Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată

TRADUCERE ÎN LIMBA GERMANA DE GABRIELA CĂLUȚIU-SONNENBERG

Când amintirile mă duc în zariștea altor timpuri, la anii mai fragezi din zorile tinereții,  cea trăită ca-ntr-un vârtej, cu acel avânt asemenea unei furtuni în piept, purtându-mă în zbor pe aripile visării, azi mi se arată înaintea ochilor un licăr de lumină și de căldură. Retrăiesc cu bucurie toate amintirile năzbâtioasei tinereți, când bâjbâiam între real și ficțiune, perioadă care dăinuie cel mai viu de-a lungul vieții. Acei ani rămân vii prin propriul lor univers, ireductibili la realitate, capabili să ne facă a crede că putem atinge cerul cu mâna sau că ar fi posibil să ne iasă în cale minunății, chiar și măreția gloriei.

Pe atunci, și eu, conform etapei de viață pe care o trăiam, credeam în existența unei realități despre care nu știam că nu există. Visam în mare taină la scaunul măririi. Nu-mi dădeau târcoale dorințele înavuțirii, dar mi se părea posibilă întâlnirea cu laurii victoriei. Îmi doream împliniri spirituale, să fiu ca nimeni altul, să nu mă număr printre mărunții oameni nevolnici. Acum, amintindu-mi de Don Quijote, privesc cu duioșie și cu înțelegere acea nestăvilită, dulce zădărnicie în speranța împlinirii năstrușnicului vis.

Pentru că zilele treceau și la orizont nu se iveau semnele gloriei visate, începusem să scâncesc. Simțeam strâmtoarea clipelor prea repede curgătoare, dar încă mai speram la împlinirea marelui vis, fie chiar și într-un timp nedeterminat. Mă încrâncenasem muncind ca să mă împlinesc profesional, să-mi conturez personalitatea, să-mi cresc copilul ca să ajungă pe o treaptă mai sus decât mine, dar succesele obținute nu mă mulțumeau, chiar dacă erau remarcabile și strigam în interiorul meu: Cum, numai atât? Asta este întreaga mea măsură? Ce mai urmează? Când și cum?

Apoi a venit și timpul să las în voie lacrima care curgea pe dinăuntru pentru a spăla cenușa gândului care a ars în așteptare îndelungată. Anii au trecut așa cum știu ei să treacă, strecurându-se printre zilnicele noastre treburi. Treptat, am învățat să pun în traistă doar atât cât încape. Conform legilor firii, și eu am trecut prin toate cele omenești, prin ploi și soare, prin vânt și ceață, prin lumini și întunecimi, prin frumuseți și urâțenii, prin spaime și candori, prin noroc și nenoroc, prin șanse și neșanse, prin împliniri și eșecuri, prin cumpene ori mângâind sfințenia icoanelor și, uneori, alunecând în greșeli și în păcat, astfel, gustând din plin viața. Și iată că, acum, mi se arată la orizont deceniul care începe pentru mine cu cifra 9. Ce știam înainte despre această etapă a vieții? Că e timpul când dăm vama neputinței, suferințelor fizice, că gesturile aprige ale voinței de odinioară se reduc… și că trebuie să privim totul cu compasiune.

Ce meditez despre vremelnica noastră existență acum, când mă aflu departe de fiorul existențial al acelei etape de viață? Acum, în viața mea întomnată, adunând mierea de învățătură a anilor trăiți, dau trânta să dezleg semnele încifrate ale scurgerii timpului. Privind spre mișcările interioare, am observat cu deplină satisfacție, că ceea ce credeam cândva despre senectute, nu se confirmă întru totul. Un bob de speranță și o licărire de noroc mai dau culoare acestei etape de viață. Trăirea interioară rămâne vie, dorința de a trăi după propria voință e neschimbată, nu încetăm a lupta împotriva clipelor prea repede fugare, dar, instinctiv, ocolim schemele austere de altădată și ne auzim cuvintele cum cad în cascade blânde, cu aer meditativ.

Acum știu că Domnul a rânduit ca toate să vină la timpul lor și că în toate e o măsură. Nici nu ar fi frumoasă tinerețea fără visare, nici bătrânețea fără înțelepciune. Am înțeles că gloria se poate găsi și în fapte mici, făcute din iubire. M-am împăcat cu acest gând când am înțeles că și liniștea poate fi fecundă, oferindu-ne taine de negrăit, învăluite în deosebite frumuseți. Și, astfel, s-a luminat în mine scânteia unui gând, să continui a scrie și a-mi publica trăirile stârnite de frumusețea și miracolul lucrurilor înconjurătoare, potențând, în felul acesta,  împlinirea ființei mele interioare. Poți visa la glorie și pe acest tărâm al scrisului, dar acum știu că, luptând în acest scop, poți deveni vanitos și primejdia e mare. Meschina vanitate, când ți-a atins ființa cu degetele ei catifelate, nu te mai scapă din mână, nu te mai poți salva.

De atunci, tot cioplesc la această împlinire și trăiesc cu bucurie fiecare succes pe acest plan, oricât de mic ar fi. Mă las furată de frumusețea și de adevărul cuvântului bine cumpănit, de tăinuitele înțelesuri care, în tinerețe, treceau neobservate. Nici acum nu încetez să lupt pentru a învinge pizma, încrâncenatele invidii stârnite de câte un biet succes obținut cu multă trudă. Lupt să depășesc propriile-mi răvășiri și neputințe, inerente vârstei. Mă străduiesc să-mi păstrez bruma de candori, să rămân o ființă luminoasă. În fața urii, a nedreptăților, a lipsei de recunoștință  sau respect, astăzi am puterea de a sta drept și de a rămâne senină în interiorul meu. Dintre toate avariile, fie ele cele fizice, specifice vârstei mai înaintate, fie acele rele ce îmi stau în cale, așa cum sunt legile firii, am puterea să aleg cărămizile din dărâmături și să-mi reconstruiesc ființa interioară. Mi-e mai ușor acum să nu mă împotrivesc legilor înalte ale firii omenești.

Deși neliniștitul vuiet din mine s-a domolit, totuși vigoarea de altădată nu m-a părăsit total, am mai păstrat ceva din râvna împlinirii, căci întreaga viață a omului este o neîntreruptă speranță. Acum știu mai bine să las mai mult loc gândului mai bine cumpănit, iar clipele de odinioară care mă mai vizitează le primesc cu înțelegere și cu blândețe. N-am renunțat la visul împlinirii mele ca om.

Și, ca o concluzie, privind în urmă, știu că viața mea nu ar fi putut să se desfășoare altfel și, chiar de nu am întâlnit gloria cu laurii ei și oricât de firavă e urma lăsată de mine, știu că nu am trăit degeaba și sper să nu se stingă prea repede candela amintirii trecerii mele pe acest pământ.

–––––-

Elena Buică

Toronto, Canada

noiembrie 2020

***

WARTEND AUF DEN RUHM, DER NIEMALS KOMMT  

(Traducere Gabriela Căluțiu  Sonnenberg)

Wenn mich meine Erinnerung an dem Zenit verstrichener Zeiten führt, wandere ich durch die Gegenden meiner zarten Jugend, die ich wie einen Wirbel durchlebte, mit Sturm in der Brust und voller Elan. Auf den Flügeln des Traumes taumelnd, sehe ich dann vor gedanklichen Augen ein glanzvolles, glühendes Licht. Erfüllt von Freude durchlebe ich gedanklich noch einmal meine fröhlichen Jugendstreiche, aus Zeiten, in denen ich zwischen wahren und erdachten Tatsachen schwebte. Es ist der Lebensabschnitt, der jedem von uns hell in Erinnerung bleibt. Es sind die Jahre, die, dank ihrer ganz speziellen Weltprägung, niemals auf einen realitätsnahen Nenner reduziert werden können, Jahre in denen wir ernsthaft glaubten, den Himmel mit unseren Händen berühren zu können, Jahre, in denen wir uns selbst fast übernatürliche Kräfte zuschrieben und sogar das Erreichen des höchsten Ruhms auf Erden zutrauten.

Damals glaubte auch ich, meinem jungenhaften Elan entsprechend, dass es eine andere, unsichtbare Wirklichkeit gäbe, an dessen Existenz ich niemals zweifelte. Ich träumte heimlich vom Thron der Herrlichkeit. Nicht der Reichtum war mein Ziel, mir schwebte der Lorbeerkranz des Sieges in völlig anderen Bereichen vor. Ich wünschte mir geistliche Vollendung, unerreichte Erfolge, und wollte auf keinen Fall in der formlosen und bedeutungsleeren Masse gewöhnlicher Menschen untergehen. Heutzutage schaue ich mild gestimmt auf mich selbst zurück, ähnlich amüsiert wie beim Erblicken eines Don Quijotes. Ich bin zutiefst gerührt, voller Verständnis für meine damalige süße, gehaltlose Eitelkeit, aus Zeiten, in denen ich fest aber vergeblich auf die Erfüllung solch kühnen Ziele glaubte.

Da die Tage vergingen, ohne dass am Horizont meines Lebens Zeichen der Erfüllung meiner Ideale aufstiegen, begann ich innerlich zu jammern. Ich spürte den festen Druck der rasch davon fließenden Augenblicke, aber ich hoffte immer noch auf die Erfüllung meines großen Traumes, wenngleich ich mittlerweile auch mit einem verspäteten Auftritt gut leben konnte.

Ich hatte mich fest darauf versteift, meine beruflichen Ziele durch harte Arbeit zu erlangen und meine Persönlichkeit abzurunden, konzentrierte mich darauf, mein Kind zu erziehen, um mich irgendwann zu überholen und eine höhere Stufe als ich selbst zu erreichen. Aber, obwohl ich bemerkenswerte Ziele erreichte, befriedigten mich all diese Erfolge nicht. Eine Stimme in meinem Inneren schrie immer weiter nach mehr: War das alles? Nur so wenig? Ist das mein höchstes Maß? Was kommt noch? Wie und wann?

Dann kam der Punkt, an dem ich den Tränen, die sich in meinem Inneren gestaut hatten, erlauben musste, nach draußen zu fließen und diese Asche des langen Wartens wegzuspülen. Die Jahre vergingen auf gewohnter Art, schlichen sich heimlich durch die alltäglichen Pflichten davon. Schritt für Schritt lernte ich, nur so viel Gepäck mitzunehmen, wie ich selbst tragen konnte. Widerwillig unterwarf ich mich den Gesetzen des Lebens, machte Menschliches durch, ging durch Sonne und Regen, durch Wind und Nebel, durch Licht und Dunkelheit, durch schöne und weniger schöne Abschnitte, durch Furcht und Unschuld, durch Glück und Pech, durch Chancen und Versäumnissen, durch Siege und Niederlagen, durch schwere Entscheidungen. Ich kostete das Leben in all seinen Facetten aus, mal betete ich Ikonen an, mal sündigte oder unternahm ich bittere Fehltritte.

So bin ich jetzt an diesem Punkt angelangt, unmittelbarer vor dem Jahrzehnt der mit der Ziffer 9 beginnt. Was genau wusste ich bisher über diese Alter? Dass es die Zeit ist, um die die leiblichen Kräfte dahinschwinden, wenn man der Machtlosigkeit Zoll leisten muss und die früheren leidenschaftliche Willensstärke aufgibt…und es ist die Zeit, in der man lernt, alles aus einem abmildernden Blickwinkel zu betrachten. Was denke ich jetzt, welcher Gedanke fällt mir beim Betrachten meiner verstrichenen Lebensjahre ein, nachdem ich mich so weit weg von der prickelnden Existenzfreude der Jugend entfernt habe?

Continue reading „Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată”

Rose Ausländer: Tăcerea

***

Tăcerea

Când trăiești într-o lume
de sunete ce amuțesc

într-o clipă în care
roțile se opresc
aeronavele nu mai vuiesc

Brusc îți apare ea în față
făptura îngerească de cristal
dar nu e mută
căci tăcerea
își are glasul ei.

Rose Ausländer,

Cernăuți/ Bucovina 1901 – Düsseldorf 1988

din „Die Sichel mäht die Zeit zu Heu“ (”Secera face din timp fân”)
Poezii 1957 – 1986
Ed. Fischer, 1985

Paul LEIBOVICI: Legenda ,,MOȘ CRĂCIUN”

Au trecut de atunci cîțiva ani buni,ba chiar și numeroase sărbători ale ,,CRĂCIUNULUI” dar excursia în LAPLAND rămîne neștearsă din memorie. Excursia, e drept, n-a fost în sezonul iernii, dar imaginile s-au păstrat căci pădurea deasă și CASA LUI Moș Crăciun” -imagini care-și păstrează autenticitatea de-a lungul anilor. Legenda a avut și în acele ,,zile de vară” o prospețime inimaginabilă. Parcul ,,Santa Clauuz,,din Rovani –Cercul Artic .Satul a fost întemeiat în 1989. Parcul e deosebit de tot ce am vizitat (parcuri,grădini cu o mare varietate de soiuri și culori de flori) iar îndrumătorii au fost de o amabilitate ,poate neîntîlnită altundeva. Orașul ROVAN (satul) e veșnic înzăpezit.Ne-am plimbat cu un soi de bicicletă –foarte confortabilă și ușor de mânuit ,pentru orice vârstă. De altfel, toată regiunea este înconjurată de păduri cu arbori semeți, frumoși, soiuri neîntâlnite  și destul de deși. Dar cărările sunt însemnate vizibil, încât –chiar fără ghid, nu te poți rătăci. Canionul Koromoma oferă vizitatorilor atracții deosebite, chiar în mijlocul ,,verii”. Excursia oferă imagini unice în ceea privesc ,,căderile de ape Auttikongas” – căderi de la mari înălțimi. Iar coloritul apelor –pentru privirea noastră de la depărtări ,,e fascinantă” – aș putea afirma ,,căderi basmice”. Una dintre excursiile care ni s-au oferit era la PYHA-LOUSTO-un parc de dealuri, sate antice și panorame basmice.

ROVANIEMY –capitala Laponiei, este cunoscută, mai degrabă drept ,,CASA lui MOȘ CRĂCIUN” . Orășelul a suferit enorme pagube în perioada celui de al Doilea Război Mondial ,,Rovaniemy  a făcut parte din grupul de sate resfirate în Cercul Artic, unde indigenii practicau agricultura pentru hrana animalelor și întreținerea familiei. În iernile dure, doar renii erau sursa de hrană, cît și animale de companie. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți –ALVAR Aalton a primit misiunea de a proiecta un nou RAVANIEMY. Înspirat de peisajul și viața sălbatică a Finlandei, Aalton și-a ales ca sursă de inspirație unică și originală, cel mai iubit animal al Finlandei ,,RENUL”. Văzut de la înălțime conturul orașului  seamănă într-adevăr cu un REN. În 1950 a fost construită o cabană specială pentru găzduirea D-nei ELEONOR ROOSWELT – soția Președintelui S.U.A – în inima orășelului. Casa ,peste vremi a devenit ,,CASA LUI MOȘ CRĂCIUN” care este înconjurată de un imens parc tematic dedicat faimosului ,îndrăgitului personaj de basm ,,MOȘ CRĂCIUN,,

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Legenda ,,MOȘ CRĂCIUN””

Ileana VLĂDUȘEL: Iarna sărbătorilor (versuri)

Cred, viață și mărturisesc!

 

Urlă lupii peste carnea sângerie,

Cu colți de timp mușcă viața din mine,

Ierni după ierni, după ierni,

Sapă în oasele mele tunel și poveri

mă apasă pe ochi și pe coapsă

și simt cum în curând voi ajunge, Acasă…

 

Miroase a adio, cuvintele sunt gata,

Și-au terminat și rima și emoția. Soarta…

Cu ea nu te poți tocmi, mi-a dat de înțeles

În felul ei tragic și indiferent, că de-acum, pot să leg

Coperte peste filele din viață

și să scriu sfârșit peste ultima pagină.

 

Cred viață și-ți mărturisesc!

Ți-am fost credincioasă până la ultimul vers,

Până la ultima filă, până la ultimul vis!

Te-am citit, literă cu literă, cuvânt cu cuvânt,

Am fost serva ta, umilă și fericită

Că mi-ai fost aproape, cât mi-ai fost sortită!

10.12.2020

 

 

Iarna sărbătorilor

 

Se scutură salcâmii cerului argint,

Ne înfloresc ferestrele și plâng

În fluturi, peste-al sufletului crâng,

La uși se-aud colindători cântând.

Se liniștesc dureri, se nasc colinde,

Se-aprind altarele nopților sfinte,

Nămeți se-înalță, clipe se topesc,

Ne cheamă dorul-în raiul părintesc.

Înmugurește pieptul în colind,

Ne este dor de cozonaci și-alint,

Ne vin în minte rugăciuni uitate

Și peste suflet se așterne pace.

Se dezgolesc potecile de verde,

Ziua-în argintiul iernii sapă trepte,

Copacii tac în frunze adormite,

Se scriu poeme în sărbători cioplite.

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Iarna sărbătorilor (versuri)”

Adrian BOTEZ: UN CRĂCIUN LUMINAT ȘI CURAJOS ! LA MULȚI ANI BUNI !

…Spune Părintele și Sfântul ILIE CLEOPA, în Predica la Nașterea Domnului  – 18 Decembrie 1996 ::

”(…) Dar cine erau magii care au pornit să se închine Mântuitorului? Să nu credeţi că erau vrăjitori ca Valaam din Petor, nu. În Persia, magi se numeau cei mai mari filosofi şi astronomi şi ghicitori în stele sau astrologi. Şi aceştia ştiau, din tradiţia de un mileniu şi jumătate, că va veni o vreme când o să se vadă o stea neobişnuită, iar atunci se va naşte un Împărat care va împărăţi peste toată lumea. Şi ei aveau cărţi vechi, rămase de la Valaam şi de la alţi înaintaşi şi pândeau – că erau astronomi – să vadă când va apărea o STEA care să-şi facă drumul nu aşa ca toate celelalte, ci de la miazăzi spre miazănoapte.(…) Oare nu te-ai speria să vezi acum o STEA că vine de la miazăzi spre miazănoapte? Acum ai zice că e un satelit (…). Deci se ştia că acesta este un semn minunat, nemaiîntâlnit, o STEA făcându-şi drumul ALTFEL, nu aşa cum i-a pus rânduială Ziditorul, de la început. (…) A fost o rânduială Dumnezeiască să vadă STEAUA cu doi ani înainte, ca să aibă ei când se pregăti, când se gândi: <<Oare ce-i cu STEAUA aceasta? O fi STEAUA despre care a spus Valaam din Petor; deci hai să ne pregătim!>>. (…) Şi magii au venit, după cum ştiţi şi, când au ajuns în Iudeea, s-au dus la stăpânitorul Irod şi au întrebat unde este Împăratul abia născut. Şi acela s-a umplut de frică – fiindu-i teamă să nu-i ia domnia – şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului la curtea sa, i-a întrebat: <<Unde este să se nască Hristos, Mesia?>>. Iar ei i-au zis: <<În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul (…)>> (MATEI 2, 4-6).

Şi înţelegând Irod că din Iudeea şi în Betleem se va naşte Hristos, cu mare vicleşug le-a spus magilor: <<Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui>> (MATEI II, 7-8). N-avea el de gând să-L cinstească, ci vrea numai să afle unde este, ca să-L piardă. Dar (…) PLANUL LUI DUMNEZEU NU-L POATE OPRI NIMENI, NICI DRACII, NICI ÎNGERII, NICI OAMENII, NICI POPOARELE – NIMENI, NIMENI! El înaintează veşnic, după cum e rânduit de Dumnezeu. S-au dus, deci, magii, după cum ştiţi şi au aflat deasupra peşterii din Betleem STEAUA, s-au închinat cu mare bucurie şi cinste Domnului Iisus, I-au adus daruri – AUR, SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE – şi înainte de a porni să-i spună lui Irod – căci s-ar fi dus, fiind oameni cinstiţi şi de cuvânt şi necunoscând vicleşugul aceluia –, au luat înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod. Irod, văzând că a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie (…). Deci a hotărât să taie toţi pruncii care-s de doi ani mai jos, că numai aşa va fi sigur de uciderea Aceluia Care-i Hristos, Mesia. Şi a trimis ostaşi în Betleemul Iudeii şi în jur, ca să taie toţi pruncii de doi ani şi mai jos” (cf. CredințaOretodoxă.ro).

…Da, oamenii simpli, de atunci, au văzut, și ei, Steaua ”care-şi face drumul nu aşa ca toate celelalte, ci de la miazăzi spre miazănoapte” – și s-au uimit, dar nu s-au întrebat : ”Nu cumva Voia Domnului se arată, prin această Ciudată Stea ?” Și nu s-au întrebat : ”Dacă nu aduce războaie, atunci ce va fi vestind și ocrotind ea, ce va fi fiind, oare, sub această neobișnuit de strălucitoare și pașnică Stea ?

Numai Magii, ”cu cărţi vechi, rămase de la Valaam şi de la alţi înaintaşi” (iar nu cu tablete electronice și interneturi !), au aflat, deci au știut și au acționat, în consecință : au văzut Pruncul-”Împărat – și i s-au închinat, ”I-au adus daruri – aur, smirnă şi tămâie”. Daruri împărătești („<<Magii au venit ca reprezentanţi ai tuturor popoarelor lumii spre a se închina la leagănul pruncului Isus. Ei nu erau simpli muritori, erau cu poziţii înalte. Erau înalţi demnitari. Au venit la regele Iisus, Împăratul veacului şi i-au adus daruri ca unui împărat>>, a explicat preotul timişorean Ionel Popescu”), prorocind, prin ele, că Pruncul Nou-Născut este Domnul Vieții, Morții și Învierii :

” <<Aurul se oferea şi se oferă regilor, împăraţilor –  în semn de preţuire şi de respect faţă de demnitatea înaltă. Tămâia este adusă ca unui mare preot, ca unui mare arhiereu. Iisus Hristos Domnul întruneşte şi demnitatea de arhiereu. Tămâia, se ştie din vechime, era folosită la servicii religioase. Se folosea la templul din Ierusalim, se folosea la sinagogi. Arată că Domnul Isus a venit în lume să slujească şi nu să i se slujească. Smirna era folosită în ritualurile de înmormântare. Cu smirnă şi alte mirodenii erau îmbălsămaţi morţii, înainte de a fi puşi în mormânt. Smirna adusă de magi simbolizează moartea şi jertfa Domnului Iisus, pentru întreaga omenire. Erau reprezentanţii întregii omeniri şi au adus daruri, pe care le-au pus la leagănul Domnului Iisus>>, a arătat preotul Ionel Popescu”.

Dar și nouă, celor de azi, ni se arată semne. Pandemia asta bizară (cu hidosul ei număr, de victime – fizice și morale –,  număr rezultat în urma tratării, HAOTICE ȘI MALONESTE, a gravei situații, de către MAI TOATE GUVERNELE LUMII – care încep să semene, tot mai bine, cu Irod cel Mare, ucigașul de prunci !) !) nu este de la Dumnezeu, ci de la Diavol este – dar intră tot în PLANUL LUI DUMNEZEU : căci, cum adevărat spune Părintele Sfânt ILIE CLEOPA : ”PLANUL LUI DUMNEZEU NU-L POATE OPRI NIMENI, NICI DRACII, NICI ÎNGERII, NICI OAMENII, NICI POPOARELE – NIMENI, NIMENI!

De ce spun eu asta ? Pentru că Dumnezeu, mereu, îl încearcă pe Om, să-i vadă acțiunile și reacția, față de tot soiul de Uneltiri Demonice – să vadă CÂND, ANUME, VA MERITA OMUL (prin DESCOPERIREA FORȚELOR DIVINE ALE DUHULUI său, cât și prin CONDUITA LUI MORAL-SOCIALĂ !), SĂ SE ÎNTOARCĂ ÎN STAREA SA ORIGINAR-REALĂ : STAREA PARADISIACĂ ! Dar, veți spune : ”De data asta, lipsesc Magii, știutorii !” Nu lipsesc Magii ! Noi, toți, putem și chiar avem datoaria, față de noi și față de Pruncul-Dumnezeu, IISUS HRISTOS –  SĂ FIM MAGII : adică, în cazul de față – să aflăm/identificăm adevăratele rădăcini ale Răului, și să le stârpim. Nu neapărat prin vaccinuri dubioase, ci, în primul rând, printr-o atitudine fermă, a Duhului nostru, în care sălășluiește HRISTOSUL ! Dacă sub Steaua Neagră a Pandemiei NU se află HRISTOSUL, apoi, numai că, sub această Stea Neagră, se află Diavolul ! IRODUL ! Și dacă aflăm asta, să avem tăria să luptăm pentru HRISTOS – ”CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! Afând pe Diavol (în oricât de înalte și aurite palate !), NOI să-l înhățăm și să-l băgăm în Cușca Fiarelor ! Căci Diavolul este FIARA APOCALIPTICĂ : el vrea, cu toate puterile lui (pe care tot Dumnezeu i le-a dat !), să vină Sfârșitul Acestei Lumi – să ”RESETEZE LUMEA” !

MAREA RESETARE A LUMII”, pe care o pregătesc (o plănuiesc și o elaborează) BOGĂTAȘII-CRIMINALI AI LUMII, IROZII LUMII – STRÂNȘI-CIOTCĂ, în PALATELE LOR DEMONIACE !

Continue reading „Adrian BOTEZ: UN CRĂCIUN LUMINAT ȘI CURAJOS ! LA MULȚI ANI BUNI !”

Tudor PETCU: Recuperarea valorilor creştine în literatura contemporană

         A aduce în discuţie ideea de valori creştine raportată la paradigmele literare presupune un angajament moral faţă de evoluţia gândirii şi a culturii, tocmai pentru a înţelege semnificaţia lumilor menţionate într-o lumină profundă şi ludică.

       Ce înseamnă înainte de toate valoarea creştină, care este dimensiunea pe care i-o putem atribui şi ce rol cheie joacă în configurarea unui proiect cultural, mai cu seamă literar?

          Trăim în epoca morţii lui Dumnezeu. Cel puţin în mod oficial. În realitate lucrurile nu sunt aşa de simple. Forţele spiritului nu pot fi reprimate în acest fel. Deşi L-a exclus oficial pe Dumnezeu, lumea contemporană din societăţile occidentale are o nostalgie a spiritualităţii. Drept dovadă, entuziasmul acestei lumi pentru înţelepciunile orientale, artele marţiale orientale sau discipline precum Taï Chi şi Chi Qong. Deseori, după ce au trecut prin aceste discipline, cei şi cele care le practică îşi regăsesc rădăcinile creştine. Când Biserica vorbeşte despre interior, lumea, interesată, ba chiar pasionată de cuvântul său, se întoarce spre ea. Biserica interioară are un viitor luminos în faţă. La fel şi Hristos, ca maestru al înţelepciunii. Nimeni nu poate spune ce se va întâmpla, nimeni neştiind nimic. Dar putem presupune în mod rezonabil că acest entuziasm pentru viaţa interioară va creşte în lumea care va veni. Dintr-un motiv simplu. Numai religia trăită din interior dă un sens vieţii. Ceea ce lumea contemporană nu este capabilă să facă. Trăim agonia unei lumi în care viaţa nu mai are sens sau are doar un sens subiectiv. A trecut timpul individualismului şi al absurdului.

            Cele menţionate mai sus pot fi considerate simple definiţii pe care dintr-o nevoie intelectuală le putem da creştinismului, nu neapărat în calitatea lui de religie, ci şi de dialog interior care implică atât o emoţie, cât şi ceea ce Alexandru Dragomir numea banala memorie a reamintirii. Dar dincolo de aceste definiţii înţelegem ca experimentul ca atare a fost o coordonată de principiu specifică transformărilor sociale şi culturale care au marcat destinul Europei cu precădere.

            Astfel de revoluţii au avut loc mai ales în stilisticile literare care întotdeauna, dintr-o nesăbuinţă intenţionată şi curajoasă, au avut talentul de a nuanţa până într-acolo încât au ajuns să prezinte neprezentabilul, de altfel o condiţie postmodernă de care personajele literare s-au bucurat din plin. Dar din aceste ecuaţii  valorile creştine au dispărut încetul cu încetul, devenind o literă rigidă, aşa cum raţiunea a fost înlocuită cu ironia şi eterogenitatea, după cum ne demonstrează mai ales opera lui Thomas Pynchen.

            Aşadar, ce este de făcut? Este posibilă întoarcerea la logica creştină în construcţiile literare, la proiecţiile creştine raţionalist-dostoievskiene, pentru a ne exprima în termenii lui Umberto Continue reading „Tudor PETCU: Recuperarea valorilor creştine în literatura contemporană”

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: REDAREA MAPAMONDULUI A CULTURII ANCESTRALE DIN SPAȚIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC

Mapamondul nu cunoaște cea mai veche cultură şi a exclus-o din rândul culturilor lumii. Impresionaţi de „Sanlada” scriitorii din epoca romantică, aflaţi în ţările europene s-au axat pe revelarea comorilor sanscritei. Aşa cum evident indica sanscrită înseamnă scrierea sfântă şi ea şi-a păstrat relevanta denumire de la provenienţa din spaţial carpato-danubiano-pontic, bogat în cele mai impresionante valori culturale, cum o demonstrează monumentala lucrare „Strămoșii Românilor”, în special al patrulea volum „Preistoria Daciei”.

„Preistoria Daciei” ca şi întreaga lucrare în patru volume, conţine descoperirile arheologice, comentate de arheologi din toată lumea şi introduce în muzee. Recent am văzut pe TV cel mai de seamă tezaur aurifer, simbol al comorilor aurifere în care strămoşii noştrii erau deosebit de bogaţi. Se spune: – „„Cloşca cu puii de aur” aparţine goților – este relevant faptul că autorul Carolus Lundius, un scriitor de la curtea Suediei, în jurul anilor 1600 publică cartea „Zalmoxis primul legiuitor al geților” evidenţiindu-l în prim plan pe autorul antic Iordanes, care vorbim de geţi aşează în paranteză goţi. Deci goţii erau geţi.

Situaţia aceasta a interzicerii strămoşilor noştri, 1000 de ani în istorie inclusiv a anticilor autori (li se tăia capul celor care pronunţau cuvintele dac şi Dacia) este de asemenea greu de a se revela.

 

Va urma…

–––––––––––––––––

Prof. Georgeta BLENDEA-ZAMFIR

Scriitoare, doctor Honoris Causa

Preşedinta Academiei DacoRomâne (Filiala Braşov)

Nominalizata pentru premiul Nobel

Diploma: „Părinte al Patriei”

Brașov, 20 decembrie 2020

Magdalena ALBU: TERRAROBOTICA „SEX MACHINE” – ESENȚA UNEI LUMI FĂRĂ UMANITATE

BIOGRAFIA SIMPLIFICATĂ A CONTEMPORANEITĂȚII

Dezumanizarea şi desacralizarea societăţii puternic laicizate în care trăim reprezintă, de fapt, lupta Omului împotriva propriei sale identităţi. Putem vorbi, actualmente, despre o filozofie a răului în cea mai pură formă a sa?!… Răspunsul este, cu siguranţă, afirmativ, căci nimic din tot ceea ce ni se desfăşoară în faţa ochilor, azi, nu reprezintă o simplă consecinţă a cunoscutului pricipiu newtonian al acţiunii şi reacţiunii. Ca atâtea alte lucruri pozitive din matricea existenţială a contemporaneităţii, şi acesta a fost unul nu numai zdravăn călcat în picioare, ci şi anulat, făţiş, de foarte mult timp, în sfera practicii curente. Întrebarea, care ţi se instaurează imediat în minte, este, evident, un întemeiat „de ce?”. Omiterea din ecuaţia vieţuirii telurice a Fiinţei umane înseşi ca element determinant al desfăşurării articulate a lucrurilor, dar şi îndepărtarea acesteia, prin amnezie colectivă provocată, de fundamentul solid al moştenirii ancestrale de gândire şi de creaţie (zestre pe care o poartă în spatele său de nenumărate milenii până în momentul de față) reprezintă unul dintre răspunsuri. Ca să arunci, în mod voit, prin acţiunile pe care le întinzi, ca o plasă de păianjen, asupra privirii înceţoşate a prezentului, praful uitării peste textura densă a întregii istorii trecute a umanităţii, asta nu denotă decât propria-ţi incapacitate de a alcătui un sistem social benefic la nivel planetar, pe de o parte, iar pe de alta, dorinţa de a alege calea aducătoare de profit imediat a răului, în locul celei diametral opuse acesteia, plină de nuanţe, dar lipsită de artificii şi fragmentaritate, a binelui.

Într-adevăr, am trăit și trăim, în continuare, un monstruos experiment global de schimbare de paradigmă, un neo-pattern în care omul, sub toate raporturile posibile (antropologic, cultural etc.), va trebui să se supună unor noi reguli de conviețuire socială, din care vor lipsi cu desăvârșire moralitatea, cinstea, umanitarismul, spiritul critic, libertatea de gândire și de exprimare, Iubirea adevărată și Credința ca fundamente absolut necesare creșterii pe Verticală a Persoanei. De fapt, NOȚIUNEA DE „PERSOANĂ” CU IDENTITATE PROPRIE ȘI NEÎNGRĂDIRE DE SINE NU VA MAI EXISTA. Trecutul, cu marile lui valori fixe, va fi aruncat, prin „revoluții” regizate în fața aparatului de filmat, la coș. Modelelor viabile, sănătoase moral, le vor lua locul antimodelele deviante ale momentului. Lumea întreagă va deveni, practic, un tărâm morbid al noului tip humanoid denumit ”homo roboticus”. Feții Frumoși și Ilenele Cosânzene de altădată vor intra, definitiv, în legendă, înlocuiți fiind cu roboți sexuali, care vor anula, prin însăși conceperea lor, noțiunea de Iubire. Practic, societatea științifică închipuită de Russell a îngropat, de la bun început, Omul, dar și pe Dumnezeul lui, secularizându-i Ființei umane absolut totul, de la adevărurile fundamentale, până la propria-i sferă identitară. Biserica și sufletul i-au fost vlăguite în mod fățiș, prin reprezentația agresivă a teatrului existențial mort din afara sa.

Vicleană și lipsită de scrupule, această postmodernitate ubicuă își continuă nestingherit drumul, având drept bază solidă loialitatea adepților ei, inșii pentru care destinul altora nu valorează absolut nimic în comparație cu al lor, oportuniștii cu o singură misiune certă, aceea de distrugere fizică a tuturor simbolurilor identitare definitorii pentru comunitate. Tocmai de aceea, putem asimila societatea, în care ne aflăm, cu unul dintre cele două moduri ne-vii de a juca tragedia clasică în spațiul teatral francez, unde, conform cunoscutului teoretician al artei scenice Peter Brook, ”Gesturile imperiale şi valorile regale dispar rapid din viaţa cotidiană, aşa că fiecare generaţie le consideră din ce în ce mai false, mai lipsite de sens”. Și, la fel cum jocul actorului contemporan e unul realmente slab, incapabil de a comunica trăiri și sensuri profunde, rigidizarea sufletului omenesc descompus devine acum, iată, din ce în ce mai atotstăpânitoare. Iar acest lucru se întâmplă tocmai pentru că societatea științifică russelliană de tip ateo-robotizant, ca ”artă” impură a spiritului, s-a mutat, încă de la facerea sa ideologică, în templul întunecat și rece al unui teatru ne-viu până la ultimul său atom, teatru ce nu are nevoie de biografii ample, încărcate de esențe, mituri sau profunzimi, de narațiuni complicate și certe, ci, dimpotrivă, de un stil ultraminimalist de livrare a unor povești care nu ține cont deloc de cele mai fine detalii specifice ale subiectului în sine. Și nu numai atât. Se poate lesne observa acum faptul că întreg TEATRUL PORNOGRAFIC AL POSTMODERNITĂȚII, pe care o parcurgem, ESTE PROIECTAT SĂ UCIDĂ, SĂ DISTRUGĂ SACRA LĂUNTRICITATE FIINȚIALĂ A OMULUI, acesta fiind, de fapt, și unul dintre scopurile sale relevante.

Contemporaneitatea a lăsat deoparte gramatica firească a existenței umane, propunând – în loc de substantive, verbe, pronume, adjective, adverbe etc. și sensurile lor de bază ori conotative – nimicul existențial sau non-gramatica unui ontos  profund septic, antipoetic, transformat. Cred că (dacă nu ne-am obişnuit deja să facem acest lucru până acum) trebuie să învăţăm a deplasa atât centrul de greutate al noii ”filozofii” planetare, cât şi terminologia aferentă acesteia, evident, din planul incomensurabil al Sacrului în perimetrul restrictiv, dar, iată, cu forță de paradigmare, al roboticii dominante. Este foarte interesant de privit în esenţa acestui complex fenomen de ANEANTIZARE ONTOLOGICĂ  A VIITORULUI, pentru că, în curând, se va înţelege cu exactitate noima întregului lanţ de acţiuni cu rol deturnant în plan existențial, ce sunt săvârşite pe scară largă, în prezent. Însuşi faptul că un robot anume va fi ”educat” să aibă grijă de o Fiinţă umană în viitorul apropiat şi nicidecum semenul acesteia induce, în progresie geometrică, o DEZUMANIZARE CONCRETĂ ca mod de a fi în rândul populaţiei Pământului. Să nu uităm, însă, că robotul cu chip de om e conceput să fie cel mai devotat sclav al zeului NOM (noua ordine mondială), programarea sa de bază fiind articulată pe ideea ca acesta să nu aibă capacitatea de a gândi niciodată proteste împotriva ordinii, care l-a generat. Sigur, o fericire interioară indescriptibilă îi va cuprinde brusc pe cei câţiva capi dictatoriali ai lumii terestre, izolaţi în propria lor ignoranţă şi solitudine, când vor vedea, defilându-le prin față, armate întregi de păpuşi vide în privința noțiunilor de conștiință și personalitate, dar lesne manevrabile în fel şi chip, cópii ”humanoide” din cabluri şi plastic, în faţa cărora stau deja, muţi de uimire, o serie de ipochimeni din carne şi oase ai prezentului nostru discontinuu care nu își simt deloc ameninţată specia.

Cam aşa se vede, din unghiul vizual al actualității, imaginea viitoarei planete, unde actanții-oameni cu identitate proprie şi raţiune vor fi înlocuiți, în teatrul mort al existenței robotizante, cu marionete concepute de ei înşişi, care să le imite mișcarea și glasul. Nu și trăirile, fiindcă nu va avea nimeni nevoie de ele.  Acesta este motivul pentru care noua şi cea mai corectă denumire de mâine a planetei Pământ ar fi, pur şi simplu, TERRAROBOTICA. Sau TERRAROBOTICA ”SEX MACHINE”. Pentru că mesajul, pe care doreşte să îl transmită lumii acest model ştiinţific contemporan, e nu numai unul diabolic în alcătuirea și rostul său, ci şi o expresie cât se poate de elocventă a eşuării continue a tuturor modelelor societale închipuite de om de-a lungul istoriei şi până acum, modele gândite de către creierele malefice aflate, rând pe rând, la timona umanității. De ce, însă, roboţi şi nu un alt tip de „om  nou” pentru viitorul apropiat ?!… Simplu. Pentru că aşa-zisa ”lume” științifică a Pământului exclude din structura ei viitoare Fiinţa umană complexă cu etica şi cu multitudinea principiilor sale cu tot. Cu alte cuvinte, STRUCTURA ZILEI DE MÂINE NU Continue reading „Magdalena ALBU: TERRAROBOTICA „SEX MACHINE” – ESENȚA UNEI LUMI FĂRĂ UMANITATE”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Dragoste virtuală (fragment)

Dă-l în pisici de fb. Mai bine mă ocup cu ceva realist, fb. ul ăsta e pierdere de  vreme. Dar îmi place, uneori, de ce să fiu ipocrit, Voi mai intra când  am chef și poate mai găsesc  subiecte interesante.

***

          – Bună seara, domnule. Cred că îmi faci curte de mă privești așa insistent.

          Asta cine o mai fi, m-am întrebat plictisit.

– Lorry sunt. Îți scriu din Helveția, Lorredana, dacă îți mai amintești. Sunt undeva în munți. Când am să pot am să îți povestesc. Bine te-am regăsit. Să nu fugi speriat. Vreau să înceapă o frumoasă prietenie între noi.

          Doamne, sper că nu este Lorredana. Ar fi culmea. Are tupeu , nu glumă, să apară așa. Se mai și laudă ,,Sunt în Helveția,, Bine că ești, să fii sănătoasă cu prietenia ta. Nu mai este cazul.Pa. Am închis calculatorul de parcă cine știe peste ce necaz am dat.

         Toată noaptea m-am gândit la reapariția Lorredanei. Am vut însă ambiție de bărbat și nu am deschis fb. câteva zile, special să nu aud de ea.

          Ia dă-o în pisici, mi am zis și azi am intrat pe fb. Făceam eu pe deșteptul dar în sinea mea eram curios să văd dacă ,,fugara,, a mai zis ceva. Mărturisesc că, după ce am citit primul mesaj al Lorredanei am devenit curios

          -Fac parte din anturajul  Seniorului șef al Casei de Canon, citeam ce a scris ea după ce eu am închis.

– Vorbesc în timp ce mă machez în fața unei oglinjoare din cele asemănătoare cutiuțelor de macheaj folosite de doamnele din înalta societate. Eu vorbesc și cutiuța îți transmite ție scris.

Te rog să urmărești atent tot ce spun.

         Cutiuța am găsito ieri pe pârtia de sub creasta nordică. Curioasă, am început să o studiez și să folosesc crema conținută spre a mă machea. Cântam și vorbeam singură în timp ce a sunat sora mea din Croația. Spre marea mea surpriză ce vorbeam eu cu ea la telefon apărea și scris pe pagina ei  de fb.

          Asta m a determinat sî încerc să vorbesc și cu tine. Să mi zici dacă tot  așa  apare scris pe pagina ta.

          – Da, apare, dar pe mine nu mă băga în aventurile tale, te rog frumos. Pa. Și am închis. Asta mă crede idiot de vine cu tâmpeniile astea la mine, mi am zis plin de nervi. Am deschis, totuși, curios să văd ce mai spune.

          – Ce caracter ai? Nu mă face să îmi pară rău și de tine pe lumea  asta. Vreau să urmărești extrem de atent tot ce vorbesc  acum și apare scris la  tine. Să îmi confirmi mereu dacă apare scrisul, doar asta vreau, în rest fă ce te taie capul.

          S-ar putea să fiu ,,extirpată,, cum se zice pe aici când este eliminat cineva. Așa că, te implor să notezi  tot ce pot  să ți trimit.

                                                      Închid.

          Sper să nu fi dat de necaz cu ce spune Lorredana pe aici. Zici că suntem în filmele alea de spionaj și eu nu prea am chef de așa ceva. Trebuie să o blochez, să mă lase în pace. Mi a  făcut destul rău atunci când a  dispărut. Să rămână dispărută, nu o mai vreau. Am blocat o. Pa, să povestești cui te merită, nu mie. Postez ceva cu venirea iernii de altă dată și mă culc.Dă l în pisici de fb.

          -L-am cunoscut la noi în Poiană. Știi, atunci când ți am zis că lumea știe să se bucure de viață.

           Eu o blocasem parcă, ce Dumnezeu, nici să o blochez nu mai pot? În ce necaz mă bagă deșteapta de Lorry? Ce putere este asta care decide în numele meu? Am blocat iar numele ei dar scrisul acela tot  continua să apară. Să vezi că am intrat sub incidența celor care decid, mi am zis puțin speriat. Hai să citesc  să vedem unde  se ajunge

          – Nu sunt sigură dacă nu mi o fi pus ceva în pahar, cert este că de atunci zici că s obsedată de el. Uneori însă îmi revin și aș vrea să comunic cu cineva real. Cu tine ! Mereu m am gândit că tu ai fi cel mai potrivit. Uite, universul, cum zici tu, te a  adus iar la mine.

          – Tu erai obsedată de bărbați de când te-ai născut, cred. Nu m-am abținut și am scris această răutate. Mi a părut rău, dar o postasem deja. Scrisul Lorredanei tot  apărea și nu ținea  cont de răutățile mele.

          -Se distra lumea  așa de frumos în Poiană, curgeau valuri de vin roșu din niște sticle imense, un fel de cupe  antice cu o arhitectură deosebită pe niște teme  sexuale. Și după ce am băut câteva pahare în timp ce dansam m-am trezit învârtindu mă și dansând, cât știam eu de  erotic, chiar în fața lui.

          Nu ți cer nimic. Vreau doar să urmărești ce îți spun. Să nu povestești la nimeni. Îți pui viața în pericol. Și sincer, nu se merită, tot  continua Lorredana să povestească prin scris.

          -Este o atmosferă aici de normalitate ce te face să uiți pe ce planetă trăiești. Totul pare normal, firesc începând de la clădirea ce o vezi afară când treci pe lânga stânca nordică.

          Intri într-un fel de  rstaurant cu autoservire. Are și un ring de dans și o muzică vine de undeva dintre pereții de sticlă arămie. Din toaletele individuale înșirate pe margini poți accesa niște porți din fâșii de oglinzi unde, dacă ești curioasă, dai peste niște culoare din tuburi ce te fac să crezi că poți trece în altă lume Și uite așa, curiozitatea te prinde în niște  vârtejuri până ajungi într-o peșteră. Ca să intri trebuie să treci un rîu care curge domol peste niște pietre trandafirii, albe, străvezii și de toate culorile.

          Orice mișcare ai face ești șocată de ce nu ți se întâmplă. În mod  sigur am intrat încălțată și am trecut prin apă. Curios însă nu eram udă la picioare. Până să mă lămuresc eu ce se întâmplă cu mine un individ îmbrăcat într-o culoare verde strălucitoare, m a oprit printr-un semn făcut cu o sabie imensă.

          -Dezbracă te de păcate, mi a zis.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Dragoste virtuală (fragment)”

Melania RUSU CARAGIOIU: În prag de Crăciun fericit!

 

 

ÎN PRAG DE CRĂCIUN  FERICIT!

 

O sărbătoare într-un gând frumos,

În sfânta zi când stele vin din cer,

În iz de brad, tămâie, chiparos,

Un vis ce nu va trece efemer.

 

Și n-o spun eu, ci poeți visători

Ce poartă-n suflet amăgiri de flori!

 

Gândind la ce a fost și-o să mai fie

În eul cel prea plin și melancolic,

Aș scrie într-o nouă ortografie,

Sau aș picta o scenă ,,în bucolic”…

 

Azi așteptând o troică de Crăciun,

Un PRUNC născut spre blânda împăcare,

Mai ascultând colinda, semnul bun

Si tot ce Domnul zice spre iertare,

Îți strânge mâna cel ce-a așteptat

Un vis în sărbători, vis îmbunat

Cu Moș Crăciun și brad împodobit

ȘI crăciunița ce a înflorit.

————————————–

Melania RUSU CARAGIOIU

Canada – România, Timișoara, decembrie 2020