O fi!? N-o fi!? Mai știi? Istoria ,,țărilor care folosesc băi cu aburi e veche și preluată din generații în generații.Un leac băbesc?! Camerele de baie cu aburi originale au fost mult timp populare aproape la fiecare națiune. Toate ritualurile și procedurile de băi au ca scop îmbunătățirea stării de sănătate a unei persoane și întărirea viguarei. Băile de aburi s-au dovedit,de-a lungul zecilor de ani avînd un efect pozitiv asupra corpului omenesc. Se recomandau a fi făcute odată la două săptămîni, în loc de un antrenament obișnuit,,o zi de baie cu aburi,,. O astfel de îmbăiere șochează corpul ,îl scot din ritmul obișnuit ,încît nu are de făcut decît o încercare ,,violentă,, de a face corpul mai puternic,mai rezistent ,mai frumos. Rezultatele unei ,,zile de baie cu aburi,, este prelungit, efectul său se va răsfrînge timp de cel puțin o săptămînă. Literatura de specialitate ne informează nu numai de efectul pozitiv a unor asemenea băi, dar de o vastă răspîndire a acestui tratament în lume.Unii dintre noi,au cunoscut ,,baia de aburi,,încă din copilărie, care se denumea ,,baie turcească,,. În literatura de specialitate ni se descriu ,,băile cu aburi ,,din sec. XVIII,, păstrate integral pînă în zilele noastre. Camerele acestor băi au pereții groși și în unele părți se observă o serie de găuri căptușite cu ceramică. Rolul acestora fiind de a permite circulației aburilor, aerisirea perfectă. Pe alocuri a fost denumită ,,baia neagră,, deoarece la începutul sec. XX cînd boala de rîie se răspîndise, a fost recomandată ca una din soluțiile de vindecare. Specialiștii le recomandă ca fiind o instituție de vindecare –de sănătate. De altfel, datorită răspîndirii și folosirii acestor ,,băi de aburi ,,în antrenarea sănătății corpului omenesc ,,vom găsi ,,băile cu aburi ,,în literatură în general și în folklor în mod special.,,BAIA ESTE O A DOUA MANĂ / Ține minte ziua de sîmbătă, ziua de îmbăiere,, ,,Baia este sărbătoarea pentru trup și suflet,,.. Camerele de băi cu aburi ,originale sunt foarte populare aproape tuturor națiunilor. Camerele perechi din diferite țări diferă în funcție de propriile lor caracteristici,dar fiecare din ele au efect pozitiv asupra corpului. De altfel se recomandă ca o dată la două săptămîni, în loc de antrenament sportiv obișnuit, ar trebui să ai parte de,,o zi de băi cu aburi,,.Cu foarte mulți ani în urmă, se răspîndise un obicei în orașul Iași ,,baia cu aburi,, sau ,,Moișe beider,,. Una din cele mai populare ,,sporturi,, de sfîrșit de săptămînă. Actori, regisori, scriitori-într-un cuvînt ,,oamenii de artă și cultură,, din Iași se îndreptau spre o margine de cartier a Iașiului. Fiecare avea în sacul său prosoape și bine înțeles un cearșaf alb, proaspăt apretat. Cele cîteva camere erau proaspăt aerisite. Camera de primire luminoasă, cu cîteva scaune și vreo două bănci; apoi camera cu dușuri calde și reci în care –ți pregăteai corpul –spălat cu săpun ;iar intrarea în Camera cu aburi se făcea prin trecerea printr-o ușă de lemn din stejar. Erau cîteva trepte pe care ne așezam, iar la picioare –o cofă cu apă rece. În față -un cuptor cu porți de fier. Doar omul din personalul de serviciu era autorizat să deschidă porțile cuptorului de unde ieșeau aburi fierbinți care învăluiau corpurile. Cofele cu apă rece,foloseau la îmbiere atunci cînd simțeai fierbințeala aburilor. Vreo doi din personalul de servici ne stăteau la dispoziție purtînd în mîini un fel șomoioage formate din cîteva ramuri de frunze de stejar. La atingerea corpului, sensația era puternică,încăt doar stropitul cu apă din cofă te punea pe picioare. În cele cîteva momente ,transpirația curgea de-a lungul și de-a latul. Ici-colo auzeai vaiete,murmure și unul cîte unul, după ce coborau scările de stejar, se așezau pentru ,,o respirație lungă,,. Cei înscriși pentru,,masaj,, își așteptau rîndul înfășurați în cearșaful alb.Sache,, sau Moșe te preluau pe unul din paturile pregătite și după ce te ungeau cu o pastă, îți fărămițau fiecare bucață a corpului ,încă înfierbîntat. Urma ,,odihna din ,,Salon,, în care balivernele,bancurile și bîrfelile nu se mai opreau.Călătorind, dar și din lectura unor cărți de specialitate,am aflat despre larga răspîndire a ,,Băilor cu aburi,,în Turcia. De altfel într-o seamă de creații literare din ,,perioada de aur,, a curților otomane din sec. XVII, precum a scriitorului Drauișe Ismail din 1648. Eroul principal fiind un tînăr Imangi Bali. În povestire se descrie, amănunțit, podeaua de ceramică albă din care țîșnesc stropi fierbinți, aceștia sunt vaporii care se împrăștie prin toată încăperea. Una din curiozități ,,într-o țară dictatorială-precum Turcia ,,doar la sauna fierbinte,, oamenii își spun nădufurile. Plasticianul Ahmad Rustam Akigi a prezentat o expoziție intitulată ,,Hamam,, În Finlanda baia de aburi ,,Flying,, este concepută pentru grupuri mici. Iar în Italia ele găzduiesc doar 10 persoane. Una din cele mai elegante ,,Băi de aburi se află la poalele dealului Gellert. Caracteristic este eleganța deosebită, începînd cu primirea și pînă după gustarea stropită cu băuturi alcoolice de înaltă calitate. Ca să nu mai pomenesc de, ,serviciul din perioada ,,băii de aburi,, .O seamă de artiști plastici au realizat tablouri ,,Venus rusoaica,, de Boris Kustolev; ,,Primăvara,, de Iuri Kugaci; Iar în literatură semnalez ,,Cronica lui Nestier,, Povestea de demult,,; CEHOV ,,povestirea,, La baie,, precum și un ÎNDRUMĂTOR prin Istambul,, de Tisrastebnes-edit.Alben Michel. În Romînia: Olteanu Antoaneta,, Zile și demoni,, Corneliu Ursu ,,Remember epistolar,, Semnalizez deasemeni ,,MUZEUL de istorie a camerelor cu aburi,, din sec.XVI. Ne este prezentată ,,Ceremonia îmbăierii miresei,, diverse obiecte precum săpunuri, piepteni, pantofi de lemn, servicii de cafea și ceai,, ș.a Înainte de a încheia amintesc și o peliculă cinematografică realizată de Al.Rogojkin. Continue reading „Paul LEIBOVICI: B ă i l e de A B U R I”
Lună: noiembrie 2020
Miguel Hernández: Ultima cântare
Pictură de Siegfried Reich an der Stolpe
***
ultima cântare
spoită, nu golită:
spoită-i casa mea
în tonul marilor
pasiuni și suferințe.
Va reveni din plânset
pe unde a fost purtată
cu masa ei stingheră
cu patul zgomotos.
Vor înflori săruturi
pe perne.
Și-ncolăcit pe trupuri
cearșaful răspândi-va
amețitoarea-i boare
de iederă în noapte
Ura se va îmblânzi
în spatele ferestrei.
Va fi o gheară blândă.
Lăsați-mi doar speranța.
Miguel Hernández (Orihuela 1910 – Alicante 1942)
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
***
Germain DROOGENBROODT: Înțelepciunea cuvintelor nerostite – The wisdom of unspoken words
Cum m-au inspirat poeziile lui Celan
deși sunt născut în zona flamandă a Belgiei, unde limba oficială este olandeza, în tinerețe nu m-a fascinat în mod deosebit nici lirica flamandă, nici cea olandeză; mai degrabă m-am simțit atras de francezii Baudelaire, Verlaine, Rimbaud… și, chiar mai mult, de cea germană. Am început cu romanticii, trecând mai apoi la Hölderlin, Rilke, și mai departe, la poeții din Germania de Est, precum Peter Huchel și Reiner Kunze. Ulterior, la începutul anilor optzeci, am descoperit într-o revistă de literatură germană poezia Todesfuge (Fuga Morții) de Paul Celan.
Limbajul și stilul poeziei erau cu totul noi pentru mine și m-au impresionat nespus. Poezia aceasta nu descrie în stil realist întâmplarea teribilă a uciderii evreilor de către naziști, ci lasă cititorului libertatea de a interpreta grozăvia faptelor. Ritmul, repetiția sintagmei „îl bem” conferă poeziei un plus de dramatism: Negrul lapte al zorilor/ seara îl bem/ la amiază îl bem/ dimineaţa îl bem/ noaptea îl bem şi bem (trad. Maria Banuș). În versiunea germană, cea originală, versurile rezonează parcă mai melodios, dar muzicalitatea poeziei nu reduce cu nimic groaza și dramatismul, ci dimpotrivă, o sporește.
Acel poem m-a îndemnat să caut să citesc mai multe poezii semnate de acel poet evreu, născut la fel ca Paul Antschel – numit uneori și Anczel – în anul 1920, la Cernăuți, în Bucovina, ținut care, la acea vreme, făcea parte din România, iar acum aparține Ucrainei. Părinții poetului au fost omorâți de naziști, internați într-un lagăr și condamnați la muncă silnică până în clipa desființării acestuia, în anul 1944.
Fuga Morții, compusă la București în 1945, este probabil poezia sa cea mai cunoscută, publicată pentru prima dată în revista română Contemporanul, la București, pe 2 iunie 1947, sub titlul „Tangoul morții”, în traducerea prietenului său bucureștean Petre Solomon. A fost inclusă în prima sa carte de poezie, intitulată Nisipul din urne, apărută la Viena în 1948, dar retrasă de autor din cauza numărului mare de erori de tipar.
Cea de-a doua carte a sa de poezie Mohn und Gedächtnis (Mac și memorie), publicată în 1952 în Germania, la binecunoscuta Deutsche Verlags-Anstalt, includea Fuga Morții, cu titlul nou, dar și altele, precum Corona, Zähle die Mandeln (Numărat printre migdale) și alte poeme admirabile, aducând în spațiul poetic german un ton cu totul nou, supranumit modul de exprimare al „nespuselor” (n.t. negrăit, fără de glas, inexprimabil, din germanul Sprachlosigkeit și englezescul speechlessness).
Întreaga operă a lui Paul Celan vădește acest caracter profund: exprimă ceea ce nu poate fi spus, permițând cititorului să interpreteze și să dezlege el însuși sensurile tainice ale cuvintelor, lucruri care pot fi înțelese în mai multe feluri. Limbajul rămâne fundamental, personal, deși are de traversat propria perplexitate, întunericul, oroarea.
Paul Celan și-a petrecut o mare parte din viață la Paris, unde a activat inclusiv ca traducător. A tradus din operele lui Arthur Rimbaud, Guillaume Apollinaire, Henri Michaux, René Char, Emily Dickinson, Robert Frost, Shakespeare, dar și din opera unor poeți ruși, precum Alexander Blok, Ossip Mandelstam și alții.
„Multe dintre poeziile lui Celan, scrise în epoca mai târzie, pot fi percepute intuitiv, dar nu pot fi redate în altă limbă, fără o cunoaștere prealabilă pe cât posibil profundă a surselor sale”, susține pe bună dreptate Michael Hamburger, care a a tradus o amplă gamă din poeziile lui Celan, ulterior publicate în colecția Penguin Books.
Eu însumi, de asemenea, am tradus câteva dintre poeziile lui Celan, dar limba sa este atât de personală, încât multe din poemele sale nu pot fi transpuse corect într-o altă limbă.
Celan a văzut moartea cu proprii săi ochi. Angoasa, întunericul și stigmatul morții l-au însoțit de-a lungul întregii vieți, fiind prezente în multe dintre poeziile sale, așa cum reiese din ultimele versuri ale unei poezii din volumul Mac și memorie, întâia sa colecție de poezii publicată în Germania: „Numără migdalele, / numără ce-a fost amar și treaz te-a ținut, / numără-mă pe mine printre ele… moartea te cuprinde în brațe, și-n trei ați pornit spre înserare. Poetul s-a sinucis, aruncându-se în Sena în aprilie 1970.
Cele nespuse: o sursă de inspirație
Primul meu volum de poezii, „Patruzeci la zid”, „Palpabilă absență” și „Știi țara? Meditații la Lacul Como”, considerat neo-romantic de către criticii literari, a fost scris sub ușoara influență a poeților de expresie germană, dar, după ce am călătorit în numeroase ocazii în Orientul Îndepărtat, descoperind și studiind filosofii asiatici, odată cu lansarea volumului „Drumul” („The Road”), pe care l-am scris în India și care a fost tradus în chineză prin TAO, lirica mea a înregistrat o mare schimbare, devenind mai filosofică. Taoistă, au decis chinezii, ZEN au i-au spus japonezii.
În timp ce poezia inspirată din natură are un caracter descriptiv, fiind influențată de peisaj, poezia filosofică este centrată pe o realitatea ce urmează a fi descoperită. Paul Celan a descris aceasta perfect: „Wirklichkeit ist nicht./Wirklichkeit will gesucht und gewonnen sein” (Realitatea nu este./ Realitatea se dorește căutată și câștigată)
Poetul spaniol José Ángel Valente, care la rândul său a tradus în spaniolă o serie de poezii de-ale lui Celan, declara: „Ca multiplicator al sentimentelor, poemul depășește toate sentimentele posibile”. („As a multiplier of feelings the poem surpasses all possible feelings”. Fără îndoială, poeziile nu trebuie să i se dezvăluie cititorului în totalitate, depuindu-se, ci ar trebui – așa cum este cazul poeziilor lui Celan – să conserve elementele constitutive definitorii ale lirismului: fascinația și enigma.
În orice caz, spre deosebire de Celan, eu încerc să scriu poezie aparent simplă, dar, în același timp, profundă. Totuși, evoluția de la stilul descriptiv la cel filosofic, în căutarea unei „noi realități”, necesită o minte liberă, și din acest motiv sunt obligat să mă desprind din contextul vieții cotidiene, „normale”, evadând într-un loc fără oameni sau factori perturbatori, cum ar fi gălăgia, televizorul, telefonul, lucruri care distrag spiritul, gândirea, inspirația: împiedicând cuvântul să-și afle calea spre a se așterne pe albul neîntinat al hârtiei în așteptare.
Din cauză că poezia lui Paul Celan permite acea marjă de libertate a interpretării personale, oriunde mă deplasez pentru a scrie port cu mine cărțile sale drept lectură de căpătâi. Deși lirica mea este scrisă într-un stil diferit de cel al lui Celan, de-a lungul anilor s-au adunat unsprezece poezii care, într-un fel sau altul, fac referire la versurile sale. Poezia „Trâmbița nopții” (în traducere literală „Cornul nopții”, engl. „Nighthorn”) dedicată lui Paul Celan, publicată în „Știi țara?” face trimitere la sinuciderea sa, la fel ca poezia „Așa cum se știe…” din „Convorbiri cu lumea de dincolo”.
Poezia „Spin ori trandafir” face refrire la poezia sa Mandorla și la viața lui Celan, plină de evenimente dramatice, care i-au influențat puternic viața și poezia: asasinarea părinților, moartea primului său copil, la scurt timp de la naștere, relația complicată de dragoste cu poeta austriacă Ingeborg Bachmann și, nu în ultimul rând, acuzațiile de plagiat lansate împotriva sa de văduva poetului Yvan Goll, care s-au soldat cu o campanie de presă ce i-a provocat răni adânci, marcând psihicul lui Celan, afectând întreaga sa încredere în viață.
„Când buza de cuvinte-mi sângerează” face o trimitere clară la poeziile foarte personale ale lui Celan, în care abundă neologismele, cuvintele și expresiile ieșite din comun.
Poezia „Luceafăr”, printr-un vers din poezia lui Celan „O, floare a timpului” , mi-a inspirat titlul celei mai recente cărți de poezie proprie, „Efemera floare a timpului”, în timp ce poezia „Nu mă socoti migdal” , selectată din cel mai recent volum, nepublicat până la această oră, „Neliniștea cuvântului”, este un răspuns poetic la versurile lui Celan „Fă-mă amar, numără-mă printre migdale”. La fel este cazul poeziei „Mandorla”.
Discursurile derutante ale unor politicieni în legătură cu virusul Corona, soldate cu moartea a sute de mii de oameni, evocă amintirea nefastă a cuvântărilor demagogice ale lui Hitler și m-au inspirat la scrierea poemului „Fuga morții”, una dintre poeziile mele cele mai recente.
––––––––––––-
Germain DROOGENBROODT
Spania, noiembrie 2020
***
How Celan’s Poems inspired me
Although born in the Flemish part of Belgium where Dutch is the official language, as a youngster it was not the Flemish nor the Dutch poetry that fascinated me, but the French, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud… and even more the German. Initially the romantics and later Hölderlin, Rilke, as well as the East German poets Peter Huchel, Reiner Kunze. Years later, in the early eighties, I read in a German literary magazine Todesfuge (Fugue of Death) by Paul Celan. The language and the style of the poetry were totally new and impressed me greatly. The poem not only describes realistically the terrible event, the killing of the Jews by the Nazis, but leaves the reader freedom of interpretation. The rhythm, the repetition of “we drink” makes the poem even more dramatic: Dark milk of daybreak we drink it in the evening, we drink it at noon and in the morning, we drink it at night, we drink and we drink. In the original German version, the verses sound even more melodious, but the musicality of the poem does not reduce the horror, the drama, on the contrary it increases it. That poem incited me to read more poetry by that Jewish poet, born as Paul Antschel or Anczel 1920 in Czernowiz, Bukovina. His parents had been killed by the Nazis and he had been forced to work in a labour camp till it was dissolved in 1944.
Fuge of Death, written in Bucharest in 1945, is probably his most famous poem, published for the first time in The Romanian periodical Contemporanul, Bucharest 2.5.1947 entitled „Tangoul mortii” (Tango of Death), translated in Romanian by his Bucharest friend Petre Solomon, the poem was included in his first poetry book Der Sand aus den Urnen (The Sand of the Urns) published in Vienna in 1948, but withdrawn by the poet because of many misprints. His second book Mohn und Gedächtnis (Poppy and Memory), published 1952 in Germany by the well known German publisher Deutsche Verlags-Anstalt, contained as well Fugue of Death, the new title of the poem, but also Corona, Zähle die Mandeln (Count the Almonds) and other fascinating poems, in German poetry a completely new tone, call it, so typical for Celan’s style the poetic expression of Sprachlosigkeit, speechlessness, a style which characterizes Celan’s complete poetic oeuvre: the expression of what can’t be said, leaving each individual reader to unravel the unspoken which can be understood in several ways. The language remains fundamental, personal, although she had to pass through her own perplexity, the darkness, the horror.
Alexandru NEMOIANU: ,,Vasele de necinste”
În a doua Epistolă către Timotei, Sfântul Apostol Pavel spunea; ”Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și argint, ci și de lemn și lut, și unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste.”Pavel,II Timotei,2;20
Cele spuse se referau la starea Bisericii din acea vreme dar și la starea societății în general. Cele spuse acuma două mii de ani sunt perfect adevărate și astăzi. Ele sunt deplin adeverite de starea vieții publice din România.
Vase de “aur și argint” sunt cei, foarte puțini dintre oamenii politici Români, care au dragoste de țară și Neam și care, minimal, nu caută să facă rău, să distrugă. Dar cei mai mulți dintre oamenii politici români fac parte din vasele de “lemn și lut”, profitori,incorecți și dintre ei sunt și “vasele de necinste”, cei care în mod premeditat, programatic, fac rău și vor rău.
Este nevoie să precizăm că prin “vase de necinste”, la vremea respectivă, se cuprindeau acele vase menite să cuprindă gunoaiele,resturile menajere și nevoile fizice omenesti petrecute în vremea nopții, deci, realmente, ”vase de necinste”.
În momentul de față acești politicieni, aceste “vase de necinste”, ni se înfățișează în toată hidoșenia lor scârbavnica. O scurtă explicație este necesară.
Imediat după revolta națională anti comunistă din Decembrie, 1989 România a devenit țintă unui program a cărui cruzime ni se dezvăluie din ce în ce mai clar. Toți cei de bună credință au sperat atunci în”bine”. Dar nădejdea lor se va împlini sub o altă dimensiune și sub o Voință mai tare decât cea a oamenilor. Până atunci însă stăm victime acțiunilor sinistre puse la cale de cei care slujesc negativitatea pură.
Putem vedea cum a mers acel plan.
În primul rând a avut loc un proces de subminare a credințelor în valorile și personalitățile românești. Abea acuma putem vedea cât rău au făcut “intelectualii”, de fapt “elită de mahala”, prin cărțile și publicațiile lor TOATE finanțate prin “Asociația pentru o societate deschisă” a demoniacului Soros Gyorgy. Să ne aducem aminte de acei “intelectuali” care atacau simboluri sacre românești, de la Eminescu la Caragiale și de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana. Nu este nevoie să amintesc decât pe acel monstru abominabil care spunea că “spațiul mioritic este radiografia fecalei” sau pe infirmul spiritual, zis, ”istoric”, a cărui maculatură este prezentată elogios de această “elită de mahala”, istoric al cărui nume, predestinate, stă în vecinătatea “lucind boul”. Lucrarea lor nefastă a dat roadă, a semănat neîncredere, derută, panică. În acest climat de îndoială s-au răspândit apoi dezmățul moral, relativismul moral, nerușinarea și cinismul cel mai vulgar. Așa au putut apare formațiuni politice care să își facă program politic din promovarea sodomiei. Sunt abominatia care are nesimțirea să își anine în denumire epitetul de “salvatori”.
Pentru o vreme acești nerușinați au stat în minoritate dar, în urma loviturii de stat de la 26 Mai, 2019 ,ei se consideră “biruitori” și acționează ca și cum ar fi administrația țării. În aceste împrejurări putem vedea care este planul lor de guvernare.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Vasele de necinste””
Ionuț ȚENE: Tribunalele poporului înfiinţate de sovietici recunoscute azi de regimul pensiilor de lux?
Nu cunosc fii sau fiice ai foștilor deținuți politici să stea cu mâna întinsă la stat pentru despăgubiri şi…totuşi s-a promulgat o lege pentru ca cei care au suferit în timpul prigoanei comuniste să fie condamnați încă o dată în democraţia noastră originală şi „europeană”. Sistemul militarizat al pensiilor speciale se pare că şi-a făcut datoria în slujba Anei Pauker, Luca şi Dej, care „bagă spaima în burghezi”? Celor care în anii comunismului i-au băgat în puşcărie pe luptătorii pentru libertate anticomunişti li se dă astăzi, printr-o lege, garanţia că au avut dreptate? România pare o continuare din punct de vedere structural-politic o extindere a comunismului sub o altă formă? Deciziile Tribunalului Poporului din 1948 -1953 înfiinţate de corifeii lui IV Stalin sunt astăzi recunoscute de statul român controlat de pensionarii de lux din serviciile de forţă. Asociația Foștilor Deținuți Politici a protestat față de caracterul criptocomunist al Legii 232/2020, prin care urmași ai foștilor deținuți politici și luptători anticomuniști sunt privați de drepturile reparatorii cuvenite. Aceştia au reclamat că „avem de-a face cu o crasă necunoaștere și chiar cu o ură necreștinească! După 75-80 de ani asistăm la redeschiderea dosarelor originii sociale a copiilor noștri!” În comunicatul din data de 13 noiembrie, Comitetul Național de Conducere al Asociația Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România (AFDPR) protestează față de prevederile Legii 232/2020, pe care o consideră„inechitabilă și interpretabilă”.Legea, promulgată de Președintele României în data de 5 noiembrie este discriminatorie la articolul 13. „Printre cei afectați de efectele legii se află, spre exemplu, cei mai mulți dintre urmașii luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului…, precum și ai celor considerați de popor ca sfinți ai închisorilor, dintre care îi amintim pe Traian Trifan, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Părinții Ilie Lăcătușu și Crăciun Opre și mulți, mulți alții. Paradoxal, mulți dintre tinerii anticomuniști arestați în 14 mai 1948, zi instituită de Parlamentul României ca Zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste printr-o lege promulgată tot de Președintele României sunt condamnați, acum, prin această Lege „criptocomunistă” 232/2020. Comitetul de Conducere al AFDPR consideră că „avem de-a face cu o crasă necunoaștere și chiar cu o ură necreștinească, dusă, dacă s-ar putea, și dincolo de mormânt, astfel încât lăsăm să se întrevadă pentru necunoscători faptul că volumul și bestialitatea crimelor săvârșite de regimul comunist ilegitim și criminal ar putea suporta vreo comparație!”.
Foștii deținuți politic resping dur legitimitatea Tribunalelor Poporului și a instanțelor bolșevice care i-au condamnat pe așa-zișii criminali de război (ofițeri superiori ai Armatei Române, membri ai Guvernului Mareșalului Ion Antonescu etc), legionari și pe cei asimilați legionarilor (în astfel de situații s-au aflat Părintele Arsenie Boca, membrii grupului „Rugul Aprins”, poetul Nichifor Crainic, teologul Teodor M. Popescu și mulți alții), pe baza falsurilor Securității. „Chiar s-a uitat că toți aceștia au fost judecați de așa-zisele „tribunale ale poporului”, ale căror completuri de judecată erau formate din pleava morală a societății românești, din trădătorii de neam și țară?” este întrebarea foștilor deținuți politic către cei care prin votul lor „diminuează adevăratele proporții ale rezistenței anticomuniste”. În finalul comunicatului, AFDPR solicită Parlamentului României „rediscutarea legii și repararea de urgență a acestei nedreptăți, prin eliminarea din textul legii a paragrafelor incriminate de noi și incriminante pentru mulți dintre copiii celor care și-au sacrificat viața și au suferit în temnițele comuniste, ca „dușmani ai poporului”, fără niciun fel de discriminare a copiilor, pentru așa-zise păcate ale părinților”. Să înţelegem că în România de azi se reînvie vina colectivă de tip nazist sau comunist, când copii sunt vinovaţi şi persecutaţi pentru posibile păcate ale părinţilor?
Cezarina ADAMESCU: Poetul – creator de Splendori
Alexandrina Tulics
„Splendori”
Editura Stef, Iași 2020
Cine altul decât artistul e un creator de splendori pe care le zămislește cu dragoste pentru că el nu creează doar pentru sine, ci spre împărtășire oamenilor. Fără dragoste de semeni, n-ar fi posibilă nici o creație, nici o zidire. Și nu ar fi păcat de tot efortul acestor lucrători în uzina de inefabil, fără beneficiarii îndrăgostiți de frumos, adevăr și bine, principalele categorii filosofice care trebuie să ne ghideze existența?
Călăuzită de acest ideal generos, Alexandrina Tulics a alcătuit acest compendiu de splendori lirice, comori de înțelepciune și frumusețe pe care sufletul, abia-abia le mai poate ține în frâu emoțiile, amintirile, sentimentele. Și dacă, din nefericire, un creator s-ar opri din lucrarea sa, absența cuvintelor ar fi atât de dureroasă încât, artrebui numaidecât înlocuită cu altceva „altceva,/ cu mult mai înalt”, care poartă numele primăverii” (A unsprezecea elegie)
Și ce ar putea fi, cu mult mai înalt decât poezia? Alexandrina Tulics nu concepe viața fără poezie, a demonostrat acest lucru în cărțile sale, credincioasele sale cărți, concepute din dragoste, din blândețe, din dăruire, așa cum am menționat. Poemele sunt prietenii ei de credință, de suflet, de viață, rudele și cunoscuții, tovarășii de suferință și de fericire. Cred că ar fi neîntreg un poet care n-ar avea șansa de a-și manifesta simțămintele în acest fel. Pentru că în ele își află împlinite toate dorurile, toate visele, toate năzuințele, oricât ar părea ele de imposibile. Autoarea scrie o poezie de stare care transmite emoție autentică, răscolește amintiri, în care senzualitatea se împletește cu spiritualitatea.
O iubire aproape de nestăpânit, o face să cânte cu frenezie natura, oamenii, bucuria comuniunii, în drumul său spre izvoare. La acestea, un mare ajutor îi vine din partea Credinței în Dumnezeu și în oameni: „Doamne, du-mă-n luna mai, în pârg de cireșe,/ desculță s-ating petale trecute…/ În altă lume de cele văzute,/ din crengi scuturate, căzute.// Du-mă-n poieni cu narcise,/ galben de aur solar;/ parfumate, de nimeni putând fi descrise./ Atinge-mi față, inima,/ cu miere-albine, să-i gust dulcele,/ așa să mă rog, îndrept spre Tine.// Ține-mă-n creanga vișinului sărutat la vie;/ Ea mi-a rămas podoabă sufletească,/ în gustul cuminte și dulce al copilăriei.// Atinge-mi suflarea când plâng ca frunzele în toamnă,/ Aur și aramă duse de vânt,/ … să le adoarmă.// Fă-mi vară-n îngheț,/ adu-mi căprioare,/ să m-aștepte din alergat,/ când mă-nvață drumul spre izvoare, curat” (Fă-mi, vară!)
Poezia Alexandrinei Tulics este nici clasică, nici modernă, are o textură aparte, cu elemente post moderniste, dar și cu fibre din poezia clasică. E ceva specific acestei autoare, care a ajutat-o să-și găsească un stil propriu, original, de neimitat. Deși plecată din meleagurile natale, poeta a păstrat în suflet „O rămurea, atât cât să-mi aduc aminte” (Adună-mi verile în palme). Acestea și încă alte bogății le poartă cu sine pe oriunde o poartă pașii prin lume: „… trimite-mi un colț de pâine de acasă,/ un coș cu mere și câteva nuci,/ de la portița dinspre apă,/ o rămurea, atât cât să-mi aduc aminte,/ de drumul care duce la fântână printre-uluci./ Adună-mi verile în palmă,/ suflă-le păpădiile-nspre mine,/ că… mi-e dor de tot ce este-n țara mea,/ ce m-a crescut cu doină și cu pâine./ Adună mure, șterge-le pe față,/ să semeni cum eram în copilărie,/ zburdalnică, fâșneață./ Îmbracă-te cu frunzele aruncate-nspre deal,/adună-le în mâini pe apucate…/ Încoronează-te cu frunzele de vie/ dar numai dintr-a mea,/ că ea… pe mine mă știe cel mai bine;/ în ea se poate ferici și alerga…//.
Câtă sensibilitate și câtă candoare a rămas în fiecare vers, numai cititorul poate să spună. Cel de bună credință, firește. Și totuși, poeta a plecat să cutreiere lumea cu un bagaj destul de consistent, făcându-și inima opaiț, ca să-i arate calea. Ea duce cu sine: un braț de stele, lacul liniștit din suflet, iubiri și aripi fericite: „o vioară,/ un fluier, un nai sau un cimpoi” pe care sufletul său le aude necontenit, „o doină și un joc de doi”, și absolut indispensabilă „stema țării mele”.
Se constată în cele mai recente volume de poezie, o perfecționare a mijloacelor de expresie, a stilului, eliberându-se de influențe din afară. Truda autoarei a dat rezultate excepționale, ajungând în prezent o voce distinctă în poezia actuală, cu inserții în gândirea și modul de exprimare mistico-religioasă. De altfel, pe Dumnezeu, nimeni nu i-l poate scoate din viață, din propriile cuvinte, din rugăciuni și implicit, din versuri. El este de neînlocuit. O încercare superbă de autoportret liric se află în poezia „Sunt” în care își expune și crezul artistic: „Sunt pasărea cu ochii ațintiți,/ Spre ceru-albastru, liniștit,/ Un cânt de bine-n bine, rugăciuni,/ Pe drumul pe care sunt pornit./ Sunt aripă s-ajung acolo,/ Unde mă cheamă nemurirea/ Și lacrima când nu mai pot zbura,/ Trăind în lenevire adormirea./ Sunt nor, de trebuie să plouă/ În casa celui nevăzut,/ Dornic de mai bine și de vară,/ Pe drumul secetei pe care-i istovit./ Sunt miel pentru iubiții mielușei în rugi,/ Acei ce și-ar dori afară-n parcuri să se joace,/ Să zburde c-altădată, alți copii,/ Da-n timpul de acum, nu se mai poate./ Sunt ciocârlie când mi-e dor de-acasă,/ Mă primenesc-n Psaltire, cartea cea aleasă,/ Sunt trandafir pe-un rug de foc,/ Sunt zbor spre-nalt, spre sfântul loc”.
Aflată „În țara unde ploile zâmbesc în rouă/ Iar secetele dor… dor…”, poeta înnumără anii scurși de când „În bucurii am tresărit și-n suferință am plâns” (Zbor de cocor…) Cu toată distanța existentă gândul poetei a rămas la pădurea de acasă, care acum e siluită de străini: „Învăț să cânt la frunza pădurilor plecate,/ să mă fac una-n cânt de dorul lor;/ mă leg cu sufletul de cer să fie vindecate,/ când cerbii plâng amarnic, mugind cu dor…/ mă fac pădure, chiar de sunt doar rană,/ mă apropii de-al durerii, ciotul lor,/ și parcă nu mai am pe ce să mai pun mâna/ în țara mea, să leg rănile lor…/ Mi-e lacrimă neștearsă azi, pădurea,/ mi-e frică-n iarnă pentru ea…/ Parc-ar veni și peste min-securea,/ ce mi-a distrus… trimis la moarte… pădurea mea./ Adun frunziș de aur să îi pun pe rană./ Stropesc cu lacrima-mi de dor…/ Poate… va mai crește iar din plânsu-mi și-a ei rană:/ Pădurea mea, de care-mi este atât de dor…” (Lacrimi de dor).
Privirea lucidă asupra realităților contemporane o face pe autoare să-și manifeste indignarea în vers, pentru avuțiile țării care au fost jefuite de străini și de impostorii din țară: „Plâng după ploi, pădurile plecate de acasă,/Ar vrea să se găsească-n țarina strămoșească / Să cânte-n ele mierle, păsări de-orice neam/ Să fie mângâiate de frunzele pe ram.// Plâng cioturile-aruncate-n altă țară/ Ce doar securea simt/ Încât și lemnul se-nfioară,/ Visează c-ar veni voinicii să le scape/ De țară să le-aducă aproape, aproape…// Plâng cetini sfărâmate de-arșiță, suferință,/ De dorul tinerilor ce cântau în poienițe…/Gem cedrii aruncați de Iude-afară,/ Ar vrea să zboare înapoi în România/ ca pasărea în primăvară…//Plâng cioturile după cedrii aruncați în altă țară,/ Unde nimeni nu le cântă doine-n frunzișoară,/ Plâng ciutele, se uită dincolo de țară,/ Cu gândul la verdeață, hrana și iarba-n primăvară.//Plâng cedrii-un cântec strămoșesc,/ Despre eroi și neamul românesc,/ Își plimbă alinarea cu fața către Țară,/ Cu gândul că vor înverzi în România-n primăvară…” (Plâng cedrii-un cântec strămoșesc).
Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Poetul – creator de Splendori”
Vasilica GRIGORAȘ: Păsările speranței
Păsările speranței
Veniți păsări ale speranței,
construiți cuiburi de gânduri armonice
în copacul lui Van Gogh
să-mi recunosc portretul
neliniștii fără anotimp.
Veniți păsări ale speranței,
întindeți aripile trilului troienit
de proaspete flori de cireș,
miruiți în acorduri cerești fruntea încruntată
și-adânc brăzdată de crengi uscate
spre împrospătarea humei din mine.
Veniți păsări ale speranței,
rodiți arborii cuvântului,
ridicați ramurile înfrunzite albastru
spre cerul spuzit cu stele pitice
pentru a inspira poeme multicorde
cu gust de cântec vertical.
Veniți păsări ale speranței,
însămânțați pecetea iubirii cristaline,
împlinirea dorului de murmurul litaniei,
dezveliți taina zborului arborescent
pentru a reveni la izvorul creației,
spre cumințenie, cumpătare și dulce pocăință.
———————————–
Vasilica GRIGORAȘ
(imagine internet)
Irina Lucia MIHALCA – Fata din vis
Indiferent de vicisitudinile vremurilor, cartea va exista.
Cu bucurie și adâncă emoție, vă semnalez o nouă apariție editorială la Editura Contact Internațional, Iași, 2020, volumul de proză fantastică „FATA DIN VIS”.
Dacă vrei să vezi esența, uită-te la Univers, uită-te la infinit!
Dacă vrei să vezi esența, uită-te la Univers, uită-te la infinit!
Drumul de la sentiment la cuvânt, de la cuvânt la exprimare si formă, ne arată că trebuie să privim incă o dată către esența noastră, privind intregul. Iar ca să vedem intregul e necesar să vedem esența pentru a o putea ințelege.
Lumea e o sfera imensă!
Alegem, asemeni olarului, să ardem lutul, pământul nostru, tulburându-l la roata de olărit. Iar rezultatul prinde formă, contur, viață, incoronând totul cu Universul, in cele mai mici detalii.
Am dorit sa fie o carte care sa transmită multe, de la text, la prezentarea copertii, la editare.
Mă bucur mult să o vad asa cum mi-am dorit!Manuscrisul „Fata din vis” a fost premiat la Festivalul național de literatură „Eminescu la Oravita”, editia 2018, concurs organizat de domnul Ionel Bota. https://www.litera13.ro/…/
Volumul a apărut acum, in noiembrie 2020, cu sprijinul domnului Director al Editurii Contact Internațional, Academician Prof.Univ. Dr. Liviu Pendefunda, coperta fiind realizată după o pictură a renumitului artist Csaba Markus.
Mulțumesc mult directorului editurii, domnul Academician Prof.Univ. Dr. Liviu Pendefunda pentru susținerea redactarii si apariția acestei superbe bijuterii, elegant realizată.
Multumesc pentru aleasa prefață realizată, domnului Gheorghe Apetroae, eseist, poet, critic literar.
https://
Multumesc pentru posfețele realizate, domnilor Ionel Bota si Liviu Pendefunda.
Mulțumesc pentru acordul postarii imaginei picturii, artistului Csaba Markus.
Multumesc familiei si prietenilor pentru susținere.
Ei toți sunt părtașii acestui volum deosebit, iar vouă cititorilor mei, vi-l ofer cu mare drag si bucurie!
Pentru exemplarele comandate cu autograf, mă puteti contacta pe mess.
* * * * *
„Templul omului, templul dragostei.
Cu o bună priză la fenomenul liric contemporan, fiind o poetă remarcată deja, Irina Lucia Mihalca scrie si proză de bună calitate, perseverând pe miza orientarii discursului epic spre spectacolul durabilului, cumulând capacitatea aceasta aproape insolită, am zice, de a crea viziuni si de a împartăsi cititorului emotii, bucurii spirituale, expandări ale vietii interioare a personajelor prin proiectii încântătoare, aproape infuzate de impresivul unei lumini magice. Asadar, spectacolul prozei sale explorează adâncimea esentelor dar ceea ce se remarcă de la bun început, cum e si cazul acestei insolit-gratioase Fata din vis, câmpul cuantic-axiologic înfătisează mai degrabă gesticulatia pe care o inspiră teritorii scripturale si fantasticul, sentimentul însotitor căutarilor si căilor initiatice. Între doua lumi, sinesteziile duc la un liman al templului omului, mistuind în dorul de viată si de vis, dragostea ca fatalitate a tuturor lucrurilor contrapusă retroversiunii planului inefabilului… Emotii intense, bine surprinse de condeiul talentat al autoarei, ascund un mister nedefinit, o taină, ascund si cheia descifrărilor dintr-o poveste fără sfârsit.”
Ionel Bota – istoric, poet, scriitor, critic literar
”Fata din Vis” abordează teme meditative cu seriile de principii categorial-filosofice, expuse într-un mixaj de scenarii cu fascinantă imaginatie si eruditie, toate în registrul onirismului generalizat si accentuatreflexiv, al cunoasterii în timp.”
Gheorghe Apetroae – eseist, poet si critic literar
„Un volum care primeste explorarea în spirala timpului la o valoare ascendentă si totul în perspectiva filozofico-ontologică si psihologică, a împlinirii complexe a geometrizării spatiului literar. Plin de savoare, romantism, modernism si har, toate la un loc. Citind-o pe Irina Lucia Mihalca nu poti să nu revezi textele romanticilor, Hölderlin, Eminescu sau să fii îndemnat să recitesti cu nesat Cântarea Cântarilor.”
Liviu Pendefunda – editor, scriitor, critic literar
Ionuț ȚENE: Maia Sandu, o speranță a românilor sau o victorie a binomului germano-rus?
Ca cetățean și patriot român nu mi-a fost indiferentă cursa electorală din Republica Moldova. Față de ceilalți analiști politici și jurnaliști idealiști, nu îmi fac iluzii că Maia Sandu va fi un fel de Cuza feminisn, care va promova românismul dincolo de Nistru. Sigur că înfrângerea electorală a lui Igor Dodon este salutară, pentru că era promotorul unui statalism și moldovenism periculos pentru România. Dar nu cred că, în recenta campanie electorală, Igor Dodon mai era ”omul rușilor”. Dimpotrivă în ultimii doi ani, Igor Dodon era ignorat programatic de Moscova, care nu mai vedea în el un ”cap de pod” spre controlul estului european. ”Europenismul” și ”globalismul” Maiei Sandu este mai unctuos în relațiile cu partenerii Uniunii Europene. Războaiele hibride se duc acum pe alte planuri. Sigur că Maia Sandu are o imagine cosmetizată de pro-român, în realitate ea este mai degrabă vectorul politic al ”europenismului” te tip bruxellez, fiind apropiată de Monica Macovei și Dacian Cioloș, ca activistă Renew Europe. Agenda Maiei Sandu nu este unirea și românismul, ci pare că este satisfacerea sponsorilor europeni de la Bruxelles și interesele globale și europene ale Berlinului. Ea este vârful, nu al României la Chișinău, ci al Bruxellului? Ea nu a fost ajutată ca să câștige pentru a desființa frontiera de la Prut, ci a duce mai departe interesele politice, ideologice și economice al Comisiei Europene? Sigur că față de statalismul prăfuit moldovenist al lui Igor Dodon, omul Bruxellului Maia Sandu aduce un aer proaspăt, parfumat cu noua ideologie europeană, neo-liberală și anti-conservatoare. Dar lucrurile trebuie înțelese în claritatea lor: Maia Sandu nu este promotor al românismului, ci al ”europenismului” la Chișinău.
Sigur că în aceast marș spre est al Bruxellui pot converge mai multe interese ale României din punct de vedere european la Chișinău, dar nu ca paradigmă, ci ca un vector adiacent. România nu contează în noua ecuație modovenească. Jocurile le-a făcut Comisia Europeană, Germania și Rusia la Chișinău. Este evident că Kremlinul a mers pe ”mâna germană”, nu pe viziunea retractilă a lui Dodon. Pentru mine nu este ciudat că ”omul Moscovei” Renato Usatâi a fost cel care și-a oferit generos voturile pro-ruse Maiei Sandu. Ca la o comandă toți vorbitorii de rusă și rusofonii din Rep. Continue reading „Ionuț ȚENE: Maia Sandu, o speranță a românilor sau o victorie a binomului germano-rus?”
Zenovia ZAMFIR: Un patriarh hărăzit de Dumnezeu – Justinian Marina
Bucuria regăsirii şi trăirii credinţei strămoşeşti, a spiritualităţii şi a identităţii româneşti , a întăririi în comuniunea dătătoare de putere, mângâiere şi nădejde în Dumnezeu, se împleteşte cu nevoia cunoaşterii trecutului, a înaintaşilor, a strămoşilor. Sfântului Apostol Pavel, îndeamnă zicând: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii (înaintaşii) voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13, 7). S-a vorbit și s-a scris mult despre fericitul întru pomenire Patriarh Justinian Marina în anul când Sfântul Sinod a declarat ”Anul 2017 ca Anul omagial al iconarilor și pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română”. Istoria Bisericii Ortodoxe Române în timpul regimului comunist a fost profund marcată de personalitatea patriarhului Justinian Marina. Cu priliejul comemorării a 40 ani de la trecerea în veşnicie, în Biserica Mănăstirii Radu Vodă din Capitală, Patriarhul Daniel a evidenţiat jertfelnicia părintelui Patriarh Justinian şi a evocat virtuţile şi eforturile sale care l-au transformat într-un model vrednic de urmat pentru toţi slujitorii Bisericii lui Hristos.
”Aducem prinos de recunoştinţă memoriei acestui vrednic arhipăstor al Ortodoxiei Româneşti care a iubit Biserica Lui Hristos din poporul român cu dragoste neţărmurită şi a reuşit cu înţelepciune şi dăruire jertfelnică să apere, să păstreze şi să transmită valorile eterne ale credinţei noastre strămoşeşti”, a spus Preafericirea Sa.
… Justinian Marina, era originar din localitatea Suieşti (Vâlcea), născut la 22 februarie 1901 şi a primit la botez numele Ioan. A moştenit de la părinţii săi, Elena şi Marin Ilie Marina, unele însuşiri care s-au vădit în împlinirile de mai târziu ale vieţii sale. De la tatăl său, ţăran ştiutor de carte şi cu minte sănătoasă, a luat spiritul gospodăresc şi voinţa de a înfăptui binele obştesc, iar de la mama sa, care se trăgea dintr-o veche familie de preoţi, pe lângă cele dintâi cunoştinţe religioase, a primit şi a păstrat în suflet deprinderea de a trăi cu evlavie şi îndemnul de a nu se abate niciodată de la omenie şi dreptate.
Vorbind cu delicateţe şi cu duioşie despre mama sa, nu uita să facă legătura între dânsa şi slujirea lui preoţească. „Preoţia mea – mărturisea el – a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată”, …Justinian Marina un” Apostol al Bisericii şi al neamului românesc”.În anul 2009 cu sprijinul doamnei Liliana Frăţilă , l-am cunoscut pe domnul Gheorghe Vasilescu la Biblioteca Sfântului Sinod , înființată în anul 1958 de către Patriarhul Justinian Marina care i-a destinat ca spațiu de existență, fostul Palat al Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim din București.
Pentru că a fost mult timp în preajma patriarhului, însemnările sale publicate în Almanahul Bisericescdin anul 2001, pag. 46-60 sunt valoroase, sunt sincere și reale, cităm…”Cine l-a cunoscut, l-a văzut, a stat de vorbă cu el şi s-a bucurat de grija şi ocrotirea sa părintească nu poate uita niciodată privirea lui vie şi scrutătoare, ochii săi negri care îţi dădeau impresia că te citesc până în străfundurile gândurilor tale, ca laserul, dar şi zâmbetul său, râsul acela sănătos şi natural, molipsitor şi încurajator de părinte adevărat, luminat sufleteşte de dragostea pentru copiii şi fiii săi duhovniceşti. Despre acest patriarh providenţial, chemat de Dumnezeu să conducă destinele Bisericii Ortodoxe Române într-o perioadă dintre cele mai grele şi mai dure din istoria poporului român, s-a scris mult şi se va mai scrie, pe măsură ce timpul va da un nou şi tot mai bogat sens şi valoare operei sale fără egal în istoria Bisericii noastre, cu atât mai mult cu cât contextul istoric şi politic în care a activat nu a fost favorabil unei desfăşurări normale a vieţii bisericeşti. Cu cât va trece timpul, cu atât statura sa va creşte, iar faptele şi realizările sale, apreciate la justa lor valoare şi ţinând cont de contextul în care au fost realizate, îi vor situa chipul tot mai impozant pe soclul zidit din aceste inegalabile înfăptuiri…
La 24 mai 1948 a fost ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, înscăunat la 6 iunie 1948. Justinian Marina, “…s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării” (din Gramata Sinodală de instalare)”.
Una dintre cele mai mari realizari ale ” Vrednicului de pomenire- Patriarhul Justinian Marina” ce se înscrie la loc de cinste în cununa împlinirilor arhieriei sale, este Canonizarea unor sfinţi români .
Continue reading „Zenovia ZAMFIR: Un patriarh hărăzit de Dumnezeu – Justinian Marina”