui și Piramida Giza, trebuie să fie văzută în această viață.

Traseul ne-a plimbat spre valea în care se află celebra casă, printre rododendroni și stejari înalți, flori, plante deosebit de frumoase, fluturi din specia rară, Monarch, care migrează toamna, odată cu păsările migratoare și larvele se nasc în pădurile Mexicului. Noua generație vine înapoi primăvara cu memoria genetică și se așază exact de unde a plecat generația trecută.

Tabloul mirific se completa cu cântecul păsărelelor, susurul apelor curgătoare, cu aerul oxigenat și aromat, de parcă intrasem într-o lume a basmului. Dar, pe lângă atâtea frumuseți, eu trebuia să fiu și foarte atentă pe unde pun piciorul, fiindcă terenul era denivelat. Nu vedeai pe unde calci din cauza vegetației abundente, în plus, cele 100 de trepte făceau dificilă coborârea chiar și celor aflați mai în putere.

Toți mușchii îmi erau încordați și puși să lucreze cu îndârjire. Mă imaginam ca după bătălia de la Maraton când s-a demontat mitul invincibilității. Nu credeam în finalul legendei care spune că Fidipide, mesagerul atenian, care a alergat distanța de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din Maraton până la Atena pentru a anunța victoria asupra perșilor, în momentul în care a ajuns și a strigat „am învins!”, a murit pe loc.

Continue reading „Elena BUICĂ: La limita puterilor omenești” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din memoria universului

La început am zărit o Lumină, ceva alb ce venea de departe, un fel de voal ce se schimba în fel de fel de nuanţe. Nestatornic, albul acela se transforma când în gry cenuşiu înverzit pe la capete, când se păta de un albastru intens, ca în final să rămână o ceaţă roşiatică prin care bâjbâiam căutând o ieşire.

Afară totul era un amalgam de impulsuri, de culori fără sens şi sunete fără finalitate. Parcă urcam o spirală unde culorile începeau să intre în forme, apoi în imagini, zgomotul devenea semn, adierea atingere.

Străbăteam alunecarea aceea călduţă şi la capătul ei se contura ceva cunoscut, în altă formă auzit şi văzut, mai bland şi mai bun decât tot şi de toate, ceva ce îmi lua şi oprea teama de plângeri.

Era Mama !

Luasem deci forma Genomului Uman. Ea mă crease din celulele ei şi acum m-a scos la lumină dându-mi un strop din suflarea eternă a vieţii al căruisecret iniversal doar ea îl cunoștea.

Ce orbitoare-i lumina !

Ce asurzitor este zgomotul timpului ! Gândesc, deci sunt viu ! Recunoscându-mi izvorul acopăr deja o parte a necunoscutului din care veneam şi în care în curând voi intra.

Deasupra mea o altă imagine venea şi pleca învăluită într-o formă exuberantă a bucuriei stelare. Venise şi a doua măsură a primului impuls ce o ajutase pe creatoarea mea să-mi dea porţia ce îmi fusese repartizată de univers din veşnicia genomului uman.

Era Tata !

EI erau procreatorii mei, CEI ce m-au adus într-o altă formă structurală a existentei, într-un spatiu şi timp cu totul nou pentru mine, unde urmează să îndeplinesc rolul unui umanoid stelar cu tot ce e bine şi rău în această formă de organizare a materiei inteligente.

Şi totuşi, pe aici, parcă am mai fost cândva.

Ce-i drept erau alte imagini şi altfel de sunete, într-un cu totul alt timp şi într-un spaţiu total diferit. Doar că în structura anterioară a amteriei am cunoscut o cu totul altă dimensiune total diferită de cea în care am evoluat acum.

Luând un extras din Memoria–Anticipaţiei mi- am amintit că; pe atunci eram un copac şi priveam totul din puct de vedere al frunzei. Lumea o vedeam toată în verde, sau în culorile adiacente născocite de minunata lume a naturii.

Florilor ce creşteau sub crengile noastre împodomindu- ne cărările în culorile lor. Aerul îşi schimba zilnic mirosul în funcţie de ce flori îşi desfăceau petalele în perioada aceea . Pe jos alergau necontrolat fel de fel de viețuitoare. Prin aer zburau o mulţime de păsări multicolore ce înnobilau aerul cu cântecele lor ademenitoare spre visare a tot ce e mai frumos şi plăcut când eşti viu, sănătos şi fericit.

Umanoizii nu existau.

Genomul uman încă nu avea definitivat un nucleu din care să poată apărea embrionul viului său definitoriu. Doar animale imense ne cutreierau pădurile rupându-ne crengile, luptându-se între ele pentru viaţa mereu nesigură, nehotărâtă cui să îi dea mai multă întâetate .

La un moment dat au început să vină de sus un fel de Zburătoare care trimiteau spre noi raze a căror lumina era atât de fierbinte că topea până şi piatra de sub rădăcinile noastre. Nu după mult timp totul a dispărut într-un scrum ars de focurile injectate din zburătoarele acelea.

Noi, o parte a copacilor am rezistat. Parcă ne cruţau special, semn că aveau nevoie în viitor de noi şi de umbra noastră. Prin aer a plutit ani în şir cenuşa viului ars. Încet, încet s-a aşezat pe pămînt şi parcă hrana solului nostru a devenit mai gustoasă şi noi, copacii rămaşi, puteam să creştem mai mari şi mai repede.

Era clar, țintele lor au fost animalele acelea imense care dominau atât de brutal spaţiul nostru existenţial împiedicând orice formă de dezvoltare a viului ce nu putea fi dominat de forţele lor.

Nu după mult timp, cei ce au tras cu focurile acelea ucigătoare au început să se apropie de vârfurile crengilor noastre. Atâta ne mai priveau, ne cercetau, gustau din licoarea funzelor noastre, veneau şi plecau, pâna într-o zi când au coborât printre noi. Cu paşii lor uriaşi au început sa ne cutreiere adâncurile pădurilor inițiale. Din loc în loc se opreau şi începeau să se aşeze.

Ziua îi vedeam preumblând, făra temei, de colo colo. Noaptea intrau în maşinile lor zburătoare, sau în hăurile de sub rădăcinile noastre. Ne urmăreu pas cu pas evoluţia şi când a venit vremea seminței, au început să încerce a ne mânca din fructele noastre sălbatice ce creşteau până atunci fără să-şi dorească un scop anume. Probabil le-a plăcut roadul noastru că au început să ne culeaga în mod ordonat şi să ne pună deoparte.

Nu erau aşa mulţi, doar cât au încăput iniţial în obiectele lor zburătoare. Difereau ca şi chip, culorile lor variau de la negru la maroniu sau spre un galben de floare plăpândă.

Mereu erau Doi. Unul era mai înalt, mai solid, mai puternic. Prin forţa lui reuşea să mute orice piatră le stătea lor în cale. Celălalt părea mai plăpând, mai firav, dar cu trăsături aşa fin definite, desenate parcă de cineva priceput în sisteme précis măsurate.

Părea o EA și avea ochi coloraţi într-un fel de lumini emanate de unele din pietrele noastre albăstrit înverzite. Deşi era aşa de fin şlefuită EA părea că dictează tot ce trebuie să se întămple. Toţi o ascultau cu supunere ordonată.

După un timp au apărut printre ei unii mai Mici. Aşa mici că toţi ceilalţi se purtau cu cea mai mare grijă să nu îi calce, toţi voiau să îi ajute să meargă şi îi purtau în braţele lor ca pe nişte comori venite cine ştie de unde.

Treceau anotimpuri şi micii aceea se făceau mari, la fel de mari ca cei ce le purtaseră grijă atat de mult timp şi cu aşa mare răbdare. Unii creşteau chiar mai mari decăt semenii lor dar tot în culori şi puteri diferite.

Peste un timp primi veniţi s-au urcat în obiectele zburătoare si au săgetat aerul cu mişcările lor până au dispărut dincolo de zarea ce noi o vedeam licărind zi de zi. Restul au rămas cu creaturile lor şi au început să se aşeze sub umbra noastră.

Eu a trebuit să plec, îmi venise timpul să trec în Altă Formă de Organizare a Materiei Inteligente. Încărcătura energetică ce îmi fusese repartizată pentru a fi un copac se epuizase. Am plecat undeva într un colţ al universului şi am aşteptat liniştit să văd în ce ce formă a materiei inteligente pot încăpea spre a lua structura unui nou început.

Spre marea mea surpriză şi bucurie am acumulat procesele necesare unui genom umanoid. Şi aşa m- am trezit ca fiind una dintre ființele acelea la care eu mă uitam pe vremea când eram doar un copac şi le priveam pe cele din maşinile lor zburătoare.

Când mi s-au stabilizat toate formele de energie circulatorie spre a trece într-o formă superioară de organizare a materiei, m-am trezit direct în mijlocul unei acțiuni Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din memoria universului” →

Maria FILIPOIU: Ritualuri în Ajunul Bobotezei

Ajunul Bobotezei, 5 ianuarie, este însemnat în calendarul creștin-ortodox cu „Post”, ce face parte din categoria posturilor de o zi, din cursul anului bisericesc.

Tradiția postului din ziua de 5 ianuarie vine din perioada secolele IV-VI, când catehumenii se pregateau prin post și rugăciune timp de 40 de zile să primească botezul în seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau să participe pentru prima dată la liturghia credincioșilor și sa se împărtășească.

În aceste vremuri (deceniile II-III din mileniului III), creștinii postesc în această zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfințită – Agheasma Mare. În perioada următoare Bobotezei, creștinii ortodocși sunt sfătuiți de preoți sa guste pe nemancate din Agheasma Mare timp de 8 zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie (Odovania praznicului Bobotezei).

Primesc dezlegare de la dugovnic, pentru a primi Agheasma Mare, creștinii care au fost opriți de la Sfânta Împărtășanie, precizând că Agheasma Mare nu o poate înlocui. Despre duhovnicii care opresc pe unii credincioși să ia Agheasma Mare, Sfântul Sava spune: „Aceștia nu fac bine, pentru că prin darul lui Dumnezeu s-a dat spre sfințirea lumii și a întregii făpturi… Deci de unde este socotința acestora pentru ca să nu guste apa aceasta, deoarece trebuie să știm că nu pentru aceasta Apă este necurăția în noi, ci devenim necurati prin lucrurile noastre cele spurcate, iar noi ca să ne curățim de acestea, bem fară de îndoială Sfânta Apă”.

Cu Agheasma Mare se stropesc casele credincioșilor, locuitorii acestora, fântânile lor sau fântâna satului, crucile și troițele, clopotnițele, bisericile și icoanele, veșmintele și vasele liturgice în Ajunul Bobotezei, cântând Troparul Praznicului. În casele credincioșilor, agheasma se păstrează la loc de cinste, în vase curate și din care se gustă pe nemâncate în zilele de post și ajunare de peste an. Potrivit învățătutii Sfinților Părinți – „Firea apei celei sfinte este ca să spele și trupul și sufletul, prin sfințire să-l înnoiască și să-l facă fiu al lui Dumnezeu”.

În cadrul slujbei de sfințire a apei, în care este citită Evanghelia cu Botezul Domnului, iar după ectenia mare se rostește rugăciunea de sfințire a apei, compusă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, adresata Sfintei Treimi: „Treime mai presus de fire…”

Preotul slujitor Îl invocă de trei ori pe Sfântul Duh, pentru sfințirea apei:

„Tu Însuți, dar, Iubitorului de oameni, Împărate, vino și acum prin Pogorârea Sfântului Tău Duh și sfințește apa aceasta” și binecuvântează de fiecare dată apa cu mâna, afundând-o sub semnul Sfintei Cruci în vasele cu apă. Apoi rostește formula de invocare a Sfântului Duh: „Însuți și acum, Stăpâne, sfințește apa aceasta, cu Duhul Tău cel Sfânt„, tot de trei ori binecuvântând apa cu mâna.

La finalul slujbei, preotul slujitor afundă de trei ori crucea și busuiocul în apă, cântând:

„Troparul Praznicului:

În Iordan botezandu-Te Tu Doamne,

închinarea Treimii s-a arătat;

că glasul Părintelui a mărturisit Ție,

Fiu iubit pe Tine numindu-Te;

și Duhul în chip de Porumbel a adeverit

închinarea Cuvântului.

Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase-Dumnezeule,

și lumea ai luminat, mărire Ție! “

În Ajun de Bobotează, apele sunt sfințite, iar cu Agheasmă, sufletele sunt primenite.

5.01 – Ajunul Bobotezii (Botezul Domnului sau Dumnezeiasca Arătare)

HARUL DE BOBOTEAZĂ

În ziua de Bobotează,

Cu Harul sfânt în busuioc,

Preoți binecuvântează

Case, oameni și orice loc.

Apa care e sfințită

Cu Duh Sfânt, la Bobotează,

În vase e împărțită

La creștini, spre bună-pază.

Duhovnici din poartă-n poartă

Colindă cu botezatul,

Că în agheasmă curată

S-a botezat Împăratul.

Botezându-Se în Iordan,

Cu Tatăl, Fiul și Duh Sfânt,

Sfințește început de an,

Spre bună pace pe Pâmânt.

Prin obicei religios,

Creștini în case păstrează

De la Botezul lui Hristos,

Agheasma de Bobotează.

Prin Sfeștanie în case,

Cu Duh Sfânt purificate,

Aduce sacre foloase

Din cruce și Trinitate.

————————————-

Maria FILIPOIU

https://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/poezii-ortodoxe/harul-boboteaza-157811.html?fbclid=IwAR2VBR7aswIpYGYMh8weo4iLY5EibncaRxcuGir0S9AC9QawZrhwwhR6tBs

Continue reading „Maria FILIPOIU: Ritualuri în Ajunul Bobotezei” →

Emilia ȚUȚUIANU: Adrian Erbiceanu, condei al poeziei românești contemporane

Limba română, poezia sufletului meu – astfel voi începe prin a-l defini pe poetul român Adrian Erbiceanu, ambasador pe meleaguri canadiene al versului românesc, președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebéc – ASLRQ, asociație care menține treaz spiritul de simțire românească, pentru toți românii din diaspora.

Dacă pentru unii este „un șlefuitor de cuvinte”, pentru literatura română este un poet autentic, printre cei mai apreciați, un promotor al culturii românești, un păstrător al tradițiilor românești trecute prin simțirea sa lăuntrică de a se raporta la filosofia populară românească, așa precum reiese și din Tinerețe fără bătrânețe – povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu. Departe de locurile natale, poetul rămâne cu sufletul alături de pământul ce i-a modelat menirea și creează o punte peste ocean, pentru ca fibra noastră națională să nu piară.

Volumul de față, dedicat timpului scurs și generos folosit, cuprinde ofrande literare scrise despre cărțile sale, precum și cronici literare făcute creațiilor altor autori. Anii constituie liniile unui răboj între care se întinde, atât cât este de bogată și de luminoasă, viața fiecăruia. Răbojul nu pune hotar la toate, dar le înțelepțește în timp. Timpul, o imagine a eternității – cum ar spune Platon, dăruiește în fiecare clipă momente unice. Nu vârsta contează! Intensitatea trăirilor reflectată în faptele noastre este cea care edifică. Omul are două vârste: una cronologică și una a împlinirilor.

Ce simte astăzi Adrian Erbiceanu, la cele optzeci de primăveri? Frumusețea vieții, iubirea, bogăția strânsă în file de pateric? Citând din Rabindranath Tagore: „la orice vârstă, omul este o ființă care se hrănește cu povești. De aceea, avuția povestirilor, pe care au strâns-o oamenii pe tot globul, din casă în casă, din secol în secol, fie în vorbă, fie și în scris, a depășit celelalte avuții omenești”.

Vârsta cronologică a lui Adrian Erbiceanu o vedem din nota biografică prezentată la începutul acestui volum… și se pare că n-a fost un parcurs tocmai ușor. De multe ori trecând peste chemarea sufletului, cea mai mare parte a vieții o dedicăm pentru ceea ce este necesar supraviețuirii.

Așadar, pentru Adrian Erbiceanu, vârsta împlinirilor interioare a venit mai târziu. Viața pământească, atunci când cunoașterea noastră este imperfectă, este comparată cu copilăria, în timp ce perioada maturității este comparată cu aceea a vieții veșnice. Dar de n-ai avea dragoste, nu ești nimic. „Dragostea nu va pieri niciodată.” – 1 Corinteni 13.8-13

Adrian Erbiceanu s-a născut pe data de 6 ianuarie 1941, la Bucureşti. La bunicii din partea mamei, în oraşul Roman, îşi petrece cele mai frumoase momente ale copilăriei.

Conjuncturile vieţii îl determină să urmeze cursurile Liceului Militar Dimitrie Cantemir din localitatea Breaza; urmează apoi studii militare superioare în localităţile Sibiu şi Piteşti (1959-1962). Este repartizat, cu gradul de locotenent, în garnizoana Vânju Mare (1962). În urma evenimentelor din Cehoslovacia (1968), este relocat la Bucureşti. În anul 1970 absolvă cursurile Institutului Pedagogic din Bucureşti, Facultatea de Filologie, Limba şi literatura română.

Deţine funcţia de comandant de companie în garnizoana Mihai Bravu, până la sfârşitul anului 1974, când trece, la cerere, în rezervă. În anul 1979 decide să emigreze în Canada, stabilindu-se în Montréal, Canada.

Nimic nu se poate compara cu lumea și locul nașterii. Poetul Adrian Erbiceanu, trăitor în Canada, a rămas legat prin dragoste și rădăcini bine înfipte în destinul său, de generațiile de înaintaşi români. O lume de poveste în care se regăsește în fiecare clipă. Din ce rădăcină ne tragem seva noi oamenii? Din cunoaștere, fericire și iubire, cred eu.

Departe de țară, poetul s-a identificat cu personajul din Tinerețe fără bătrânețe, cel care își scrie dorul și durerea în versuri de un tulburător lirism.

„Vremea curge cât e vreme / Numai noi, săracii, parcă /

N-am avea de ce ne teme / Când cu vreme ne încarcă…”

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Adrian Erbiceanu, condei al poeziei românești contemporane” →

Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie

Boboteaza, Epifania, Teofania sau Arătarea Domnului încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și cuprinde motive specifice de manifestări tradiționale în zilele premergătoare Anului Nou.

– Practicile mitologice din ziua de 6 ianuarie se leagă de alungarea spiritelor rele în lăcașurile lor subpământene, purificarea văzduhului prin zgomote.

În această zi revine percepția mitologică despre spiritele mortilor care au sălășluit printre cei vii în timpul celor 12 zile (de la Crăciun la Bobotează), s-au ospătat pentru a le câștiga bunăvoința în prorocirile și pronosticurile de Anul Nou, trebuie alungate prin toate mijloacele posibile.

– Apariția și răspândirea creștinismului a îmbogățit ceremonialul începutului de an cu datini mitologice în scenariul instalării Anului Nou, având ca fundament informații etnografice și documentarea privind desfășurarea acestor tradiții ritualice, completate cu elemente grecești și orientale, care se presupune ca au influențat mitologia populară a sud-estul Europei din timpul Imperiului Roman.

Interferența influenței străine cu sărbătorile de iarnă române, în special cu sărbătoarea Anului Nou, se justifică prin afirmarea că acestea au existat și în Dacia.

Prin aceste ritualuri, de renaștere a timpului în Anul Nou sunt specifice și geto-dacilor, ca o atribuire comună a originii sărbătorilor de iarna – moștenire comună, ce s-a răspândit în toată Europa, dar și alte continente, prin coloniile europene, luând în considerare contribuția pe care au adus-o la transformarea acelor datini comune. Suprapunerea lor peste datinile și tradițiile specifice fiecărui popor, ce se încadrau într-o analogie cu cele autohtone.

– Un exemplu de interferențe etnologice este petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizata în ziua și noaptea de Sfântul Ion, (7 ianuarie, a doua zi dupa Bobotează) care păstrează influența manifestărilor specifice cultului moștenit de la zeul Dionysios, sărbătoare păgână, numită Țonțoroiul, Ziua Femeilor sau Iordănitul, practicată în județele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea și Constanța). Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazda, unde aduceau alimente, mâncare și băutură, se ospătau din belșug, spunând ca se iordănesc (sinonim pentru betie), apoi cântau, jucau, chiuiau, ieșeau pe drum și luau ostatici bărbați ieșiți întâmplator în calea lor și îi duceau cu forța la un râu sau la lac, amenințându-i că îi aruncă în apă. Acestia trebuiau să fie răscumpărați de un dar, de obicei o vadra de vin (10 litri).

Femeile se foloseau de această ocazie, de-a fi considerate în aceasta zi mai tari și cu mai multe drepturi decât bărbații. Fiecare lăsa toate obligațiile de soție și mamă în seama soacrelor și chiar a bărbaților, chefuiau și se distrau între ele fără să dea socoteală cuiva, iar în unele sate, ceata femeilor căsătorite primea în rândurile ei și tinerele neveste, printr-o ceremonie specială, acestea acestea fiind duse la râu și stropite cu apă.

– Aceste practici, au devenit mituri în mileniul III, odată cu desființarea satului tradițional românesc prin depopulare în epoca de tristă amintire – comunismul. Mai sunt recunoscute de persoanele vârstnice, din suburbiile orașelor mari, ca obiceiuri de „bună-cuviință”, iar excesul de băutură era tolerat și încurajat de ambianța la care participau „cuceritorii și victimele lor”. În ultimii ani, aceste petreceri de pomină au fost practicate de femeile din comuna Pantelimon (din apropierea capitalei – Bucuresti).

– Ca origine, acest obicei ciudat este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionysios, care se manifestă prin dansuri frenetice și extaz mistic, inclusiv în cetățile antice de la Marea Neagră: Calatis, Histria și Tomis. De remarcat este faptul că în calendarul cetății Calatis, pe ruinele caruia s-a ridicat Mangalia de astazi, o luna a anului era dedicata lui Dionysios – zeu al vegetației, viței de vie și bețiilor ritualice, dovadă că aceasta făcea parte din panteonul local. Unii specialiști i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), dar, mai recent, etnologii sunt de părere ca această divinitate vine din adâncurile religiilor asiatice-egeene, din epoca neolitică. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului este cert cultul său, atât de răspândit în antichitate, încât devenit reper de religie universală, renegat de creștinismul rival, dar este perpetuat și astăzi la români, sub forma obiceiului „Iordănitul femeilor”. Acum, în anul 2021 au fost anulate și interzise de structurile ierarhiei politice, toate manifestările evenimentelor publice, din cauza mortalității alarmante, provocate de pandemia COVID-19. În etapa vaccinării masive a populației, toată națiunea speră în redresarea culturală, miturile românilor făcând parte din identitatea etnologică a neamului românesc.

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie” →

Al. Florin ȚENE: Individualitatea stilistică la ziariști și viziunea artistică la scriitori-sau – ,,Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“

Întrebuințarea mijloacelor limbii diferă prin diferite particularități ale acesteia de la un vorbitor radio-tv, la altul și cu atât mai mult de la un jurnalist la scriitor. Cu toate că recurgem la același material lingvistic general, organizat de sistemul limbii, noi îi dăm o utilizare proprie, în concordanță cu ideile și sentimentele care ne animă, precum și cu variatele împrejurări în care ne găsim, precum transmisie directă la radio-tv, scrierea unui articol sau o proză, inclusiv o poezie.Și, pentru că fiecare din ziariști, scriitori sau oameni de rând, se caracterizează prin anumite “constante “ ale felurilor lor de a fi și de a reacționa ( conform trăsăturilor personalităților lor), atitudinea acestora se exprimă, în general, printr-un anumit mod de utilizare a resurselor limbii, care îi pot define felul de gândire, de a aprecia pe cei din jurul lor și de a răspunde la fenomenele din lumea înconjurătoare. Pot să spun, parafrazând o utilă maximă populară, afirm că noțiunea de individualitate stilistică se cuprinde în fraza: “ Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“

În Pseudokinegetikos, Al Odobescu își amintește de colonelul Enghel, care, necunoscând bine limba română, o anunța pe soția sa, de câte ori se întâmpla să moară un țigan, rob de pe moșia sa, primiți ca zestre spunea: “ Plinci Anicuț al meu! a murit la dine un sestre. “, text din ediția Tudor Vianu, 1955, ortogramă care nu se justifică, căci vorbitorul are sentimental greșit, că trebuie să folosească articolul posesiv al, deci eliziunea aparține vocalei finale a din substantivul propriu Ancuța.

În linii generale, individualitatea stilistică trebuie raportată la anumiți factori, relative constanți, cuprinși în mijloacele de expresie ale unui vorbitor, journalist sau scriitor, mijloace care ne dau posibilitatea să deduce una sau mai multe trăsături proprii gândirii autorilor și profilul lor psihologic.

Analiza stilistică se orientează într-o măsură mai mare spre text decât cea lingvistica propriu-zisă limba privată pe plan orizontal-axa sintacmatică-și pe plan vertical- axa paradigmatică, Continue reading „Al. Florin ȚENE: Individualitatea stilistică la ziariști și viziunea artistică la scriitori-sau – ,,Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“” →

Maria FILIPOIU: Tradiții de Bobotează la români

Sfârșitul fiecărui an vine cu tradițiile și ritualuri românești care s-au păstrat din generație în generație. La începutul Anului Nou, cea mai importantă sărbătoare din calendarul creștin-ortodox este Botezul Domnului, (Boboteaza), fiind numită: „Epifania”, „Teofania” sau „Arătarea Domnului”. Cele mai respectate tradiții sunt umblatului cu Botezul și sfințirea agheasmei, fiind practicate și ritualuri populare.

– Din 2 ianuarie, începe perioada umblatului cu Botezul. Preotul poartă cu el o găletușă cu apă sfințită (agheasmă) și merge din casă în casă prin toată comunitatea de credincioși, ca mesager vestitor al sărbătorii Boboteaza (pentru a sfinți casele, pe localnici și bunurile acestora (curți, grădini și animale din ogradă)

– După ce pleacă preotul, copiii vor înconjura gospodăria cu o lumânare aprinsă pentru ca familia să fie ocrotită de necazuri în acest an. În datină se mai spune și că această lumânare trebuie să fie păstrată în casă, pentru a fi reaprinsă în caz de pericole mari: secetă, inundații, dezastre naturale și tragedii soldate cu pierderi de vieți omenești.

– Pe 5 ianuarie, în Ajunul Bobotezei se spune că se deschid cerurile. În unele zone, copiii pleacă la colindat cu Chiraleisa, purtând clopoței și tălăngi, alături de vâsc, brad și busuioc la căciuli. Boboteaza este una dintre cele mai importante sărbători, atât pentru creştinii ortodocşi, cât şi pentru cei catolici.

– O superstiție amintește de faptul că nu trebuie să arunci gunoiul de Bobotează, ca să nu îți arunci norocul, odată cu acesta.

-Se spune că în noaptea de Ajunul Bobotezei fetele îşi visează ursitul, iar superstiția spune că trebuie să își lege pe degetul inelar un fir roşu şi să pună sub pernă o rămurică de busuioc de la preotul care umblă cu Botezul.

Pentru tinerii care cad pe gheaţă în ziua de Bobotează se spune în tradiția populară că se vor căsători în acel an.

– De asemenea, potrivit uneui ritual străbun, din ajunul Bobotezei în casele românilor se pregăteşte o masă asemănătoare cu cea din Ajunul Crăciunului. Astfel, sub faţa de masă se pune puțin fân, pe fiecare colţ al acesteia se pune un praf de sare, iar pe masă se aşază 12 feluri de mâncare: colivă, bob fiert, fiertură de prune, sarmale umplute cu crupe, borş de „burechiuşe” sau „urechiuşele babei” (fasole albă cu colţunaşi umpluţi cu ciuperci), borş de peşte, peşte prăjit, plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac, din care gustă toată familia.

– La Bobotează se sfinţesc toate apele, iar preotul se duce la o apă să arunce crucea de la ritualul sfințirii Agheasmei Mari, iar câțiva tineri se întrec în căutarea crucii, recuperarea și aducerea ei, înapoind-o preotului. Cel el care reuşeşte să ajungă primul la ea primeşte binecuvântarea preotului. În timpurile străvechi, cel care găsea primul crucea şi o aducea la mal, primea daruri de la domnitorul ţării și era ţinut la mare cinste de către ceilalţi.

CRUCEA BOBOTEZEI

Astăzi pe pământ coboară

Cruce din înaltul cer,

Pe ea aducând mister

De credință milenară.

Cruce cu Sfânta Treime

De la Tată și Duh Sfânt

În porumbel coborât,

Duce har prin timp ce vine.

Duhul Sfânt pe nor apare,

Cruce zugrăvind în zori,

Cu ger aspru și ninsori,

De-a sfinții Agheasma Mare.

Pe Mesia să-l boteze

Sfânt Ioan a primit har.

De-al păcatului coșmar,

Pe oameni să îi salveze.

Într-un veșmânt imaculat

Pe apa Iordanului

Venea Fiul Domnului,

De-a fi-n credință botezat.

Propovăduind credință,

Ioan pilduitorul

I-a fost Botezătorul,

Dintr-o cerească sentință.

Adeverind profeție

Despre Iisus Mesia,

A împlinit porunca

Din cerească-mpărăție.

Hristos pentru Botez venit,

A scos lumea din păcat.

Dar la moarte condamnat,

Pe cruce a fost răstignit.

http://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/crucea-bobotezei-150863.html

5.01. 2015

————————————-

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: Tradiții de Bobotează la români” →