De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii și al jurnalismului, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.
În discuţia noastră intră scrisoarea particulară,“familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.
În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare.de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară sau jurnalistică? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.
Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc, sau Popa tanda.
Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o george Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “
Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se vaită de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti.În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).
Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit motiv al Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrifice zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia–Ta cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ).În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români! Români…pe Şincai( îl lăsaţi )a muri cerşetor(…) O, Români! Din streini ce veniră la voi,toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară… “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)
Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal supreme, precum dacilor:”…şi eu să–ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.”(Către Ion ghica, 8 iunie 1849,Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare “.(Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “( Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV, Corespondenţă,p.278). Continue reading „Al. Florin ȚENE: Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară (1)”
Zilele trecut am primit din Drăgășani, orașul meu natal, un volum de poezii de la poetul și istoricul literar Teodor Barbu, intitulat “Exercițiu bonom “, apărut la editura Kitcom, Verguleasa, 2020, cu dedicația : “Familiei Țene, Florin și Titina, în amintirea unui trecut comun, de la ss Teodor Barbu, Drăgășani, , nov.`20. “
Satul este patria poporului român din vremi imemoriale. Aici suntem acasă de la început de lume, în sat ieşi din timp şi istorie şi intri în timpul şi istoria devenite veşnicie.Veacurile şi sutele de generaţii au ctitorit această matcă şi vatră unde omul este cuprins de-o lăuntrică şi tainică bucurie şi măreţie.
E o lozincă pe care o văd pe numeroase bannere și pancarte, pe străzi: ”O Române fără hoție”. Cred că toți românii cinstiți sunt de acord cu aceasta, deși obstinația cu care o formațiune politică o folosește mă face să mă gândesc serios mereu la zicalele poporului român. Viața și experiența mea de istoric m-au învățat că proverbele populare sunt adevărate. La ”O Române fără hoție” s-ar potrivi zicala ”Hoțul strigă hoțul”? Trecutul istoric m-a educat că, în general, cei care strigă hoții, ca o obsesie, sunt în general cei mai mare hoți? În general, numeroși frustrați că nu sunt bogați și nu au mai mulți bani sau bogății și cei care văd doar ”paiul din ochii altora și nu bârna” din ochiul lor strigă din toți rărunchii: hoții, nu neapărat că vor o lume mai cinstită, ci din invidie că nu pot fura ei sau nu sunt mai bogați. Sunt destule cazuri, când unii dintre cei care ieșeau la proteste pentru justiție erau mai apoi arestați pentru evaziune sau furtișaguri. Așa că, pe mine, propaganda și ideologia, cu ”hoții altora, dar nu ne vedem bine de hoții noștri” nu mă mai impresionează. Toți vrem o lume corectă și cinstită în societate și politică, practici de bună purtare etică și totuși de la un partid, care clamează pe toate gardurile ”România fără hoți”, avem în primire un mare mincinos, care este tot un fel de hoție. Dar de data aceasta minciuna publică este mai de loc sancționată de presa și sociatatea civilă cu epoleți. Dacă era vorba de alt partid, deontologii și presa țipau pe toate ulițele media din toți rărunchii. Doi profesori universitari din Bucureşti, Ciprian Dobre, care este prodecan la Facultatea de Automatică şi Calculatoare, respectiv Traian Rebedea, de la Universitatea Politehnica Bucureşti, îl acuză pe noul primar al Braşovului că şi-a falsificat CV-ul, scrie Newsbv.ro. Informaţia referitoare la CV-ul lui Coliban apare, de altfel, şi pe Wikipedia, iar edilul a recunoscut ulterior că şi-a „editat” informaţiile. „Vai de România fără hoţie – pentru că este o hoţie să minţi că ai o diplomă. Dl. Coliban, aproape 20 de ani aţi minţit că sunteţi absolvent al A&C. Acum ştergeţi repede urmele. Mă întreb dacă un om care minte de 17+ ani este un om nou, care va aduce schimbare reală în România. Şi oare mai este întreg la cap sau este un om frustrat, dacă a trebuit să mintă atâta timp? Vă daţi seama că poate acum află toate rudele şi cunoştinţele sale adevărul”, a scris pe Facebook Traian Rebedea.Primarul Coliban şi-a modificat declaraţia precizând că nu are licenţă. „A minţit ca să fie votat şi a făcut fals în declaraţii oficiale pe senat.ro. Sper să se sesiseze şi Parchetul, să verifice dacă nu e cumva fapt penal. Eu chiar nu cred că toţi politicienii sunt hoţi sau corupţi. Mentalitatea asta a noastră că toti sunt hoţi peste tot strică mult. Aşa zic şi plagiatorii, şi cei care îşi fac treaba de mântuială, este foarte facil să justifici orice prin «toţi fac asta»”, a mai comentat Rebedea pe Facebook. Şi prodecanul de Facultăţii de Automatică şi Calculatoare, Ciprian Dobre, confirmă informaţiile apărute despre primarul brașovea. El a precizat că noul edil al Braşovului nu doar că nu a absolvit, cu sau fără licenţă facultatea, ci a fost şi exmatriculat. „Nu îl cunosc şi nu am nimic cu el. Dar cum să spui că eşti absolvent al Facultăţii de Automatică şi Calculatoare din UPB, dar, de fapt, să figurezi că ai fost exmatriculat şi nu ai susţinut licenţa?”, s-a întrebat retoric Dobre. „Domnul Allen Coliban a început în anul 1998 studiile, le-a întrerupt de mai multe ori, iar în anul 2009, în anul 5 de facultate, a fost, în final, exmatriculat cu decizia UPB nr. 177 din 19.03.2009, din cauza faptului că nu a promovat un număr de discipline în final. El, după 2005, nu a mai cerut să refacă. UBP îi incurajează pe studenţi şi nu îi exmatriculează imediat, pentru că se porneşte de la ideea că poate totuşi se întorc la studii. Doar că, în cazul domnului Coliban, din 2005 până în 2009 nu a mai dat vreun semn”, a explicat Dobre pentru „Adevărul”.
După ce-am bătut comuna dintr-un colț în altul și-am ascultat povestiri din trecutul îndepărtat ,m-am hotărât să o pornesc spre colțul de rai denumit Poiana Rotundă. De altfel Nichifor, o gazdă ca nimeni altul,mi-a tot dat de înțeles c-ar fi mai înțelept să n-o pornesc de unul singur …că de…mai știi cel pândește pe om când e de unul singur și prin locuri necunoscute?! De altfel, mai înainte de ai expune planul meu de a face o plimbare prin împrejurimi, stând la taclale la vreme de seară, când luna își arăta razele ca niște aripi desfăcute larg, acoperind alb-albastrul cerului, Lina se îndrepta către noi, purtând într-o mână o tăviță cu trei păhărele și o cană care găzduia un lichid roșietic în care pluteau boabe rotunde. Ce mai o băutură care, după spusele femeii, se potrivește de minune înainte de culcare. Femeia se așeză pe scaunul cu speteza de nuiele. Nichifor turnă lichidul a cărui parfum îmi deschise nările și instinctiv îmi apropiasem buzele de marginea cristalină. Era o vișinată ca pe vremea răposatei mele mame. Credeam din totdeauna, mama e singura specialistă în ,,vișinată,,
