Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice. De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

„Politiceşte am fost împărţiţi în trei părţi (Muntenia, Moldova şi Ardealul), dar limba era aceeaşi, cărţile sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.”

(Părintele DUMITRU STĂNILOAE)

Istoria este Luminătorul ce alungă noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului.

Istoria Naţională trebuie să rămână un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea şi libertatea cunoaşterii privind gradul înalt de frecvenţă al cercetării critice şi obiective, acţiunea forţelor tectonice a izvoarelor tumultoase să poată declanşa pe scara seismică erupţia magmei realităţii, ce dă impetuozitate şi magnitudine faptelor, evenimentelor, adică Adevărului.

„Istoria, enunţa Comandorul prof. univ. dr. Gheorghe Jipa Rotaru, această carte a vieţii, nu înseamnă numai tradiţiile, ci înseamnă marea deschidere spre prezent şi mai ales spre viitor.” (Jipa Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară, Constantin Prezan – Ion Antonescu în slujba Făuririi româniei Mari. Ed. Alpha MDN Buzău, 2018)

Dimensiunea spirituală a istoricului dacoromân prin excelenţă se întrupează deopotrivă şi trinitar printr-o înaltă conştiinţă religioasă, patriotică şi istorică.

Fenomenul istoric nu este o poveste frumoasă, cum o voce de frecvenţă joasă vociferează, ci este realmente un fenomen real, complex, autoritar, profund, narativ, reconstituit, retrăit şi apoi mărturisit mai întâi ca istorie naţională şi deopotrivă universală. „Însemnătatea Istoriei Naţionale, sublinia academicianul Ioan Lupaş, ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea determinându-l şi în prezent.” (Ioan Lupaş, membru al Academiei Române, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929)

Autoritatea Istoricului creştin ortodox rămâne întotdeauna ADEVĂRUL!

Istoricul este un brav luptător al prezentului, un fel de Comandant de Divizie, care luptă tactic, strategic şi ofensiv în tranşeele trecutului, pe toate fronturile de operaţii ale faptelor-evenimente de care se ocupă, reconstituindu-le cât mai deplin şi cât mai fidel pentru a le oferi apoi integral generaţiilor viitoare merituoase. „Istoricul, afirma marele istoric german Leopold Ranke (1795-1886), nu este nici politician, nici slugă a politicii, ci analist cu spirit critic şi obiectiv.” (cf.Eugen Statnic, Istorie şi Adevăr – Oligarhia anglo-americană şi soarta Europei. Ed. Serebia Chişinău, 2017, p. 9)

Stilul curat, ambiţios, tenace, plin de elan, revărsat în cascadă, pe alocuri tăios, încărcat de voinţă şi adevăr, prin care autorul, un strălucit militar şi un eminent istoric col. (r) dr. Constantin MOŞINCAT, mărturiseşte, prin diversitatea tematică, aşternând prin articole, studii, documente selectate şi completate faptele măreţe ale înaintaşilor ardeleni şi frumosul lor ideal eroico-martiric – consacră mărturii testamentare care afirmă, confirmă, clarifică, întăresc şi întregesc lumina adevărului lor întru ADEVĂR.

Preocuparea sa asiduă, precumpănitoare, stăruitoare şi de căpetenie prin eforturi sistematice şi îndelungate, pentru trecutul istoric, relevă reflecţia acaparantă de a face din vocaţia istorică, poate cel mai râvnit obiect al cunoaşterii, un monument fundamental al culturii creştine, dar şi o componentă esenţială a vieţii sale de zi cu zi, care se intersectează cotidian, melodios şi tumultos cu existenţa noastră.

După o invitaţie plină de grandoare şi autoritate a altui mare român, istoric şi militar Col (r) Dr. Mircea Dogaru, purcedem aşadar pe urmele grele, apăsate lăsate mărturie pentru prezent şi viitor, pentru Pământ şi Cer, de Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

Preliminariile Părţii I-a presară Energiile risipite ale politicii de „pace”, propusă de Congresul de la Viena, din 18 Iunie 1815, sub genericul căreia se dorea instaurarea „restauraţiei” şi „legitimismul” dinastiilor înlăturate graţie evenimentelor desfăşurate.

Regimurile dinastice subjugând aspiraţiile şi dorinţele naţiunilor ce se luptau să redevină state naţionale, au creat în 1815 „Sfânta Alianţă” pe trunchiul monarhiilor Prusiei, Austriei şi Rusiei, înăbuşind mişcările naţionale de eliberare, precum Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, transformând Vatra Principatelor Dunărene în teatru de operaţii pe care s-au desfăşurat conflictele armate ale acestor mari puteri.

Hegemonia imperialilor au „legiferat” samavolnica lor imixtiune în hotarele Daciei noastre, după tocmeala lor mişelească şi ticăloasă, astfel: Bucovina încorporată la 1775, de Imperiul Habsburgic, Basarabia luată ca pradă de război în 1812, de Imperiul ţarist, Ardealul anexat la 1867, de Austro-Ungaria, iar România Mică înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza să rămână în conflict cu Poarta Otomană.

Păşind pe Drumul ardelenilor – via Calea Dacilor liberi, autorul s-a oprit să cinsteasă memoria Neamului prin monumentul de la Carei închinat lui Mihail Eminescu, prin grija Adunării Generale Astra de la Carei, din 13-15 Octombrie 2017, cu participarea tuturor Despărţămintelor ASTRA din ţară, Republica Moldova, Serbia, surprins şi cuprins de emoţia regalului eminescian stârnit de distinsa doamnă Daniela Ciută, la care s-a adăugat admiraţia monumentului venerării ostaşului român, reculegere şi recunoştiinţă la cel al deportaţilor şi refugiaţilor, bucuria întâlnirii cu mari români precum col. (r) Voicu Şichet, coordonatorul volumului „Părintele Vasile Lucaciu în revista sătmăreană Eroii Neamului”, sau alţii.

Din Odiseea sângeroasă a primului război mondial desprindem câteva caracteristici însemnate, destul de edificatoare pentru importanţa instituirii Adevărului istoric. România aliată cu Rusia, care între timp devenise U.R.S.S. a fost nevoită să lupte cu germanii, duşmanul declarat şi cu bolşevicii, duşmanul nedeclarat. Armatele ruse dezertaseră de la respectul militar, devenind bande anarhice, violente, laşe, trădătoare şi ucigaşe, îndreptate mai întâi împotriva ofiţerilor lor, iar apoi în complotul asupra Casei regale, a guvernului şi instituirea „sovietelor”, astfel, că se impunea imperativ dezarmarea lor. „Generalul Constantin Prezan s-a achitat însă cu brio de misiunea anihilării şi dezarmării soldaţilor ruşi…, căruia i s-a alăturat locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful Biroului de Operaţiunil din Marele Cartier General, reamintind că: „Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului, acţiunea de dezarmare a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova.” (Constantin Moşincat, Paşi Pe… Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815-Viena-1940 buletindecarei, vol. 1, Ed. Primus Oradea 2020, p. 62)

Schimbarea guvernului de la Petrograd în Iunie 1916, prin Boris von Sturmer a avut ca obiectiv încheierea păcii separate cu Germania. Tratativele secrete desfăşurate în Suedia într-o staţiune balneară prevedeau împărţirea teritoriului României: „ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei, Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia.” (ibid., p. 64)

Alea Iacta Est ! – Zarurile au fost aruncate! Regatul Român a intrat în război în 15 August 1916. Începutul promiţător a devenit repede o retragere forţată, cu biruinţe spulberate, dar înfrângeri demne, cu eroism şi martiraj la tot pasul, ocuparea Capitalei, apoi stabilizarea frontului pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Franţa după marea Bătălie de la Verdun (21 Februarie -18 Decembrie 1916) a supravieţuit prin intrarea României în război de partea Antantei, dar încheind tratatul secret cu Rusia ţaristă, a trădat interesele româneşti. A fost nevoie de sprijinul Misiunii militare franceze, de aportul marelui general filoromân Henri Mathias Berthelot ca Franţa să se revanşeze, de strategia şi vitejia marilor comandanţi ai Armatei române şi de sutele de mii de jertfe de sânge curat ale Eroilor şi Martirilor români.

Cercetarea istorică laborioasă conduce implicit la antropologie, la cosmos, la cugetarea filosofică, la revelarea religioasă a cunoaşterii istorice, deschizând căutătorului orizonturi nebănuite ce gravitează în jurul Adevărului, ce ne descoperă fiinţa socială a unui popor aşezat de Dumnezeu, primordial în Vatra sa Strămoşească, luminat de acte şi trăiri spirituale, însetat de Absolut, flămând de Libertate şi Dreptate, nemărginit de Iubire, transformând totodată Omul (autorul), Opera, Naţia şi Lumea într-un Cult al slujirii şi slăvirii Pantheonului Sfintei Tradiţii ce impune statornicie şi dăinuire Neamului dacoromân şi Bisericii lui Hristos.

„Originalitatea şi identitatea permanentă a unui popor, afirma profesorul Alexandru Nemoianu, sunt exprimate în trăinicia Tradiţiei lui. Tradiţia, care exprimă cel mai fidel personalitatea poporului, adică tot ce rămâne statornic. Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sinele cel mai intim şi, se poate spune, reprezintă modul în care absolutul este exprimat de un anume popor. În această înţelegere avem nevoie de Tradiţie pentru a ne aminti permanent cine suntem. Tradiţia este ceea ce face un Popor unic, căci în ea se cuprinde modul în care un popor defineşte şi înţelege diferenţa dintre frumos şi urât, dintre drept şi nedrept, dintre adevăr şi minciună, dintre bine şi rău. Tradiţia este experienţa existenţială a Neamului şi în ea se păstrează frumuseţea autentică.” (Alexandru Nemoianu, Despre statornicie în Revista LOGOS şi AGAPE, 6 August, 2020)

În fragmentul rezervat Revoluţiei din Transilvania – 1848, autorul a pornit motivat şi de sentimentul care i-a unit soarta cu Voichiţa Maria în biserica din satul Portiţa, pe şoseaua Carei – Andrid, la 15 km sud de Carei. „Atunci am aflat de existenţa stampei care reflecta chipul lui Avram Iancu în Vestul României, într-un mod aparte, cu vibraţie patriotică. Viaţa spirituală a acestei vetre româneşti a cunoscut o notorietate prin prestigiul preoţilor Ioan Dărăban (1821-1833), Ilie Trochnea (1833-1845), Theodor Pop Dan (1845-1853), Vasile Vancu (1853-1878), Emanoil Creţu (1878-1881, Gheorghe Chereji (1883-1903), Andrei Bogdan (1904-1925), care au avut un rol important în sădirea şi cultivarea sentimentului naţional. Preotul Vasile Vancu împreună cu Ioan Munteanu au contribuit la elaborarea Proclamaţie de la Blaj” (ibid., p. 82)

Stampa lui Avram Iancu şi a căpitanilor săi, exprimă „evocarea nobleţii de gând şi a dârzeniei de fapte: Avram Iancu, Petre Dobra, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint, realizată de Barbu Iscovescu şi imprimată în 1850 la Paris, „Stampa, după viziunea lui Constantin Mălinaş „e un adevărat pantheon grafic al revoluţiei”, iar Cristina Bursuc mărturiseşte că a vegheat mai bine de un veac în biserica din satul Portiţa. Astăzi se află la loc de pomenire în Muzeul Episcopiei ortodoxe din Oradea.

Mândria bisericii din satul Portiţa mai este legată şi de cinstirea cărţilor vechi liturgice, precum celebrul Liturghier de la 1713, al lui Antim Ivireanul.

La 10 Mai 1928, a avut loc premiera piesei de teatru în 4 acte şi 7 tablouri „Avram Iancu – tragedie istorică” în viziunea inimoasei şi distinsei Galliei Tudor, reflectând mândria naţional – creştină şi spiritul Crăişorului munţilor, plămadă din cremenea neînfricatului voievod Menumorut, din care desprindem scena venirii emisarului lui Kosuth Lajos, Voşvari, fost Feher Pal la Crăişorul Munţilor, pentru a-l convinge să treacă de partea tiranului său Kosuth Lajos.

„Voşvari, desface pachetul din mâna soldatului care l-a însoţit şi grăieşte cu curaj.

Ţi-am adus mantie, sabie (cu pietre încrustate pe mâner) şi calpac de-ale lui Arpad, precum şi un decret de General Gubernial! (Îi dă un plic sigilat). Şi aşa gătit, să mergi la Budapesta, unde am ordin să te duc!

Avram Iancu – (Le ia din mâna lui, le priveşte dispreţuitor şi i le aruncă la picioare). N-am nici un respect pentru penele acestea de tirani! Nu voi îmbrăca niciodată corcoaţele voastre, atâta timp, cât poporul meu e nedreptăţit de voi! …Kosuth Lajos nu va avea cinstea să mă primească de amic; regret!

Voşvari – (Adună hainele de pe jos şi le dă soldatului, apoi, prinde steagul din mâna lui, îl sfâşie enervat şi-l aruncă la picioarele lui Iancu). Hai, scoate sabia Iancule, pe viaţă şi pe moarte! Noi doi. Tu ai martori pe Căpitanii tăi, iar eu, numai ofensa adusă memoriei lui Arpad şi insulte adresate lui Kosuth Lajos!

Avram Iancu – (Liniştit). Ooo! Opreşte-te, Voşvari, nu mă bat cu tine!

Voşvari – Nu te mai baţi cu mine, zici?!. Explică-te!.

Avram Iancu – Ai fost în casa mea pe cale paşnică, la Vidra, şi odată ce ai stat la masa mea, nu te mai pot lovi!. Este un principiu moştenit de la Decebal al nostru!.

Voşvari – Bine atunci deleagă pe căpitanii tăi!.

Avram Iancu – Linişteşte-te Voşvari, nu vei fi ucis mişeleşte, aici unde ai venit cu steag alb, şi nici măcar prizonier, deci vei pleca teafăr, păzit de oamenii mei, până vei găsi trupele tale. Apoi vom lucra în mod cinstit, fiecare în fruntea oastei lui!. De vei cădea, aşa ţi-a fost ursita, de vei scăpa, norocul tău!. Acum noroc bun!.(Îi întinde mâna).

Voşvari – (Mişcat îi dă mâna, apoi salută milităreşte). Îţi mulţumesc!. Nobil principiu avea Decebal!” (ibid., p. 85)

Testamentul lui Zamolxis, al lui Burebista, al lui Decebal, şi-al tururor regilor şi voievozilor noştri, inclusiv Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, puneau înaintea Patriei pe Dumnezeu, iar în sânul ei aşezând pe conducătorii aleşi şi poporul neînfricat şi credincios, păstrând dincolo de demnitatea dacică şi onoarea Cavalerului trac.

Acest fapt, măreţ şi monumental ce se înscrie între marile Minuni ale lumii – Onoarea Cavalerului trac, nu l-au înţeles niciodată duşmanii noştrii creştini şi necreştini, nu l-au înţeles regii străini care au vitregit Ţara sub cârmuirea lor vremelnică, nu-l vor înţelege pururea oligarhia politicienilor de ieri şi de azi, renumiţi doar prin palavrele lor fără noimă, vorba lui Nicolae Steinhardt, ce pozează în „democraţi” de „dreapta”, „nedecişi” sau de „stânga”. „Nous avons assez de ces gens sans honte, dont l’insolence en matiere religieuse est rendue insupportable par leur irreligiosite meme, de ces discoureurs, ces acolytes de politiciens, costumes sans gout en habit de ville.” <<Ne-am săturat de aceşti oameni fără ruşine, a căror insolenţă în materie de religie este insuportabilă tocmai din cauza ireligiozităţii lor, de aceşti palavragii, de aceşti acoliţi de politicieni, îmbrăcaţi fără gust în haine de oraş.>> (N. Steinhardt/ Em. Neuman, Eseu despre o concepţie catolică asupra iudaismului – Iluzii şi realităţi evreieşti. Mănăstirea Rohia, Polirom, 2011, p. 91)

La afirmația profetică Ioan Aurel Popovici că „şi miturile şi legendele fac parte din istoria unui popor”, aş adăuga că Adevărul, Dreptatea, Demnitatea, Iubirea, Libertatea şi Onoarea întregesc însă conştiinţa suverană a unei Naţiuni creştine.

Omagiul pios adus de autor Profetului Mihail Eminescu, prin paşii purtaţi la Ipoteşti, Putna în 1971, la Budapesta în 2006, pe urmele generalului Georgescu P. Ion, care a sădit Codrul Eminescu prin cei 10.000 de brazi, care au sădit numele EMINESCU la 50 de ani de la urcarea pe cer a Luceafărului, la Raşca, Seini, Carei 2017, anual de 15 Ianuarie la Oradea, ne apropie de „Suma lirică de Voievozi”, familiarizându-ne cu călduroasa, vulcanica revistă „Familia” a lui Iosif Vulcan, care a ilustrat portretele marilor bărbaţi şi perle din strălucitoarele lor opere: mecena bihorean Nicolae Jinga, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d’Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Bariţiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloşca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarion, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alexandru Sterca Siuluţiu, Simion Bărnuţiu, Samuil Vulcan, Andrei Şaguna mitropolit şi baron, George Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice. De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1” →

Al. Florin ŢENE: Aduceri aminte – Primul roman citit de mine în copilărie a fost “ Zvetlana“de Octav Dessila

-125 de ani de la naștere-

În mica bibliotecă a părinților mei, pe lângă Biblie, broșura Prohodul, cărți de economie ale lui tata, și alte câteva cărți de Gib I.Mihăescu, se afla și roamnul “Zvetlana “ de Octav Dessila. Această carte o am și acum, după ce am desfințat câteva biblioteci, unele cu mii de volume, pe care le-am avut, datorită mutării noastre din Drăgășani, Baia Mare, Tarna Mare și Cluj-Napoca. Acest roman l-am citit la vârsta de 12 ani.A fost primul meu roman citit, după care au urmat cele al lui Gib I. Mihăescu, și încă alte mii de romane până în prezent.

Pe atunci nu știam mare lucru despre autorul cărții, însă acum, după atâția amar de ani, mi-am adus aminte despre acest autor când se împlinesc 125 de ani de la naștere.Drept mulțumire pentru prima carte a sa pe care am citit-o am scris acest articol.

DESSILA Octav, s-a născut la 4 dec. 1895, Bucuresti și moare la 29 iul. 1976 în București. A fost prozator si dramaturg.

Părinții săi au fost Iorgu Dessila, functionar la CFR, si Aristița (n. Gheorghiu).

A absolvit prima promotie a Liceului Militar de la Mânăstirea Dealu cu grad de ofițer.

Debuteaza editorial cu romanul “Dragomir Valahul” apărut în 1927 pe când împlinise 32 de ani, a urmat, apoi “Zvetlana” (1930), “București, orașul prăbușirilor” (1930), ‘Neastâmpăr’ (1934), “Turba” (1936), “Cartea cu minciuni” (1936), “Două chemări” (l-D”, 1936), “Iubim” (I-III, 1941 -l943), “Porti fără număr” (I-II, 1946). A scris si teatru (Un om care dă palme vieții, 1938; Mihai Viteazul, în 1967. A fost membru al Societății Scriitorilor Români (193l-l948) si al Uniunii Scriitorilor (din 1967). A primit Premiul Soc. Scriitorilor Români (1935); Premiul „I. Al. Bratescu-Voinesti” al Academiei. (1937).
Trilogia “Iubim” (194l-l943) urmează și încheie succesul de public al romanelor sale.

Între cele două războaie mondiale era un scriitor foarte citit, alături de roamenle lui Cezar Petrescu.

Scriam într-un eseu că, de-alungul timpului, cărțile au o mișcare secretă pe rafturile bibliotecilor.Această mișcare se datorează schimbării gustului cititorilor, sistemului politic și a evoluției civilizației.

Republicarea ei intr-o ediție revăzută (1970) nu reușește să învie nici măcar atenția cititorilor amatori de asemenea romane, ci confirmă caracterul caduc al producției sale literare.

De la Neastimpar (1934) la Iubim (I-III, 194l-l943), autorul a trecut prin dublul comandament al vârstei personale și al comenzii sociale. Dacă în primul roman (ca si in Turba, 1936, de altfel) iubirea este înțeleasa ca o rezultantă a senzualității trăite și etalate, în celalalt, iubirea se încarcă de „spiritualitate”, dar în ambele atitudinea este excesivă. Și, pentru ca schimbarea să nu treacă ne observată, povestitorul impreuna cu personajele ciclului Iubim (I inceput de viata, II Sfirsit de viata, III Uitam prea repede) dezicerea cu un pueril si neverosimil orgoliu de orice chemare a singelui, fie ca este vorba de un boier îmbătrânit în chefuri – și atunci lucrurile se lămuresc -, fie ca la mijloc se află adolescente pline de calităti, la care teoriile iubirii ascetice devin cel putin bizare. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Aduceri aminte – Primul roman citit de mine în copilărie a fost “ Zvetlana“de Octav Dessila” →

Lansare Duminică la Mănăstirea Petru Vodă. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: “De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul” – Convorbiri cu Victor Roncea și GENERAȚIA MĂRTURISITOARE – Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea – Mărturii inedite consemnate de Florian Palas

Mănăstirea Petru Vodă, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și martirilor din temnițele bolșevice, lansează duminica aceasta, după sfânta liturghie, o nouă lucrăre dedicată Părintelui Justin Pârvu, la 7 ani de la adormirea sa întru Domnul. Jurnalistul Victor Roncea a publicat sub egida Mănăstirii o carte de interviuri cu Duhovnicului Neamului, intitulată PĂRINTELE JUSTIN: “De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul”, citat extras dintr-un interviu acordat ziaristului de mărturisitorul ortodoxiei, fost deținut politic timp de peste 16 ani.

Lucrarea are în deschidere cuvinte ale Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, IPS Teofan și Arhiepiscopului Tomisului, IPS Teodosie, împreună cu o prefață a Monahului Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin, cât și mărturii despre minunile din viața pământeană și cea cerească a marelui duhovnic relatate de Maica Justina Bujor, stareța Mănăstirii Paltin – Petru Vodă și de Arhimandritul Hariton Negrea, stareț al Mănăstirii Petru Vodă.

Citatul mai larg din care s-a ales titlul este un îndemn profetic pentru tot creștinul zilelor de azi: “Vor veni vremuri grele asupra ortodocşilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmtorările ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nădejde la darurile cele veşnice, la dragostea Mântuitorului care ne aşteaptă să fim alături de El, în ceruri, alături de toţi sfinţii mărturisitori ai adevărului Lui. Pentru că de nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul. Aceasta a fost cheia dăinuirii neamului românesc.”

Cartea, dedicată In Memoriam Doamnei Aspazia și Bunicii autorului, va fi disponibilă după lansare, pentru început, la Mănăstirea Petru Vodă și la Librăria Sophia, din București. Mai multe detalii, la ParinteleJustin.Ro

GENERAȚIA MĂRTURISITOARE

Totodată, cu aceeași ocazie, după prezentarea de la Centrul Reduta din Brașov, va fi lansată și la Petru Vodă lucrarea profesorului Florin Palas GENERAȚIA MĂRTURISITOARE – Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea – Mărturii inedite. Doamna Aspazia Oţel Petrescu, născută la 9 decembrie 1923 și plecată la Domnul pe +23 ianuarie 2018, fostă ucenică a Părintelui Arsenie Boca, s-a remarcat după cei 14 ani de temniță kominternistă prin cuvântul viu pe care l-a răspândit prin cărțile sale memorialistice călăuzitoare pentru generațiile viitoare, iar Domnul Nicolae Purcărea, martir cu 20 de ani de temniță grea prin 11 închisori bolșevice, (13 Decembrie 1923 – 25 Septembrie 2015) a fost desemnat pentru darul său de sculptor popular Tezaur uman, titlu acordat la nivel mondial persoanelor „purtătoare, păstrătoare şi transmiţătoare de elemente de patrimoniu cultural imaterial”.

Florin Palas este profesor și jurnalist, fost președinte al Ligii Studenților Brașov, fondator al Centrului Rezistenței Anticomuniste, în cadrul căruia a efectuat cercetări privind fenomenul bolșevic și a cules mărturii de istorie orală ale supraviețuitorilor anticomuniști din rezistența armată din Munții Făgărașului și ale unor mari mărturisitori ai închisorilor comuniste. A fost unul dintre coordonatorii lucrării „Eroi pentru România. Brașov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente” (alături de jurnalistul Victor Roncea și luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski), îngrijitor al lucrărilor de memorialistică “Victime și călăi” (al cărei autor este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România, Octav Bjoza), “Generația neînfrântă” (scrisă de luptătorul anticomunist, dr. Teofil Mija) și “Destăinuirile unui pribeag” (lucrare aflată sub tipar, cuprinzând memoriile de război, de prizonierat în lagărul sovietic din Oranki și încarcerare în temnițele comuniste din România ale ofițerului Stelian Rădulescu). A îngrijit, împreună cu Crina Palas, lucrarea Poeți după gratii, editată de Mănăstirea Petru Vodă.

Victor Roncea este ziarist din 1990, când a debutat ca fotojurnalist în revista „Glasul” a Ligii Studenților și la ziarul „România liberă”, ca reporter. A studiat fotografia în Statele Unite ale Americii unde s-a refugiat după Mineriada din iunie 1990 și unde a fost și corespondent pentru presa din țară. A mai lucrat la publicațiile „Mișcarea”, „Ultimul Cuvânt”, „Ziua”, ca șef departament și senior editor, „Curentul”, ca redactor șef adjunct, și a mai colaborat și la alte reviste. În prezent este publicist la ZiaristiOnline.Ro, ActiveNews, „Bursa”, „Evenimentul Zilei” și „Evenimentul Istoric”. Este cercetător extern CNSAS din anul 2006 și a scris, editat și coordonat 15 lucrări de specialitate, pe teme geopolitice, istorice și jurnalistice. Este membru al mai multor organizații civice și profesionale și a primit mai multe premii pentru activitatea sa, cel din urmă fiind Premiul „Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan” conferit de Centrul European de Studii Covasna-Harghita al Academiei Române, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș și Episcopia Covasnei și Harghitei, „în semn de prețuire și recunoștință în sprijinirea Bisericii Ortodoxe, a școlilor în limba română și a instituțiilor de cultură românești din județele Covasna, Harghita și Mureș, în cadrul Proiectului Români pentru Români”. I-a avut drept duhovnici și îndrumători pe Părintele Sofian Boghiu, încă din 1986, pe Părintele Gheorghe Calciu, în SUA, pe Părintele Constantin Voicescu la revenirea în țară, și apoi pe Părintele Ioanichie Bălan și pe Părintele Justin.

Prezentăm aici, din lucrarea dedicată Părintelui Justin

Cuvântul autorului

De vorbă cu un Sfânt

La 7 ani de la intrarea în veșnicie a vrednicului de pomenire Părintele nostru Justin, Bătrânul Munților cu 17 ani de temniţă şi 77 ani de monahism, la îndemnul și cu binecuvântarea Părintelui Stareț al Mănăstirii Petru Vodă, Arhimandritul Hariton Negrea, am adunat 7 interviuri cu Duhovnicul Neamului, publicate în timpul vieții sale pământești, ca semn de mic omagiu spre rodnica lui amintire, pentru a pune din nou în valoare cuvintele sale de foc, mereu arzând spre luminarea tuturor credincioșilor, a tuturor cititorilor.

O parte dintre acestea, conform prorociilor Părintelui și încercărilor vremurilor pe care le trăim, au dispărut de pe suprafața internetului sau au fost reclamate de neprietenii României și ai Adevărului pentru a fi eliminate din spațiul public al realității orwelliene pe care o trăim. Au fost, într-adevăr, singurele interviuri apărute într-un ziar de circulație în tot spațiul istoric și spiritual românesc, din țară și străinătate, cum a fost celebrul și puternicul ziar Ziua. Aceasta a și deranjat dușmanii cunoscuți ai Cuvântului. Iată de ce cred că este important ca aceste convorbiri publicate în presa națională, să fie reunite în volum și iată de ce îi încurajez pe toți colegii mei de breaslă care au avut acest privilegiu, de a intervieva un Sfânt în viață, cât și pe toți credincioșii și fiii duhovnicești ai Părintelui, pe toți trăitorii minunilor sale din trecut, prezent și viitor, să vină cu mărturiile lor spre a fi adunate și publicate la sfintele mănăstiri ctitorite de fostul deținut politic spre slava lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și Sfinților Arhangheli și ai mărturisitorilor neamului românesc și credinței cele adevărate.

Cu ajutorul Domnului, vom întregi această lucrare cu discuțiile încă nepublicate pe care le-am avut cu Părintele Justin de-a lungul anilor. Cuvintele Duhovnicului Neamului trebuie redate spre veșnicie pentru că ele constituie un perpetuu îndemn la luptă pentru Adevăr. Așa cum ne îndruma însuși Părintele: „Gazetarul trebuie să fie omul liber care să exprime cuvântul nu al lui, ci al nației. Gazetarul trebuie să aibă mereu în față nevoile nației. El nu scrie de dragul artei. Orice rând scris într-o gazetă, într-o revistă, într-o carte, trebuie să aibă în vedere starea aceasta a nației. El e un apostol, al nației, gazetarul.”

În dorința de a se întări în conștiința publică drept un îndemn întru apărarea ființei naționale am preluat titlul acestei lucrări – „De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul” – din unul dintre interviurile acordate de Duhovnic ziarului Ziua. Astăzi fraza este răspândită, după părerea mea, în aproape întreg spațiul ortodox românesc. La fel de cunoscut este cuvântul ce ni l-a lăsat pe patul de moarte Părintele Gheorghe Calciu, când l-am vizitat la Spitalul Militar puțin după vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Atunci, preotul veșnicei tinereți ne-a spus, mie și fratelui meu, George, profeția tulburătoare “O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!”. Am fost mișcați atunci de confesiunile pe care ni le făcea Părintele Calciu, îndrumătorul pașilor mei în credință pe când eram în Statele Unite ale Americii, dar nu cred că am realizat că este, cu adevărat, o prorocie. Așa cum, atunci când Părintele Justin ne spunea că „Vor veni vremuri grele, prin ce am trecut noi este nimic pe lângă cele prin care veți trece voi”, nu ne venea să credem. Ce ar putea fi mai greu decât iadul îndurat de bunicii noștri în pușcăriile bolșevice?, ne întrebam uimiţi. Şi iată că urgia – cum a definit-o Părintele – a venit. Și o trăim azi, cu efecte devastatoare asupra sufletelor neîntărite și sănătății naționale și, mai ales, asupra copiilor României și viitorului lor. În urmă cu mai bine de un deceniu, mai precis în ianuarie 2009, Părintele Justin, „un biet bătrân din Munții Neamțului”, avertiza printr-un Apel național asupra a ceea ce părea bizar pentru necunoscători – riscurile RFID și RF-EMF (sistemele de identificare prin radiofrecvență și câmpurile electromagnetice de radiofrecvență și microunde) asupra umanității și pericolele internetului obiectelor și controlului total prin ceea ce numeam dictatura biometrică. Astăzi, pandemia 5G este aici și viitorul profețit de Părintele Justin pândește nu numai România ci întreaga lume. Mulți, enorm de mulți oameni nu înțeleg nici azi ceva din aceste teme care vor supune omul inteligenței artificiale și, în termeni eshatologici, antihristului. Rândurile din această carte sunt și un remember al avertismentelor Duhovnicului.

Mulțumesc aici tuturor maicilor și monahilor care ne-au ajutat de-a lungul acelor ani și ne-au susținut până azi prin blândețea și rugăciunile lor, maicii-ziariste Fotini și monahului Filotheu Bălan, secretarul personal al Părintelui Justin, precum și, de asemenea, maicii stavrofore Justina Bujor și părintelui arhimandrit Hariton Negrea, ucenici ai Părintelui Justin rămași la conducerea celor două mănăstiri de la Petru Vodă ctitorite de Părintele Justin, și ale căror mărturii despre marele Duhovnic al Ortodoxiei române le-am adăugat în acest volum.

Multe mai sunt de spus despre Părintele nostru, a cărui prezență continuă o simțim, la nevoie sau când ne poartă pe aripile rugăciunilor sale. Dar ceea ce ne unește, probabil, cel mai mult, pe toți cei care am fost mângâiați de harul său, este infinitul dor de Părintele. Să rămânem uniți în acest dor de Cer, așa cum ne-a învățat Părintele Justin, spre iertarea păcatelor noastre, dăruirea întregii noastre vieți lui Hristos Domnul și mântuirii cea de obște a neamului nostru românesc.

Hristos a Înviat!

Victor RONCEA

Ziaristi Online

Iurie BRAȘOVEANU: Muza mea (poeme)

MOTTO:

…Aripa ta e cerul, credința mea şi dorul,

iubirea şi durerea, căderea mea şi zborul….

Iurie Braşoveanu

MUZA MEA

Eu știu, a fost război în Cer

Și muza mea e greu rănită.

Cum să renasc eu din blestem

Când aripa mi-e doborâtă?

O, Doamne, vreau cu Pacea Ta

Să ungi aripa mea rănită,

Presoară liniștea din Cer

Pe fruntea mea cea obosită.

Și-aud un glas:

,, Fii liniștit,

Cel care-mi ceri azi îndurare,

Eu pun hotar între blestem

Și între-a Cerului iertare.

În gândul tău înălțător

Cobor scântei de lumânare,

Iar muzei tale îi dau Eu

Un Cer întreg, fără hotare.”

DAR NU-I AȘA…

Dar nu-i așa că stelele

În gândul tău nu mor?

Șopti în noapte-ncet

Un glas mângâietor.

Da, am răspuns zâmbind

Spre înălțimi astrale,

Ele-mi adorm gândirea

În visuri ideale.

Continue reading „Iurie BRAȘOVEANU: Muza mea (poeme)” →

Grațiela POPESCU- GIUVARA: IT ANALYTICS IN ACTION (II)

***Sever Spânulescu, ARM Microcontrollers Programming for Embedded Systems: STM32F4-Discovery CMSIS and HAL-API in IAR-EWARM or Keil-MDK Kindle Edition

Sever Spânulescu, ESP32 programming for the Internet of Things: HTML, JavaScript, MQTT and WebSockets solutions (Microcontrollers and IT Book 1) Kindle Edition

Microcontrolerul este un circuit integrat (IC) care conține, pe lângă unitatea de procesare CPU și alte circuite specializate, precum memoria fixă ROM (Read Only Memory) sau memoria volatilă RAM (Random Acces Memory), sau alte circuite specializate precum convertoare digitale etc.

Receptarea mediatică a studiilor despre microcontrolere –vorbim despre studiile de top 1 în cibernetica mondială – ce aparțin distinsului universitar roman, profesor doctor Sever Spânulescu, receptarea publică

a fost deseori doar informativă. Jurnalistul, dar și publicul, vor fi, în mod evident, frapați de ascensiunea românească, într-un domeniu exclusivist hi-tech.

Dar să trecem de bariera strictă a informației de presă. Semioticianul Jean Baudrillard făcea, în mod constant, comentarii despre hiperrealitatea science-fiction ce caracterizează Statele Unite. Spre exemplu, Salt Lake City “are transparența și curățenia supranaturală ca din altă lume a unui loc din spațiul cosmic”, marele deșert din Vest este “un fragment de peisaj de pe o altă planetă, un loc unde domnește o altă temporalitate, mai profundă” sau, în institutele de cercetări de la Torrey Canyon “sunt îndeplinite toate cerințele biologice ale viitorului, combinând grandoarea geologic neatinsă a pământului cu tehnologia informațională a unei stații orbitale” (America, Jean Baudrillard). Eseurile ne fascinează prin dominanta semnului, chiar fetișism semnificant, de semiotician ce reduce la un joc referențial al semnificației, complexitatea “cyberpunk” a Americii. Cunoașterea teoretică, obiectivă, empirismul, devin transfigurare, abstract, fișe de antropologie culturală, sau model recurent al cunoașterii.

Tehnologia hi-tech reprezintă o mișcare de avangardă inclusiv a limbajelor.

Structuralismul, mentalitatea obiectivantă a științei moderne, s-au transformat, atipic, în adevărate “utopii” și paradigme necunoscute omului obișnuit, care are nevoie de o popularizare științifică a subiectului.

Sunt cărți cu un scop formativ, limbaje de programare adaptate unor “entități ezoterice” (microcontrolerele), fără a avea nimic narativ din teoria conspirației, semnificând complex, Continue reading „Grațiela POPESCU- GIUVARA: IT ANALYTICS IN ACTION (II)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din memoria sufletului

Sufletul

terenul de joacă al amintirilor

Zilnic aleargă prin curtea lui bucurii purpurii

tragedii

sau cuvinte îmbrăcate în zale

foșnet de săbii ascuțite în gând

sau parfumuri de gesture sublime

ce îl înmoaie

înflorindu-I petalele cu satisfacții de crin înflorit

și îmbrățișări de trupuri

agale lipite de împliniri

visate

Tolba vânătorului de iluzii

plecată pe drum

la cules de speranțe

Pragul

de care trecem mereu

fără să îl atingem

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Septembrie 2020

Florentina SAVU: Călătorie în doi

CĂLĂTORI SPRE ABSOLUT
Marilena Răghinaru și Ionel Arădoaie

-Note de lectură –

Firi romantice și visătoare, cei doi poeți se încumetă să exploreze acest absolut, să călătorească în „diligența” sa cu toată disponibilitatea interioară și cu toată deschiderea spre frumos, să se îndrepte spre o lume greu de atins fizic dar imaginația creatoare a fiecăruia dintre ei poate oricând face posibil acest lucru.
Visurile lor sunt visurile omenirii, sunt visurile care ne urnesc spre necunoscut, spre explorări și spre descoperiri ale propriului Eu. Inima lor devine fluture în zbor către Everestul Iubirii.
Când vârful acelui Everest este atins înseamnă că ești aproape de acel absolut spre care ai tins, pe care ți l-ai dorit și ți l-ai visat.
Ionel Arădoaie este cel care îi propune Marilenei Răghinaru evadarea din lumea aceasta comună într-o lume strălucitoare de basm, pe tărâmuri de legendă în care zeitățile încă sunt respectate și iubite, în care tradițiile, locurile și poezia se împletesc și îndeamnă la visare. El o asigură că ajunși în acele locuri de basm:
„Ne vor așterne-n cale covoare lungi de flori
Și ne-or boteza cu ale lor nume, din povești,
Purtați în baldachine, pictate în vii culori
Ca doi Maharajahi, în straie-mpărătești

Vom deveni legenda Tărâmului de Aur,
Ne vor cânta dervișii, în mantre cu mătănii,
Când vom zbura în noapte, cu aripi de balaur
Ca în Mahabharata, călare pe dihăniil”
(Călători spre absolut)
Răspunsul și acordul ei nu întârzie să apară fiindcă la rândul său își dorește să scape de liniștea „prea apăsătoare” în care își duce existența și atunci evadarea din cotidianul plictisitor spre tărâmuri demult visate o atrage dar și mai mult o atrage călătoria alături de iubirea sa:
„N-aș vrea să fiu crăiasa ta de gheață
Pe calea șerpuind spre Absolut…
Nu-mi dărui un suflet sau o viață,
Croiește-mi pelerină din sărut!”
Pe oriunde vor călători cu gândul și cu visul ea își va întări dorința de evadare:
„Cutreierând prin recile tărâmuri,
Nu vom lăsa ca gerul să ne doară,
Ne-om însoți cu florile pe drumuri
Să evadăm în altă Primăvară!” (Să evadăm!)
Pentru Marilena absolutul îl reprezintă iubirea sinceră, adevărată ci nu viața din povești, zeitățile de odinioară, tărâmurile de basm, însă călătorește alături de el din iubire.
El pare un prinț desprins din acea lume extraordinară, lume în care vrea să o introducă și pe ea fiindcă simte că este îndrăgostit și vrea ca la rându-i să fie nu numai iubit ci și admirat:
„Singurul leac îmi ești tu sau îmi e ghilotina
Chiar dacă cerul va cădea pe pământ,
Dă-mi dragostea ta, mi-ești în viață divina,
Ultima dulce iubire în suflet și-n gând!”
(Îndrăgostit)
Este emoționant răspunsul celei de care se simțea îndrăgostit, răspuns în care ea amintește de majoritatea cuplurilor celebre din literatura universală reproșându-i oarecum că el o căuta în imaginea tuturor acelor femei celebre și nemuritoare: Penelopa, Nemesis, Cleopatra, Galateea, Julieta, Cătălina din „Luceafărul” eminescian, Ofelia, Isolda.
Ca o concluzie amară și ca o speranță de împlinire pe plan terestru, Marilena îi spune cuminte:
„N-ai priceput de ce ne-ndurătoarea soartă
Nu o lăsa defel s-apară-n drumul tău,
Doar ea te aștepta sfioasă și mirată
Nu-n locuri legendare, ci-n…gara din Buzău” (Căutări)
El-iubitul, Ea-iubita, Ea cerebrală și mai pământeană, El visătorul, Zburătorul, magicianul pregătit să scoată din jobenu-i fermecat lumea de poveste și pe femeia visurilor sale.
Poate de aceea, deși îl iubește, Ea nu dorește să-i devină o frână în drumul spre absolut:
„Nu-i loc pentru-amândoi în visele-ți mărețe,
Urmează-ți singur calea, respectă-al tău destin,
Te urcă singuratic pe culmile semețe,
Nu vreau să-ți fiu o umbră, vreau doar să te susțin”Ne(credința)
El nu este de acord cu îndemnul Ei fiindcă dorește să meargă alături, completându-se unul pe celălalt nu numai în poezie ci și în viața de toate zilele:
„Te iau cu mine, de-i ploaie sau furtună,
La stânga mâinii mele, alăturea mereu,
Să punem capăt Lumii, proastă și nebună,
Cu stihuri de iubire, iubiți de Dumnezeu”(Credință)
Poetul din el visează la lumea selectă de altădată, la lumea lui Baudelaire, a lui Minulescu, La Martine, La Fontaine, Paul Cezanne, Piaf, Fernandel, Jean Marais, Luis de Funes, la acel Paris plin de parfum și culoare prin care fantezia aleargă liberă și elegantă, cultivată și elevată.(Visând la Paris)
La fel de elevată apare și replica Ei însoțindu-l la toate întâlnirile din visele sale ca la final să-l readucă cu picioarele pe pământ:
„Spunând povești după povești,
Din reverie te trezești
Nemaiștiind…a fost un vis
Sau chiar ai fost pe la…Paris?” (Visător prin…Paris)
Vise frumoase, creatoare de versuri spectaculoase. Iubirea lor este închisă între copertele unor cărți de dragoste scrise în tandem, unde fantezia se înșiruie liberă în poeme arzătoare:
„Timpul nu-i oprit în orologii sparte,
Ne întâlnim, sălbatici, între coperți de carte
Sărutul ne e-n versul încolăcit în noapte
Iubiți, beți de parfumul din vinul Lunii coapte”(Călător spre tine)
Ea își dorește o iubire mai pământeană, o iubire dincolo de slova cărților, cu plimbări mână în mână, admirând natura și cerul, trăind iubirea cu bătăi de inimă accelerate ci nu iubirea aceea fantezistă din versuri:
„Aș vrea prin Crâng să mă mai ții de mână,
Să-i admirăm covorul ruginiu
Când se-odihnește eclipsat de Lună,
Nu doar prin versuri fade, să-l descriu” (Ne-a uitat Crângul)
Și mai adaugă ea, modestă ca de obicei:
„N-am coroană de safire, faima vreau să-ți aparțină,
Admirat la infinit, pentru slova-ți cea divină,
Împărat peste cuvinte, monarh veșnic printre stele,
Continue reading „Florentina SAVU: Călătorie în doi” →

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Poeme

Ce e poetul

Prea mic mă simt, a scrie poezie,

Necesită o minte prea aparte,

Un suflet coborât din Veșnicie,

Trecând, gândind și dincolo de moarte.

Cred că necesită puțin din toate

Substanțele care compun un geniu,

De-aceea a scris versuri Eminescu,

Care trec din mileniu în mileniu.

A fi poet îți este scris în stele

Și aura se dă, nu se obține,

Eu doar găsesc, prin versurile mele,

Câte un drum, sau poartă, către tine.

A fi poet își dă verdictul marea,

Doar dacă poți să te-nțelegi cu ea,

Și te primește să visezi, în valuri,

Scriind, cum și Luceafărul scria.

A fi poet e un limbaj aparte,

Din tot ce s-a iubit și s-a durut,

Scriind, să treci și dincolo de moarte,

A fi poet înseamnă Absolut.

Apa minții m-a-mbătat

M-am mințit că sunt poet,

Însă timpul care trece,

Mi-a răspuns că-s un bețiv,

Îmbătat cu apă rece.

Tinerețe fără minte,

Cu-un surâs de-ndrăgostit

Și cu câteva cuvinte,

Multe inimi am robit.

A rămas obișnuința

De-a-i minți iubirii noastre,

Dar mă ceartă azi conștiința,

Pentru-atâtea versuri proaste.

Un sărut pe-o dulce gură,

Dorul din privirea ta,

Am vrut eu literatură,

Dar poetu-i altceva.

Este vrajă și prezență,

Al lui spirit îl trăiești,

Nu ca mine, o absență,

Vine somnul când citești.

Clasa mea este aparte,

Din poeții așa-ziși,

Suflet ce s-a scurs în carte

Și-un sărut pe ochi deschiși.

Din curente nu fac parte,

Știu că mă veți judeca,

Un nebun a scris o carte,

Nimeni n-o va cumpăra!

Dar a mea singurătate,

Ce, nicicând nu m-a trădat,

Mi-a dat viață fără moarte,

Am scris vers din dor curat.

Recunoaștere, nu-mi pasă,

Viața, ca o boare, trece,

Versuri proaste-a scris poetul,

Îmbătat cu apă rece.

Lacrimi în fața oglinzii

Cu căciula pe-o ureche

Și cu ochii în pământ,

Am înlăturat, cu ciudă,

Tot ce-n mine era sfânt.

Amintirile de-o viață,

S-au vândut pentr-un argint,

Totul a rămas în ceață

Când am învățat să mint.

Azi îmi dau, chiar mie, însumi,

Fericire pe cartelă,

Părăsindu-mi adevărul,

Duc o viață paralelă.

Am crezut că eu vânasem,

Astfel, pacea sufetească,

Astăzi nici un sufet sincer

Nu mai vrea să îmi vorbească.

Sunt o mare fără valuri

Și un cer fără albastru,

Sunt secat de idealuri,

Părăsit, bolnav, sihastru.

Noi găsim, cu toții, calea,

Simt c-așa va fi și știu,

Dar va fi singurătate

Și de-asemeni, prea târziu.

Mai fă un pas

Când o să simți că ai ajuns la capăt,

Și zilele-s din ce în ce mai grele,

Mai fă un pas, o poartă ți-am deschis,

Să te retragi în versurile mele.

Poate acolo vei găsi ceva,

Un leac pentru dureri de duh și minte,

Mai fă un pas, fereastra ți-am deschis,

Dă-mi mâna ca să mergem înainte.

Prea multă dragoste, prea multă ură,

Ce poate spune-o inimă nebună

Despre iubirea neîmpărtășită?

Cuvintele ce-n suflet încă sună…

Alcătuiesc un basm ce se termină

Cu-un vis frumos în neaua ce se cerne,

Coboară-te în versurile mele

S-aduci ofranda dragostei eterne.

Când vei simți că se termină drumul

Și-n întuneric, singură-ai rămas,

Coboară lin, în versurile mele,

Iubește iar, dă-mi mâna, fă un pas.

Încă un pas, să treci în zi, din noapte

Și-ncearcă, înc-o dată, să revii,

Ca să găsești săruturi printre șoapte

Și dragoste în mii de poezii.

Să-ți spun cât te iubesc

Cântă, cucule nebun, tu cântă,

Singur în pădure viețuind,

Cât de bine te-nțeleg pe tine!

Sunt acel ce s-a născut iubind.

Cât de mare-i sufletul în mine!

Calculele s-au făcut greșit,

A trecut prea repede și viața

Și tot nu mă satur de iubit.

Mă gândesc la cei ce niciodată,

N-au avut, poate nu își doreau,

Dragoste, să simtă și să-mpartă..

Ce-au avut, trăind, acum ce au?

Nu stau mult ca să le plâng de milă,

Ei crezând că-s eu de mila lor,

Căci am dor, durere, vis și lacrimi

Și mă-ndrăgostesc de mii de ori.

Cântă, cucule, fără-ntristare,

Uneori, o clipă de iubit,

Între două inimi dăruite,

Poate face cât un infinit.

Ce-i un ceas sau o eternitate?

Sunt aceleași, în trăirea lor,

Vine peste noi singurătate,

Când iubirile se nasc și mor.

Ce contează ce simți tu, ființă,

Care cânți, sau plângi, sau tacı și-atât?

Dragostele trec, dar cea din tine,

Te-nsoțește-ntr-una, pe Pământ.

———————————-

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI

Turcia, Istanbul

12 septembrie 2020

Continue reading „Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Poeme” →

Ioan-Aurel POP: Principele Constantin Brâncoveanu și trecerea sa prin eternitate

Forumul Național Cultural „Brâncoveniana”, din 12 septembrie 2020, organizat de oameni de bine și animat de istoricii George Coandă și Valentina Vasile, merită numai cuvinte de laudă. Gândurile de pioșenie, ridicate spre ceruri din Palatul Brâncovenesc de la Potlogi, vor ajunge desigur la sufletul lui Constantin Brâncoveanu, ale fiilor Constantin, Ștefan, Radu, Matei, precum și al sfetnicului Ianache, ajunși să fie părtași ai patimilor lui Hristos, încununați cu sacra coroană a muceniciei. Scriu aceste sărace rânduri la îndemnul lui Claudiu Dumitrache, cu regretul de a nu putea fi de față la ceremonii.

Reconstituirile istoriografice nu concordă niciodată pe deplin cu realitățile de la care pornesc, iar acestea din urmă se situează întotdeauna mult prea departe de legendele și miturile pe care le generează și care incită imaginația urmașilor. Această constatare este evident valabilă și relativ ușor de ilustrat în cazul personalității principelui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) , stins din această viață prin mijlocirea unui martiriu, cu mai bine de trei secole în urmă și devenit sfânt. Istoricii, după menirea meseriei lor, i-au reconstituit epoca și personalitatea, fiind încă departe de realizarea unei imagini complete a aceea ce a fost atunci. Totuși, această imagine, inițiată la scurt timp după moarte, dar statornicită mai ales în ultimul secol și jumătate, cuprinde cinci fațete ale domniei și personalității domnului român, unele evidențiate mai pregnant, altele doar schițate .

Este vorba mai întâi de sacrificiul domnului (martiriul) în numele credinței și al țării sale . După aproape 26 de ani de domnie, în care a știut adesea să înșele vigilența autorităților otomane și să navigheze învingător printre obstacolele interne și externe, domnul cu cei patru fii și cu sfetnicul însoțitor aveau să se lase sacrificați, la 15 august 1714, refuzând salvarea prin abdicarea de la legea românească și credința creștină. Acest sacrificiu sau martiriu în numele valorilor morale și religioase supreme a fost perceput aproape instantaneu ca unul deopotrivă personal și colectiv. Odată cu trecerea în viața eternă a domnului și a familiei sale, era salvată, prin calitatea lui Constantin Brâncoveanu de conducător suprem al Țării Românești, întreaga națiune română, care repudia supunerea în favoarea libertății și umilirea în favoarea demnității. Derularea martiriului în ziua Adormirii Maicii Domnului a sporit taina sacrificiului în numele poporului său – precum făcuse odinioară Mântuitorul vegheat de Sfânta Maria – incitând imaginația populară și dând frâu liber legendei.

O altă latură care a trezit atenția istoricilor a fost politica externă a domnului, calitatea sa de diplomat, de negociator pe nisipuri mișcătoare, într-o perioadă de redimensionare a continentului . Istoricii vorbesc – cu referire la cumpăna secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea – ca despre o epocă de „criză a conștiinței europene” , pricinuită de „trecerea de la mica la marea Europă” . După căderea Constantinopolului sub otomani (1453), era tot mai evident că modelul european de civilizație biruitor era cel occidental (catolic și protestant, concurențial, activ, eficient), în condițiile în care modelul răsăritean (ortodox, contemplativ, defensiv, fatalist) intrase în disoluție și restructurare, sub semnul Islamului. Eșecul celui de-al doilea asediu otoman al Vienei (1683) declanșează prin Reconquista expansiunea spre est a modelului occidental, cu tendința de a cuprinde sub semnul modernizator al acestuia și Țările Române. În paralel, modernizarea după tipicul occidental era inițiată și în Rusia lui Petru cel Mare, prin reformele introduse de către acest suveran.

Astfel, Constantin Brâncoveanu ajunsese să domnească atunci când imperiul sultanilor (căreia Țara Românească autonomă îi era supusă prin relații sui generis de vasalitate) intrase în declin (Dimitrie Cantemir avea să scrie atunci chiar „istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman”), pe fondul sporirii forței împăraților romano-germani din Casa de Habsburg și a autorității Rusiei petrine, conduse și ea de un lider (țar) recunoscut de Occident drept împărat. Până la urmă, după cum a perceput din prima clipă Constantin Brâncoveanu, nici slăbiciunea otomanilor și nici avântul recuperator al puterilor creștine dinspre nord-vest și, respectiv, nord-est nu erau atât de ample în realitate încât să justifice și să determine atunci o schimbare radicală a statutului Țărilor Române. Astfel, Brâncoveanu a fost nevoit și capabil să ducă – după formularea plastică a lui Nicolae Iorga – „o politică de continuă observație” , în cadrul existent, neacceptând să devină supusul nimănui. Domnul a oscilat în politica sa externă nu din lipsă de fermitate, ci din realism, adaptându-se rapid meandrelor făcute continuu de marile puteri.

Brâncoveanu a fost portretizat de istorici și ca reformator, ca un prevestitor al politicii de reforme (mai ales fiscale), pe care aveau s-o practice succesorii săi. Dările au fost strânse, în general, de la populație în chip eficient, încât visteria domnului și statului (încă cele două se confundau în mare parte) a fost și a trebuit să fie mereu plină . Domnul era caracterizat ca unul care „știe să tundă oaia până la piele fără ca aceasta să țipe”. Această abilitate, dublată de bogăția personală moștenită și dobândită, ca și de plasarea veniturilor sale bănești în locurile cele mai sigure (la Viena sau la Veneția) i-au adus faima de om foarte bogat, fiind supranumit „prințul de aur”. Cu ajutorul numeroaselor sale pungi cu galbeni (date mai ales sultanului și înalților demnitari otomani), principele român a dobândit succese diplomatice notabile, ajungând să răspundă de soarta țării peste un sfert de secol. Pretinzând descendența din neamul Cantacuzinilor (de spiță imperială bizantină) și al Basarabilor (dinastia fondatoare a Țării Românești) și avându-l drept model pe Sfântul Împărat Constantin – fondatorul Noii Rome – principele român și-a purtat cu fast aproape imperial rangul, pe linia „Bizanțului după Bizanț”, fiind unul dintre cei mai mari ctitori și patroni culturali din istoria românilor . A protejat biserica ortodoxă și cultura bisericească și laică, stimulând școala și tiparul, pictura și arhitectura, artele minore. Mitropoliții Țării Românești se intitulau și atunci – conform tradiției din secolul al XIV-lea – „exarhi ai Laturilor”, așa cum făcea pe la 1700 Teodosie, originar din Transilvania, din Veștemul Sibiului, ilustrând vechiul patronaj pe care întâi-stătătorii de la Argeș (mutați apoi Târgoviște și București) îl dobândiseră de la Constantinopol asupra ortodocșilor din Ungaria și țările supuse coroanei ungare.

Continue reading „Ioan-Aurel POP: Principele Constantin Brâncoveanu și trecerea sa prin eternitate” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)

MOTTO:

E timp la golful vechi să vii:

Tăcerea verbele sunt coapte.

Pe dunga zării arămii

Au fâlfâit fluturi de noapte

………………………………………..
Și n-ai să-ți amintești nimic

Decât cum cântă pentru tine

Înzorzonate pe tălpic,

Inimi de scoică în ciorchine.

(Leonid Dimov)

Leonid Dimov: (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) a fost poet și traducător român, unul dintre precursorii postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist. A fost redactor al revistei România literară. În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel). Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS. Dimov a murit în urma unui stop cardiac, la vârsta de 61 ani; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu). (Sursa: internet)

TOAMNĂ VIOLETĂ

Refrene din cântări de altădată

revin din nou în parcul regăsit,

decorul toamnei pare adormit

lângă o margine de timp uitată.

Fanfara se aude mai aproape,

m-așez pe bancă și ascult tăcut

un vals care ajunge din trecut

pe lacrima ivită între pleoape.

Privesc în zare dalba-ți siluetă

plutind inert pe umbra unui vis,

venit cu valsul care-a fost rescris

pe-o pagină de toamnă violetă.

Se lasă liniștea în parc deodată,

soldații gărzii urcă pe crenel,

rămasă-afară noaptea sub drapel

o amintire plânge-ngenunchiată.

Tatiana Doina Popovici: Corneliu Neagu surprinde încă odată scriind o poezie în patru catrene cu rima îmbrățișată (până de curând a predominat rima încrucișată și chiar rima împerecheată). Măsura de 11/12 silabe și ritmul iambic conferă versurilor un ritm care este susținut de „fanfara ce se aude mai aproape”.

Citind atent poezia, vom găsi trăsături ale simbolismului: culori (dalbă, violet), armonii sonore (fanfara), dar și trăsături ale romantismului: factorul emoțional, al imaginației cu tendința de evadare spre vis.

În prima strofă, Eul liric regăsește parcul în decorul toamnei. Comparația „decorul toamnei pare adormit/ lângă o margine de timp uitată” îl predispune la visare. Aflat pe bancă, ascultă fanfara care cântă „un vals […] din trecut” care ajunge „pe lacrima ivită între pleoape” (strofa a doua).

În strofa a treia, sub impresia acordurilor fanfarei, „Privesc în zare dalba-ti siluetă”. Imaginea iubitei (plecată în neant) se arată „plutind inert pe umbra unui vis”. Evadarea spre vis îi amintește „valsul care-a fost rescris/ pe-o pagina de toamnă violetă”.

În strofa a patra, „se lasă liniștea” în timp ce „soldații gărzii urcă pe crenel”. Doar „o amintire (rămasă-afară) plânge-ngenuncheată”. Aceasta ultimă personificare subliniază tonul nostalgic al întregului discurs liric.

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește metafore: „parcul regăsit”, „margine de timp”, „umbra unui vis”, „pagină de toamnă violeta”, „dalba-ți siluetă”, comparația – „decorul toamnei pare adormit” și personificarea – „rămasă-afară… o amintire plânge-ngenuncheată”.

Amestec de țesături aparținând unor curente literare diferite: romantism, simbolism, expresionism-oniric, poezia „Toamnă violetă” impresionează și prin aducerea în prezent a unor parcuri în care cânta fanfara, iar tinerii îndrăgostiți se plimbau pe alei, din când în când așezându-se pe o bancă. De data aceasta Eul liric se așază pe bancă și rememorează „acea margine de timp” când se plimba cu iubita devenită „umbra unui vis”.

Ca de obicei, mărcile eului liric sunt evidente: așez, ascult, privesc (verbe la indicativ prezent) și „m-„, formă neaccentuată a pronumelui personal, persoana întâi singular care sugerează implicarea directa a autorului.

Corneliu Neagu: Decor de toamnă, între vis și realitate, cu „Refrene din cântări de altădată/ revin din nou în parcul regăsit”…Așa începe poemul TOAMNĂ VIOLETĂ, titlul amintind, cumva, de toamnele lui George Bacovia. Autorul ne introduce, chiar din prima strofă, în atmosfera începutului de toamnă, ce pare încremenit „lângă o margine de timp uitată”. Final de primă strofă cu această superbă figură de stil care prefigurează stilul neo-expresionist, deja consacrat, al poetului.

Strofa a doua aduce în prim plan fanfara, care „se aude” din ce în ce „mai aproape”. Eul liric (poetul) se așază „pe bancă” și ascultă „tăcut/ un vals care ajunge din trecut/ pe lacrima ivită între pleoape”. Apariția lacrimii „între pleoape” sugerează faptul că Eul liric este copleșit de amintiri. Această stare este descrisă, pe larg, în strofa a treia. Intrând în stare de visare, Eul liric privește „în zare dalba siluetă” a iubitei (plecate în neant, subînțeles!) „plutind inert pe umbra unui vis, / venit cu valsul care-a fost rescris/ pe-o pagină de toamnă violetă”.

În strofa a patra, odată cu venirea nopții, „Se lasă liniștea în parc deodată”, iar „soldații gărzii urcă pe crenel”, conform cutumei de schimbare a gărzii. Poemul se încheie cu o personificare având o forță de sugestie copleșitoare: „rămasă-afară noaptea sub drapel/ o amintire plânge-ngenunchiată”.

Poemul TOAMNĂ VIOLETĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului a fost publicat în mai multe reviste on-line, dintre care amintim LOGOS & AGAPE și CONFLENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a avut aprecieri elogioase din partea cititorilor.

DECOR AUTUMNAL

Frigul a venit cu un vagon

rătăcit pe șinele din gară,

vântul căuta lângă peron

notele fugite din fanfară.

A găsit întâi doar un bemol

în rugina scursă de pe roată

peste umbra singurului sol

izgonit din gama răsturnată.

Un diez, plecat de lângă do,

ajungea pe șinele uzate

și cu re, în pași de bolero,

alunga rafale destrămate.

Dar deodată gerul cobora

din vagonul fără garnitură,

vântul rece se rostogolea

cu brândușe ofilite-n gură.

Frigul peste vânt se așeza

să ajungă seara în câmpie,

pe peron un pui de cucuvea

aduna bemoli în veselie.

Tatiana Doina Popovici: În cinci catrene cu rima încrucișată, frecvent întâlnită în poeziile autorului, poetul prezintă trăsăturile unui anotimp – toamna. Ceea ce este deosebit la Corneliu Neagu este că fenomenele naturale, specifice anotimpului, devin personaje. De pildă „Frigul a venit cu un vagon” personificare ce-l introduce pe cititor într-o poveste în care trăsăturile toamnei sunt puse în evidentă și cu ajutorul semnelor muzicale. Astfel, vântul căuta „notele fugite din fanfară”.

În strofa a doua, Eul liric găsește „doar un bemol […] peste umbra singurului sol/ izgonit din gama răsturnata”. Bemolul (și el personaj) se potrivește cu „rugina scursă de pe roată”, având în vedere că rolul său este să coboare o notă sau un șir de note cu un semiton. „Umbra singurului sol” sugerează estomparea sunetelor grave.

În strofa a treia apare „un diez” care înviorează tonalitatea fanfarei pentru că rolul sau este să ridice cu un semiton nota înaintea căreia este pus. „Do” împreună cu „re” însuflețește peisajul autumnal dansând „bolero” și astfel „alungă rafale destrămate”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)” →