Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Poeme

Ce e poetul

 

Prea mic mă simt, a scrie poezie,

Necesită o minte prea aparte,

Un suflet coborât din Veșnicie,

Trecând, gândind și dincolo de moarte.

 

Cred că necesită puțin din toate

Substanțele care compun un geniu,

De-aceea a scris versuri Eminescu,

Care trec din mileniu în mileniu.

 

A fi poet îți este scris în stele

Și aura se dă, nu se obține,

Eu doar găsesc, prin versurile mele,

Câte un drum, sau poartă, către tine.

 

A fi poet își dă verdictul marea,

Doar dacă poți să te-nțelegi cu ea,

Și te primește să visezi, în valuri,

Scriind, cum și Luceafărul scria.

 

A fi poet e un limbaj aparte,

Din tot ce s-a iubit și s-a durut,

Scriind, să treci și dincolo de moarte,

A fi poet înseamnă Absolut.

 

 

Apa minții m-a-mbătat

 

M-am mințit că sunt poet,

Însă timpul care trece,

Mi-a răspuns că-s un bețiv,

Îmbătat cu apă rece.

 

Tinerețe fără minte,

Cu-un surâs de-ndrăgostit

Și cu câteva cuvinte,

Multe inimi am robit.

 

A rămas obișnuința

De-a-i minți iubirii noastre,

Dar mă ceartă azi conștiința,

Pentru-atâtea versuri proaste.

 

Un sărut pe-o dulce gură,

Dorul din privirea ta,

Am vrut eu literatură,

Dar poetu-i altceva.

 

Este vrajă și prezență,

Al lui spirit îl trăiești,

Nu ca mine, o absență,

Vine somnul când citești.

 

Clasa mea este aparte,

Din poeții așa-ziși,

Suflet ce s-a scurs în carte

Și-un sărut pe ochi deschiși.

 

Din curente nu fac parte,

Știu că mă veți judeca,

Un nebun a scris o carte,

Nimeni n-o va cumpăra!

 

Dar a mea singurătate,

Ce, nicicând nu m-a trădat,

Mi-a dat viață fără moarte,

Am scris vers din dor curat.

 

Recunoaștere, nu-mi pasă,

Viața, ca o boare, trece,

Versuri proaste-a scris poetul,

Îmbătat cu apă rece.

 

 

Lacrimi în fața oglinzii

 

Cu căciula pe-o ureche

Și cu ochii în pământ,

Am înlăturat, cu ciudă,

Tot ce-n mine era sfânt.

 

Amintirile de-o viață,

S-au vândut pentr-un argint,

Totul a rămas în ceață

Când am învățat să mint.

 

Azi îmi dau, chiar mie, însumi,

Fericire pe cartelă,

Părăsindu-mi adevărul,

Duc o viață paralelă.

 

Am crezut că eu vânasem,

Astfel, pacea sufetească,

Astăzi nici un sufet sincer

Nu mai vrea să îmi vorbească.

 

Sunt o mare fără valuri

Și un cer fără albastru,

Sunt secat de idealuri,

Părăsit, bolnav, sihastru.

 

Noi găsim, cu toții, calea,

Simt c-așa va fi și știu,

Dar va fi singurătate

Și de-asemeni, prea târziu.

 

 

Mai fă un pas

 

Când o să simți că ai ajuns la capăt,

Și zilele-s din ce în ce mai grele,

Mai fă un pas, o poartă ți-am deschis,

Să te retragi în versurile mele.

 

Poate acolo vei găsi ceva,

Un leac pentru dureri de duh și minte,

Mai fă un pas, fereastra ți-am deschis,

Dă-mi mâna ca să mergem înainte.

 

Prea multă dragoste, prea multă ură,

Ce poate spune-o inimă nebună

Despre iubirea neîmpărtășită?

Cuvintele ce-n suflet încă sună…

 

Alcătuiesc un basm ce se termină

Cu-un vis frumos în neaua ce se cerne,

Coboară-te în versurile mele

S-aduci ofranda dragostei eterne.

 

Când vei simți că se termină drumul

Și-n întuneric, singură-ai rămas,

Coboară lin, în versurile mele,

Iubește iar, dă-mi mâna, fă un pas.

 

Încă un pas, să treci în zi, din noapte

Și-ncearcă, înc-o dată, să revii,

Ca să găsești săruturi printre șoapte

Și dragoste în mii de poezii.

 

 

Să-ți spun cât te iubesc

 

Cântă, cucule nebun, tu cântă,

Singur în pădure viețuind,

Cât de bine te-nțeleg pe tine!

Sunt acel ce s-a născut iubind.

 

Cât de mare-i sufletul în mine!

Calculele s-au făcut greșit,

A trecut prea repede și viața

Și tot nu mă satur de iubit.

 

Mă gândesc la cei ce niciodată,

N-au avut, poate nu își doreau,

Dragoste, să simtă și să-mpartă..

Ce-au avut, trăind, acum ce au?

 

Nu stau mult ca să le plâng de milă,

Ei crezând că-s eu de mila lor,

Căci am dor, durere, vis și lacrimi

Și mă-ndrăgostesc de mii de ori.

 

Cântă, cucule, fără-ntristare,

Uneori, o clipă de iubit,

Între două inimi dăruite,

Poate face cât un infinit.

 

Ce-i un ceas sau o eternitate?

Sunt aceleași, în trăirea lor,

Vine peste noi singurătate,

Când iubirile se nasc și mor.

 

Ce contează ce simți tu, ființă,

Care cânți, sau plângi, sau tacı și-atât?

Dragostele trec, dar cea din tine,

Te-nsoțește-ntr-una, pe Pământ.

 

———————————-

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI

Turcia, Istanbul

12 septembrie  2020