Florentina SAVU: Călătorie în doi

CĂLĂTORI SPRE ABSOLUT
Marilena Răghinaru și Ionel Arădoaie

-Note de lectură –

Firi romantice și visătoare, cei doi poeți se încumetă să exploreze acest absolut, să călătorească în „diligența” sa cu toată disponibilitatea interioară și cu toată deschiderea spre frumos, să se îndrepte spre o lume greu de atins fizic dar imaginația creatoare a fiecăruia dintre ei poate oricând face posibil acest lucru.
Visurile lor sunt visurile omenirii, sunt visurile care ne urnesc spre necunoscut, spre explorări și spre descoperiri ale propriului Eu. Inima lor devine fluture în zbor către Everestul Iubirii.
Când vârful acelui Everest este atins înseamnă că ești aproape de acel absolut spre care ai tins, pe care ți l-ai dorit și ți l-ai visat.
Ionel Arădoaie este cel care îi propune Marilenei Răghinaru evadarea din lumea aceasta comună într-o lume strălucitoare de basm, pe tărâmuri de legendă în care zeitățile încă sunt respectate și iubite, în care tradițiile, locurile și poezia se împletesc și îndeamnă la visare. El o asigură că ajunși în acele locuri de basm:
„Ne vor așterne-n cale covoare lungi de flori
Și ne-or boteza cu ale lor nume, din povești,
Purtați în baldachine, pictate în vii culori
Ca doi Maharajahi, în straie-mpărătești

Vom deveni legenda Tărâmului de Aur,
Ne vor cânta dervișii, în mantre cu mătănii,
Când vom zbura în noapte, cu aripi de balaur
Ca în Mahabharata, călare pe dihăniil”
(Călători spre absolut)
Răspunsul și acordul ei nu întârzie să apară fiindcă la rândul său își dorește să scape de liniștea „prea apăsătoare” în care își duce existența și atunci evadarea din cotidianul plictisitor spre tărâmuri demult visate o atrage dar și mai mult o atrage călătoria alături de iubirea sa:
„N-aș vrea să fiu crăiasa ta de gheață
Pe calea șerpuind spre Absolut…
Nu-mi dărui un suflet sau o viață,
Croiește-mi pelerină din sărut!”
Pe oriunde vor călători cu gândul și cu visul ea își va întări dorința de evadare:
„Cutreierând prin recile tărâmuri,
Nu vom lăsa ca gerul să ne doară,
Ne-om însoți cu florile pe drumuri
Să evadăm în altă Primăvară!” (Să evadăm!)
Pentru Marilena absolutul îl reprezintă iubirea sinceră, adevărată ci nu viața din povești, zeitățile de odinioară, tărâmurile de basm, însă călătorește alături de el din iubire.
El pare un prinț desprins din acea lume extraordinară, lume în care vrea să o introducă și pe ea fiindcă simte că este îndrăgostit și vrea ca la rându-i să fie nu numai iubit ci și admirat:
„Singurul leac îmi ești tu sau îmi e ghilotina
Chiar dacă cerul va cădea pe pământ,
Dă-mi dragostea ta, mi-ești în viață divina,
Ultima dulce iubire în suflet și-n gând!”
(Îndrăgostit)
Este emoționant răspunsul celei de care se simțea îndrăgostit, răspuns în care ea amintește de majoritatea cuplurilor celebre din literatura universală reproșându-i oarecum că el o căuta în imaginea tuturor acelor femei celebre și nemuritoare: Penelopa, Nemesis, Cleopatra, Galateea, Julieta, Cătălina din „Luceafărul” eminescian, Ofelia, Isolda.
Ca o concluzie amară și ca o speranță de împlinire pe plan terestru, Marilena îi spune cuminte:
„N-ai priceput de ce ne-ndurătoarea soartă
Nu o lăsa defel s-apară-n drumul tău,
Doar ea te aștepta sfioasă și mirată
Nu-n locuri legendare, ci-n…gara din Buzău” (Căutări)
El-iubitul, Ea-iubita, Ea cerebrală și mai pământeană, El visătorul, Zburătorul, magicianul pregătit să scoată din jobenu-i fermecat lumea de poveste și pe femeia visurilor sale.
Poate de aceea, deși îl iubește, Ea nu dorește să-i devină o frână în drumul spre absolut:
„Nu-i loc pentru-amândoi în visele-ți mărețe,
Urmează-ți singur calea, respectă-al tău destin,
Te urcă singuratic pe culmile semețe,
Nu vreau să-ți fiu o umbră, vreau doar să te susțin”Ne(credința)
El nu este de acord cu îndemnul Ei fiindcă dorește să meargă alături, completându-se unul pe celălalt nu numai în poezie ci și în viața de toate zilele:
„Te iau cu mine, de-i ploaie sau furtună,
La stânga mâinii mele, alăturea mereu,
Să punem capăt Lumii, proastă și nebună,
Cu stihuri de iubire, iubiți de Dumnezeu”(Credință)
Poetul din el visează la lumea selectă de altădată, la lumea lui Baudelaire, a lui Minulescu, La Martine, La Fontaine, Paul Cezanne, Piaf, Fernandel, Jean Marais, Luis de Funes, la acel Paris plin de parfum și culoare prin care fantezia aleargă liberă și elegantă, cultivată și elevată.(Visând la Paris)
La fel de elevată apare și replica Ei însoțindu-l la toate întâlnirile din visele sale ca la final să-l readucă cu picioarele pe pământ:
„Spunând povești după povești,
Din reverie te trezești
Nemaiștiind…a fost un vis
Sau chiar ai fost pe la…Paris?” (Visător prin…Paris)
Vise frumoase, creatoare de versuri spectaculoase. Iubirea lor este închisă între copertele unor cărți de dragoste scrise în tandem, unde fantezia se înșiruie liberă în poeme arzătoare:
„Timpul nu-i oprit în orologii sparte,
Ne întâlnim, sălbatici, între coperți de carte
Sărutul ne e-n versul încolăcit în noapte
Iubiți, beți de parfumul din vinul Lunii coapte”(Călător spre tine)
Ea își dorește o iubire mai pământeană, o iubire dincolo de slova cărților, cu plimbări mână în mână, admirând natura și cerul, trăind iubirea cu bătăi de inimă accelerate ci nu iubirea aceea fantezistă din versuri:
„Aș vrea prin Crâng să mă mai ții de mână,
Să-i admirăm covorul ruginiu
Când se-odihnește eclipsat de Lună,
Nu doar prin versuri fade, să-l descriu” (Ne-a uitat Crângul)
Și mai adaugă ea, modestă ca de obicei:
„N-am coroană de safire, faima vreau să-ți aparțină,
Admirat la infinit, pentru slova-ți cea divină,
Împărat peste cuvinte, monarh veșnic printre stele,
Continue reading „Florentina SAVU: Călătorie în doi”