CĂLĂTORI SPRE ABSOLUT
Marilena Răghinaru și Ionel Arădoaie
-Note de lectură –
Firi romantice și visătoare, cei doi poeți se încumetă să exploreze acest absolut, să călătorească în „diligența” sa cu toată disponibilitatea interioară și cu toată deschiderea spre frumos, să se îndrepte spre o lume greu de atins fizic dar imaginația creatoare a fiecăruia dintre ei poate oricând face posibil acest lucru.
Visurile lor sunt visurile omenirii, sunt visurile care ne urnesc spre necunoscut, spre explorări și spre descoperiri ale propriului Eu. Inima lor devine fluture în zbor către Everestul Iubirii.
Când vârful acelui Everest este atins înseamnă că ești aproape de acel absolut spre care ai tins, pe care ți l-ai dorit și ți l-ai visat.
Ionel Arădoaie este cel care îi propune Marilenei Răghinaru evadarea din lumea aceasta comună într-o lume strălucitoare de basm, pe tărâmuri de legendă în care zeitățile încă sunt respectate și iubite, în care tradițiile, locurile și poezia se împletesc și îndeamnă la visare. El o asigură că ajunși în acele locuri de basm:
„Ne vor așterne-n cale covoare lungi de flori
Și ne-or boteza cu ale lor nume, din povești,
Purtați în baldachine, pictate în vii culori
Ca doi Maharajahi, în straie-mpărătești
Vom deveni legenda Tărâmului de Aur,
Ne vor cânta dervișii, în mantre cu mătănii,
Când vom zbura în noapte, cu aripi de balaur
Ca în Mahabharata, călare pe dihăniil”
(Călători spre absolut)
Răspunsul și acordul ei nu întârzie să apară fiindcă la rândul său își dorește să scape de liniștea „prea apăsătoare” în care își duce existența și atunci evadarea din cotidianul plictisitor spre tărâmuri demult visate o atrage dar și mai mult o atrage călătoria alături de iubirea sa:
„N-aș vrea să fiu crăiasa ta de gheață
Pe calea șerpuind spre Absolut…
Nu-mi dărui un suflet sau o viață,
Croiește-mi pelerină din sărut!”
Pe oriunde vor călători cu gândul și cu visul ea își va întări dorința de evadare:
„Cutreierând prin recile tărâmuri,
Nu vom lăsa ca gerul să ne doară,
Ne-om însoți cu florile pe drumuri
Să evadăm în altă Primăvară!” (Să evadăm!)
Pentru Marilena absolutul îl reprezintă iubirea sinceră, adevărată ci nu viața din povești, zeitățile de odinioară, tărâmurile de basm, însă călătorește alături de el din iubire.
El pare un prinț desprins din acea lume extraordinară, lume în care vrea să o introducă și pe ea fiindcă simte că este îndrăgostit și vrea ca la rându-i să fie nu numai iubit ci și admirat:
„Singurul leac îmi ești tu sau îmi e ghilotina
Chiar dacă cerul va cădea pe pământ,
Dă-mi dragostea ta, mi-ești în viață divina,
Ultima dulce iubire în suflet și-n gând!”
(Îndrăgostit)
Este emoționant răspunsul celei de care se simțea îndrăgostit, răspuns în care ea amintește de majoritatea cuplurilor celebre din literatura universală reproșându-i oarecum că el o căuta în imaginea tuturor acelor femei celebre și nemuritoare: Penelopa, Nemesis, Cleopatra, Galateea, Julieta, Cătălina din „Luceafărul” eminescian, Ofelia, Isolda.
Ca o concluzie amară și ca o speranță de împlinire pe plan terestru, Marilena îi spune cuminte:
„N-ai priceput de ce ne-ndurătoarea soartă
Nu o lăsa defel s-apară-n drumul tău,
Doar ea te aștepta sfioasă și mirată
Nu-n locuri legendare, ci-n…gara din Buzău” (Căutări)
El-iubitul, Ea-iubita, Ea cerebrală și mai pământeană, El visătorul, Zburătorul, magicianul pregătit să scoată din jobenu-i fermecat lumea de poveste și pe femeia visurilor sale.
Poate de aceea, deși îl iubește, Ea nu dorește să-i devină o frână în drumul spre absolut:
„Nu-i loc pentru-amândoi în visele-ți mărețe,
Urmează-ți singur calea, respectă-al tău destin,
Te urcă singuratic pe culmile semețe,
Nu vreau să-ți fiu o umbră, vreau doar să te susțin”Ne(credința)
El nu este de acord cu îndemnul Ei fiindcă dorește să meargă alături, completându-se unul pe celălalt nu numai în poezie ci și în viața de toate zilele:
„Te iau cu mine, de-i ploaie sau furtună,
La stânga mâinii mele, alăturea mereu,
Să punem capăt Lumii, proastă și nebună,
Cu stihuri de iubire, iubiți de Dumnezeu”(Credință)
Poetul din el visează la lumea selectă de altădată, la lumea lui Baudelaire, a lui Minulescu, La Martine, La Fontaine, Paul Cezanne, Piaf, Fernandel, Jean Marais, Luis de Funes, la acel Paris plin de parfum și culoare prin care fantezia aleargă liberă și elegantă, cultivată și elevată.(Visând la Paris)
La fel de elevată apare și replica Ei însoțindu-l la toate întâlnirile din visele sale ca la final să-l readucă cu picioarele pe pământ:
„Spunând povești după povești,
Din reverie te trezești
Nemaiștiind…a fost un vis
Sau chiar ai fost pe la…Paris?” (Visător prin…Paris)
Vise frumoase, creatoare de versuri spectaculoase. Iubirea lor este închisă între copertele unor cărți de dragoste scrise în tandem, unde fantezia se înșiruie liberă în poeme arzătoare:
„Timpul nu-i oprit în orologii sparte,
Ne întâlnim, sălbatici, între coperți de carte
Sărutul ne e-n versul încolăcit în noapte
Iubiți, beți de parfumul din vinul Lunii coapte”(Călător spre tine)
Ea își dorește o iubire mai pământeană, o iubire dincolo de slova cărților, cu plimbări mână în mână, admirând natura și cerul, trăind iubirea cu bătăi de inimă accelerate ci nu iubirea aceea fantezistă din versuri:
„Aș vrea prin Crâng să mă mai ții de mână,
Să-i admirăm covorul ruginiu
Când se-odihnește eclipsat de Lună,
Nu doar prin versuri fade, să-l descriu” (Ne-a uitat Crângul)
Și mai adaugă ea, modestă ca de obicei:
„N-am coroană de safire, faima vreau să-ți aparțină,
Admirat la infinit, pentru slova-ți cea divină,
Împărat peste cuvinte, monarh veșnic printre stele,
Să rămâi de-a pururi sclav: mie și Iubirii mele!” (Ți-ai dori)
Marilena Răghinaru îi recunoaște valoarea poetică deși nu-i este cu nimic mai prejos.
Sunt împreună în lumea poeziei două nume alese, dăruite de Dumnezeu cu mult har, „zidiți în cuvânt”, așa cum subliniază Ionel Arădoaie.
În multe din răspunsurile Marilenei recunoaștem femeia simplă, modestă, cerebrală, mult mai ancorată la realitatea cotidiană decât El, o femeie deșteaptă, caldă, iubitoare și oricând capabilă să se sacrifice pentru binele celuilalt.
Ionel Arădoaie este poetul visător care plutește într-o lume a absolutului deși știe că absolutul nu poate fi atins de niciun muritor. Cu toate acestea el își continuă călătoria asemenea lui Făt-Frumos care este gata să aducă pentru Ileana Cosânzeana și Luna de pe cer ori apa vie a tinereții și fericirii veșnice.
Din păcate însă, viața reală seamănă atât de puțin cu cea din povești și basme!
Ionel Arădoaie mărturisește la un moment dat, trezit din reveria sa:
„De nu mi-ai fi, aș fi doar vânt,
Risipindu-mă-n neant,
Aș sta cu aripi de cuvânt
Pe malul unui vis Atlant” (Casiopeea)
iar Marilena completează realistă:
„De nu ți-aș fi, n-ai fi poet
Călătorind prin galaxii,
Șoptindu-mă sublim, discret,
În mine aprinzând făclii.
Dar scriu visând și mă întreb:
Iubirii de nu te-ai jertfi
Trăind mirajul ei acerb,
Ce-aș fi eu, de…nu mi-ai fi?”
(De nu ți-aș fi…)
Este clar, iubirea din versuri este reciprocă, fiecare admirând personalitatea și harul celuilalt:
„N-am decât stih în cânt șoptit
Și ești la mine-n suflet muză,
Un visător îndrăgostit
Călătorind pe-a nopții spuză.”
(De ziua ta)
Frumoasă declarație de dragoste din partea lui Ionel Arădoaie care continuă:
„Și poate-așa ne-a fost ursit
Să ne-mpreune Dumnezeu
Un Zburător, din cer venit,
Să fii Regină-n versul meu”
Ca o promisiune, Marilena îl aprobă:
„Primesc oferta-ți surâzând,
Prea mă îmbii seducător,
Te voi urma, spre zări, visând,
Promit, romantic Zburător!”
( Promisiune)
El-la București, Ea-la Buzău, călători unul spre celălalt, în realitate, în vis dar călători mereu pe drumuri pavate cu poezie, cu murmur de iubire, cu mărturisiri, dorințe, promisiuni, cu doruri, cu speranțe, cu tristeți și chiar cu dezamăgiri provocate adesea de răutatea unora care nu au loc să meargă pe câmpia poeziei din cauza celor doi.
Este de admirat poziția hotărâtoare pe care o ia Marilena:
„Și Vreau, și Vreau și nu mă mai opresc
Și îl prefac pe Vreau în A Putea
Să izbutesc, să știu, să reușesc…
Sunt visuri ce le am de Ziua Mea…
<Vreau(de Ziua Mea)>
Ea este omul care nu cedează în fața greutăților și dezamăgirilor, este omul care nu va renunța niciodată la propria-i demnitate dar în același timp este și omul care e capabil de orice sacrificiu în numele Iubirii, pentru persoana pe care sufletul său o ține în brațe cu dragoste și credință.
Nici gerul iernii nu poate stinge focul iubirii dintre cei doi. Ei își vor țese chiar și din gheață vise magice, din fulgii de zăpadă, din nori sau din viscole:
„De-am fi doi oameni de zăpadă,
N-am fi un cântec trecător,
Din gură-n gură o baladă
A doi iubiți albiți de dor”
(De-am fi doi oameni de zăpadă), aceasta fiind părerea personală a poetului îndrăgostit.
În continuare, Marilena se dovedește a fi mult mai romantică și parcă mai îndrăgostită:
„De-am fi doi oameni de zăpadă
N-am fi pe Soare supărați,
Ci doar l-am invita să vadă
Cum ne topim îmbrățișați”
(De-am fi doi oameni de zăpadă)
Ce dovadă sublimă de iubire, ce versuri de suflet!
Ea este femeia care nu are nevoie de cadouri, de daruri, de palate, de eleganță vestimentară ci:
„Inelul îl vreau pe-a mea stângă”
„Iubirea, atât să-mi ajungă!
(Atât)
Și care femeie nu ar visa același lucru, să fie aleasa pe veșnicie a celui drag?
El, visătorul, el călătorul, el Zburătorul știe s-o farmece cu versuri strălucitoare în care își fac loc atâtea figuri de legendă:
„Statui se dărâmă, Panteoane se sparg,
Tu rămâi cea mai dulce prințesă în vers,
Eu doar un Ulise legat de catarg,
Bolnav, dăruit cu-al tău Univers.”
(Numai tu)
Îi dorește nemurirea alături de El în timp ce Ea își dorește o viață simplă, normală:
„Nu mă doresc trăind prin lume,
Regină pe acest pământ,
Îți zic doar: Lasă-te de glume
Și-acceptă-mă așa cum sunt!”
<Nu (sunt)>
Cei doi poeți sunt candidați la nemurire prin versurile create și nu atât pentru că ei și-ar dori asta ci mai ales pentru că sunt într-adevăr plini de har, completându-se atât de firesc, de natural, unul pe altul.
Dialogul poetic dintre ei este unul dintre cele mai frumoase dialoguri pe tema iubirii existente în poezia contemporană.
Chiar dacă idila dintre ei nu a fost de durată, i-a ajutat să se cunoască mai bine, să se accepte ca amici, să treacă peste orice inconveniențe, să accepte iubirea poetică spre bucuria și desfătarea fanilor ori a altor cupluri care vor să ajungă pe tărâmul literar asemenea lor.
Adesea Marilena, după cum am mai spus, îi stopează avântul, simte nevoia acută de a-l trezi din reverie, de a-i reaminti că amândoi sunt muritori și că viața reală are loc aici pe pământ ci nu visând tot timpul:
„Compari femeia numai c-o zeiță
Întruchipând amorul absolut.
Sunt eu, în stih, suavă ta domniță
Cucernică, slăvind al tău sărut?”
„Iar dacă slova mi-e-nchinată mie
Nu mai te-ascunde-n vorbe inutil
Cu eleganța ta în poezie
Ține-mă-n brațe, nu-n figuri de stil!”
(Mă-ntreb…sunt eu?)
Uneori el își arată tristețea în fața ei, tristețe cauzată de cei care nu-i înțeleg zbuciumul și poezia, care îl critică nemeritat, poate din invidie că nu-i pot fi egali, Dumnezeu știe.
El își numește iubita cu dragoste „icoană” și-i spune „dulcele meu stigmat”:
„De-aș putea ți-aș face o statuie,
În cea mai mare piață dintr-un burg,
Ești trup și spirit, regina ce mă suie
Din Iadul vieții către Demiurg”
(Iubitei mele)
Simte că ea este singura dintre toți care îl înțelege și-i apreciază munca și efortul creativ, mai ales când îl roagă, spre binele lui:
„Nu, nu da foc la cărțile în care
Ai investit iubire, suflet, bani,
Nu ești și nu vei fi un oarecare,
Un nume ți-e sortit printre titani”
(Scrisoare pentru un prieten)
Ea îl încurajează în permanență și-i este aproape pentru a-i ridica moralul, pentru a nu se lăsa învins de grosolănia și nepriceperea unora drept pentru care, recunoscător, el îi declară cu dragoste:
„Cuvântul ți-e balsam pe rană,
De s-ar putea te-aș bea din cană,
Ambrozie dulce și profană.”
(Reverie)
Se scurge timpul, se scurg anotimpurile, se scurg lunile toamnei cu brume, cu tristeți, cu dor, cu visuri tot mai apăsătoare:
„E sfârșit de toamnă și e tot mai frig
Și cântă ploaia pe acoperiș și pe pervaz,
Atât de-ndrăgostit și-n vis te strig
Când ard de dor în lămpile cu gaz”
(De Noiembrie)
Ca de fiecare dată ea îl calmează și îl invită la luciditate:
„Nu te certa cu zeii în furtună
Că anii așa repede se scurg
Ci roagă-i să-ți mai lase vremea bună
Spre-a poposi la mine în amurg!”
(Visători în noiembrie)
Totuși trecerea timpului îl doare nespus:
„Îmbătrânesc, așa, pe zi ce trece,
Tot mai gârbovit și mai bolnav,
Mă cuprinde-n brațe Toamna asta rece,
Dar tot Iubirea ta mi-e ultimul nărav!”
(Tristețe de Toamnă)
Chiar și în iarnă, când oboseala își pune amprenta rece pe sufletul său de „om de zăpadă” iubirea este la fel:
„Nu spune nimic când în brațe te iau,
Într-un veac venetic doar pe tine te vreau.
În iarna ce vine ne vom spune povești,
De mine cu tine, te iubesc, mă iubești”
(De iarnă)
Marilena îi este alături dezinteresat cu un vers pe măsură, cu o vorbă alinătoare:
<„Visătoare te-aștept pe cărarea de gheață
Tu ce clovn nu ești, nici naivă paiață,
Fermecați să ne pierdem într-un vals nebunesc,
Iarna noastră audă atât doar: „Te iubesc!”> (Vis de iarnă)
Starea de pandemie îi închide în casă și singurătatea își face loc în sufletul lor dornic de iubire.
Pe bună dreptate el o întreabă:
„Eu sunt nefericit, tu cum ești oare?
Ți-ai făcut deja o listă cu toate ce te dor?
Degeaba urlă câinii, degeaba-i sărbătoare,
Eu nu mai am o gară în care să cobor.”
(Prea singur)
Din păcate idila s-a sfârșit dar uitarea nu a coborât peste Ea și probabil nu va coborî niciodată, și pe niciunul dintre ei. Versurile lor nu le vor da voie să uite:
„În poeme te-am scris, în cuvânt te-am zidit,
Cu slove de foc, piedestal ți-am creat,
Dac-al nostru castel, acum este surpat,
De ce spun că doar tu ești bărbatul dorit? (De ce?)
Poate că mai speră cândva la o împăcare:
„Croiește puntea către împăcare
Pătruns de ești de-al dragostei fior,
Vino cu un buchet de lăcrămioare
Și cu-n sărut pe buze…arzător!”
(Epistolă de dor)
El o numește „Regină-n poezie” și o admiră pentru harul, modestia și frumusețea sa:
„Nu-s gelos pe muzele care te iubesc,
Îmi râde inima, țipând de bucurie,
La fel ca mine porți acest dar ceresc,
Frumoasă și modestă, Regină-n poezie”
(Regina poeziei)
Atât Ionel Arădoaie cât și Marilena Răghinaru recunosc faptul că își datorează înclinația spre cuvânt genialului nostru poet, Adrian Păunescu. Fiecare îi închină poeme de mulțumire și admirație, de încântare că au fost contemporani cu el, că l-au ascultat, că i-au fost aproape în periplurile sale prin țară cu Cenaclul Flacăra, de odinioară.
De asemenea, fiecare scrie câte un poem ca și cum El ar fi Eminescu iar Ea Veronica Micle, scrisori închipuite dar atât de sugestive, de pline de sensibilitate și iubire.
Dialogurile poetice dintre cei doi poeți sunt deosebit de frumoase, versurile lor curg limpezi și curate, proaspete ca apa de izvor și bogate în metafore deosebite.
Amândoi abordează o poezie deșteaptă, poezia unor oameni citiți și cu serioase cunoștințe mitologice, literare și artistice, amândoi scriu în vers clasic, stil care li se potrivește ca o mănușă.
Atât Marilena Răghinaru cât și Ionel Arădoaie sunt poeți cunoscuți, apreciați și iubiți deși mai există și unii cârcotași dar cum „nu există pădure fără uscături”, ei trebuie să-și vadă de frumosul drum pe calea bătătorită a poeziei adevărate în care și-u pus până acum atâta suflet, sensibilitate, atâtea trăiri, emoții, speranțe și visuri.
Ei sunt doi romantici frumoși care și-au unit numele în poezia de dragoste, poezie scrisă în tandem, volumul de față fiind al doilea lor volum împreună.
Să le dorim succes și, de ce nu?, colaborări frumoase și pe viitor.
———————————–
Florentina SAVU
Septembrie 2020