Voichița Tulcan Macovei: Viziunea lui Al.Florin Țene asupra adevăratelor valori estetice. Proglomodernul *

Alexandru Florin Țene este cunoscut în spațiul cultural românesc și internațional ca un scriitor polivalent, „ctitor de cenacluri și președintele Ligii Scriitorilor Români, organizație profesională înființată de acesta. În cei peste 50 de ani de activitate pe ogorul Literaturii Române a publicat mii de articole, reportaje, eseuri, critică literară, nuvele, romane și poezii. Numele său îl găsim pe zeci de volume, dovada unui talent vulcanic și spirit neliniștit”. (George Roca)

Credem că cele două trăsături de mai sus (talent vulcanic și spirit neliniștit) definesc traiectoria scriitorului Al. Florin Țene în spațiul literaturii! La acestea se mai adaugă, după părerea noastră, sinceritatea, respectul față de frumosul natural, în dauna celui artificial, dar și iubirea față de țară și neam, ultima reprezentând axa întregii sale creații.

Talentul vulcanic l-a propulsat și l-a menținut mereu în poziție de luptă pentru apărarea valorilor tradiționale, de fapt, a valorilor care țin și vor ține în echilibru un popor, o țară și o cultură. L-a ajutat să fie, mereu, model de gândire și atitudine în depășirea (evitarea) nonvalorilor, a creațiilor sau creatorilor ascunși sub falsitatea unor aparente valori.

Ni se pare importantă conștientizarea permanentă din partea autorului, a locului în care se poziționează în literatura română, a felului în care se raportează la „frumosul estetic” pe care îl promovează, dar și la confrații contemporani. „Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de acești «corifei» și de acoliții lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt și voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menționat aici, și de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar de autorul Istoriei Literaturii Române Contemporane (I VI, 1926 1929), puțin mai știu. Așa că, dragi A mici vă avertizez cu cele spuse de Immanuel Kant: «Nu-mi dați sfaturi. Știu să greșesc și singur»“. (Manifest în anul Centenarului)

A fi sincer a însemnat întotdeauna o calitate pentru unii și un defect pentru alții. Al. Florin Țene este sincer, după cum reiese din ceea ce scrie, în toate situațiile: în familie, în societate și… în artă!

Este un lucru rău acesta?

Noi zicem că, dimpotrivă!

Sinceritatea în lupta pentru apărarea adevărului e relevată în toate interviurile care i s-au luat de-a lungul anilor: Dan Dorin Mustață, Menuț Maximinian, Mariana Cristescu, George Roca. Când este întrebat care din genurile atât de diverse pe care le practică îi este mai aproape de suflet, Al. Florin Țene răspunde: „Este o întrebare dificilă. Dar voi răspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intră toate celelalte enumerate de dumneavoastră. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are și valoare morală, într-o accepțiune mai largă a termenului. Poate nu servește eticii

sociale, dar creează ethos. Frumosul purifică, descătușează, chiar și atunci când este doar un strigăt de disperare… Îl exprimă ori pe om, ori divinitatea”. (George Roca)

În calitate de creator de frumos (autentic-natural), Al Florin Țene a folosit ca surse tematice pentru operele sale: casa patriarhală, locurile copilăriei și ale adolescenței, iubirea, familia, patria, credința omului în frumos, în valorile creștine. Toate aceste teme creează edificiul cultural-estetic al domnului Al. Florin Țene, pentru care se bate și pe care îl apără, deoarece știe că e valoros, știe că reprezintă un edificiu al românismului! Este dezideratul imprimat tuturor scriitorilor pe care îi păstorește: aceia din Liga Națională! „Prin înființarea Ligii Scriitorilor Români am urmărit să promovez scriitorii din România profundă și tainică, cei care în tăcere lucrează fără să iasă în față pe primele pagini ale publicațiilor, sau pe ecranele televizoarelor. Am urmărit să existe între noi o armonie colegială, dar de competiție, fiindcă, dând din coate, cum mai fac unii scriitori din US, înlăturând un coleg, crezând că va înainta astfel pe scara valorilor, se înșală. Numai Dumnezeu, timpul și istoria ne va judeca. Există o mișcare secretă a cărților pe rafturile bibliotecilor. Majoritatea din ele, cu trecerea anilor, trec pe rafturile din spate, acoperite de colbul uitării, chiar dacă autorii lor au dat din coate, lovind colegul pentru a ieși în față”.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Viziunea lui Al.Florin Țene asupra adevăratelor valori estetice. Proglomodernul *”

Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cu vaporetto în inima albastră a lagunei

Se luminează deasupra Veneției și orașul te primește sub un cer strălucitor!

 

Intru pe Ponte della Libertà, cu autobuzul din Mestre, o turistă în rând, docilă, obosită, după zborul Viena-Veneția turbulent, cu zgomot furios de elevator, cursa spre aeroportul Marco Polo.  Ceața se ridică, odată cu epuizarea mea. Cu adevărat, realitatea are straturi multiple. Pe podul suspendat, în viteza mașinii, lași în urmă continentul, iar ficțiunea nu a fost niciodată mai reală. Acum un secol, în timp ce cuprindea cu vederea halucinanta arhitectură, Thomas Mann își zise că, a ajunge pe pământ la Veneția, prin gară, este precum ai fi intrat într-un palat pe scara de serviciu, și că ar trebui să acostezi în oraș cu navele, pe marea deschisă, într-un oraș ce pare neverosimil.

 

*

Arhipelagul, prin poarta deschisă apelor

 

Între Punta Sabbioni și Lido di Venezia, Laguna își închide și deschide porțile, protejând

inima verde-albastră a orașului. Golful Veneției are, organic, barierele lui naturale, când absoarbe apa albastră a Adriaticii, ca o inimă pulsând. Insule născute într-un timp liniștit, citadele medievale neclintite, zidite în ele însele, izolate, celebre sau anonime, locuite sau pustii, răsar din mare: Venezia, Burano, Murano, San Giorgio Maggiore, La Giudecca, Lido di Venezia, Torcello, La Grazia, San Clemente, San Francesco del Deserto, San Zaccaria, San Lazzaro degli Armeni. Intri într-o câmpie nesfârșită a apelor, teritoriu animist, un Dumnezeu estet a dat viață lucrurilor.

*

Oglinda apei. Formele lucrurilor.

 

Laguna e senină. Anotimpul lui sirocco, neliniștind apa în bătaia vântului, a trecut. O scurtă perioadă de acalmie, pe imensul lac verzui al Veneției, până la izbucnirile agresivului b.ra, cu valuri uriașe și inundații. Pe fondamenta (stradă-cheu), calli (străzi înguste între două șiruri de clădiri) și campi (spații deschise, piațete), apă până la genunchi. Oamenii traversează San Marco în impermeabile uniforme, cu cizme de cauciuc, zgribuliți, crispați de frig și umezeală, grăbiți. E o perioadă de extrasezon, majoritatea sunt localnici, în călătoriile lor zilnice pe apă, insularii. Turiștii sunt diferiți, fac întotdeauna o figură uimită, o grimasă, la vederea cozilor uriașe de oameni mergînd pe podețe, prin eleganta Piață San Marco.

„Acqua alta” sau „apa înaltă” rămâne o amintire inconfundabilă, înghețată în memorie, fiecarui străin, peregrin prin Veneția. Violente, apele înalte invadează periodic cetatea, lovesc cadențat zidurile albe. Cer sticlos și luminat straniu, translucid ca o sticlă de Murano. Atunci, venețieni și străini sunt obligați să meargă pe o pasarelă de lemn, ca pe o punte superioară a unei nave care se scufundă. Simți neliniștea novicilor și calmul adaptat al locuitorilor. Orașul se scufundă lent, dar aceasta este doar o metaforă romantică a nenumăraților scriitori și artiști excentrici care au văzut în Veneția un simbol al sfîrșitului lumii și sfârșitului frumuseții. Tehnologii moderne au reprogramat scufundarea locului miraculos, într-un viitor îndepărtat. Dar un liman al frumuseții și bucuriei a fost atât de senzitiv perceput, de la Thomas Mann, cu a lui „Moarte la Veneția”, sau Hemingway, prin incredibile mărturii biografice din orașul iubirii, transpuse, ulterior, într-un roman cu măști de epocă, pasiuni celebrate prin amintirea curtezanelor și a conteselor – până la pelicule recente hollywoodiene, temporizând languros, intrigile imprevizibilei Angelina Jolie.

*

Cheia viselor: weekend în Veneția

Veneția nu e comercială, e ireală, mi-a trecut prin minte. Sau e „comercială”, cu Al Pacino, în rolul lui Shylock, neguțătorul din Veneția, plimbându-și înconvoiat registrele, între arcele sacre ale Palatului Dogilor. Cappucino, cu noaptea în cap, pe terasele pline, un espresso scurt, în jur de ora 10 și un tiramisu, un aperitivo, comandat doar de băieți, să se dreagă, în jur de 12, apoi, „frugal”, o gelatola dolce vita combinată intempestiv cu încă un dolce, ambalat într-un pachet lucios. Până deseară mai e. Ochii îmi fug pe afișe, stampe impresioniste și ilustrate colorate, de poveste : „Funny lovers. A lovely impressionist watercolor of San Marco in winter rain. City of love. Love is love.” Iubirea fetiș.

În fiecare val care lovește înspumat pluta noastră (de vaporetto uzat), aruncă cerul cu safire și opale, pietre prețioase în monturi fine, pe degetele iubitelor. În toate buticurile, pe străzi medievale pietruite, cupluri, cu pași ușori, sau găști de fete de la Accademia, universitare, așezate la soare vesele, pe treptele Facultății de artă. Rețin doar ce-mi place, în timp ce un grup compact de turiști chinezi ne fac bezele dintr-o gondolă. E o zi de primăvară, cu soare rece.

„Dragii mei, vă îmbrățișez din inima unei Veneții de vis” – văzusem la Muzeul Literaturii Române din București o ilustrată, trimisă de Nichita Stănescu părinților, entuziasmat, evadat din zodia orwelliană, într-o escapadă italiană, exact în perioada „Tezelor din iulie”, când comunismul măcelărea literatura, iar propaganda se străduia să închidă libertatea, gândirea vie. Un poet cât o generație. Așa cum „Vremea călătoriilor”, de Nichita, se deschide doar cu o cheie a viselor: „o călătorie lucidă în real, te poate îmbătrâni”, spunea el, și își întorcea privirea albastră spre îngeri și femei frumoase, ca o supapă a realității.

De altfel, e greu să fii în Veneția doar „turist”. Mistică și ireală, Veneția predispune la un altfel de receptare a concretului, visul nu pare absurd, Divinitatea dă o notă proaspătă și prezentă în labirintul lagunar al catedralelor, calli, campi, corti, fondamenti, piazzeta. Dominând intrarea dinspre mare în principalul canal al orașului, Santa Maria della Salute, catedrala Sfânta Maria a sănătății, a fost construită în secolul al XVII-lea, pentru mântuirea de ciumă. Fațadele palatelor, Ca d’Oro, Palazzo Foscari, Palazzo Rezzonico, Palazzo Pesaro, Ponte di Rialto, aparțin unei alte lumi, Serenissima, Veneția lui Tizian, Guardi, Tintoretto sau Veronese.

Pe Canal Grande, numele stațiilor de „autobuz pe apă”: vaporetti au nume de sfinți, totul este pictat în culorile „gurmande”, mediteraneene. Aici este o catedrală, imediat lângă ea, o piață de pește. Dumnezeu și negustoria, în lumea luminoasă a Mediteranei, nu se contrazic. Timpul curge lent.

 

*

Cu Eliana la Osteria Al Bacareto

M-a amuzat că are numele meu, Ely. Italienii sunt deschiși ca o poartă spre labirint. „Eliana, Emilio’s sister, and her husband, Meme, also help manage the restaurant”… După o plimbare de ore întregi, în zig-zag, pe Canal Grande cu vaporetto, intru într-o trattoria a cărei poartă, acoperită cu iederă și mascată cu leandri albi, înfloriți într-o lună de primăvară friguroasă, atrag magnetic pofticioșii, curioșii, pe Calle San Samuele, din cartierul San Marco.

„Osteria” înseamnă birt, mic restaurant, iar „Bacareto” vine de la „Bacaro”, un vin vechi, originar din Puglia. Străbunicul patronilor de azi, un negustor înstărit, venit din Brindisi, De Giulios, deschide, în 1902, în inima Veneției, lângă Canal Grande, micul han, rămas în familie de generații. Toate specialitățile de pește și fructe de mare, așezate în vitrine după un design art-nouveau. Rețetele sunt secrete și transmise din tată în fiu, cu mândrie, o spun chiar ei, când își prezintă marfa, autentică. „Baccalà” (codul), servit într-o varietate de feluri, Mantecato (cu smântână), in Umido (cu sos de roșii), alla Vicentina (cu anșoa, capere, ceapă și pătrunjel), somonul, peștele dorada, Seppie in Nero (sepie în „cerneala” ei), foarte proaspete, livrate de pescari chiar atunci.

Până și bucătăria italiană e o formă de cultură. Diminețile la Veneția au o prospețime de

nebănuit. Culorile romane, pastelate. Grădinile suspendate, veșnic verzi, vegetația inundând palatele cu ferestre ogivale, piațetele strălucind de lumină, treptele de marmură ale catedralelor care coboară adânc în mare. Toată această irealitate senzorială care îți provoacă bucurie. Toate limbile pământului, dar, mai ales, engleza („canadiană”, după cum am botezat-o cu prietenii, ușor stricată, adaptată comunicării rapide), și, desigur, italiana, cântată la fiecare frază, peste tot, murmurul mulțimii, ecoul venețian tipic, cel mai colorat și mai viu fond sonor, niciodată strident, în orice tonalitate.

Energia diafană a locului, lumina aurie, toate amănuntele care compun o emblemă locală, o tradiție, delicat impregnată de artă, niciodată kitsch, nici măcar în ilustratele colorate sau în suvernirurile supraexpuse.

 

*

Venezia unica

Așa se numește oficiul pentru transport public în Veneția. Pe fiecare bilet de vapor, pe fiecare pliant, sunt imprimate simbolurile arhitecturii unice: „Principali monumenti –  Basilica di San Marco, Palazzo Ducale, Ponte di Rialto, Ca d’Oro, Chiesa di San Giovanni e Paolo, Ca’Pesaro, Ghetto, Gallerie dell’Accademia, Chiesa dei Frari, Ca Rezzonico, Chiesa delle Salute, Isola di San Giorgio Maggiore, Museo Guggenheim, Teatro La Fenice, Ferrovia (train station)”.

Dacă rămâi în oraș mai mult, le poți lua la rând, dar mai fericit vei fi să hoinărești în voie, fără obiective fixe, fără ceas și telefon, pe toate străduțele și canalele, debusolat. Cetatea, Città di Venezia, se descoperă la fiecare pas, pe fiecare pod. Te pierzi în umezeala universală, străzi de granit ude, ieșite din apă, aer umed, igrasie din temelii, vizualitate cețoasă. Static, în liniștea istorică, Ghetoul (cartierul Cannaregio), e preferatul meu. Semiobscuritatea, în colțuri închise, între case înalte, gotice, ale căror mansarde se apropie, abia lăsând să pătrundă lumina zilei, un decor misterios îți poate da frisoane spre seară, dar crimele pe aici sunt istorie, tenebroasă. Ca și molima.

Amprenta vrăjită a locului nu e disimulată în niciun fel, orașul secular este, paradoxal, futurist, avangardist, ficțional. Anul acesta, fastuosul Carnaval din Veneția s-a desfășurat chiar în Cannaregio, sub motto-ul: „Creatum civitas ludens”, invocând bucuria, într-un oraș al jocului, care sfidează greutățile traiului scump, în mijlocul apelor, dar și mentalitatea de învingători, supraviețuitori a italienilor venețieni, în veșnică luptă cu degradarea clădirilor orașului, restaurând moștenirea lor culturală, cu energia unui perpetuum-mobile. Formele lucrurilor, dedublate, trăiesc vii, conturate clar, în oglinda apei, amurgul se așază orgiastic colorat peste Lagună, iar înserarea poartă numele consacrat, L’Ora blue, Ora albastră.

*

L’Ora blu

Este o metaforă picturală, populară între localnici, o „umbrelă” semantică pentru câteva

cuvinte: lumină albastră-violetă, înserare, apă monocolor unită de cer, impresionism, liniște netulburată la venirea nopții, magie. Nu durează decât câteva zeci de minute. „Ora albastră” dispare din scena inundată de întuneric. Mii de felinare se aprind. Cinele în trattoria…

 

***

 

 

BY VAPORETTO ON THE BLUE HEART OF THE LAGOON

 

The dawn is upon Venice and the city receives you under a bright sky!

I’m entering Ponte della Libertà by bus from Mestre, a tourist in place, docile, tired, after the turbulent Vienna-Venice flight, with elevator furious noise, the drive to Marco Polo airport. The fog dissipates, together with my exhaustion. Reality has multiple layers, indeed. On the suspended bridge, at the speed of the car, you are leaving the continent behind and fiction has never been more real. A century ago, while encompassing with his vision the hallucinatory architecture, Thomas Mann told himself that to come to Venice by land, through the train station, was like entering a palace through the service staircase, and that you should land into the city by ships, on the open sea, into a city that seems unreal.

*

The Archipelago, through the gate open to waters Continue reading „Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cu vaporetto în inima albastră a lagunei”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ramuri de suflet (poeme)

se îndoaie tăcerea sub lacrima ploii
se frâng ultimii pași pe drumuri de plumb
ninge și ninge pe câmpuri uitate
fug risipind timpuri trecând

 

mai țopăie pe dealuri amurgul
dorm și arinii pe drum
e noapte prelungă și zac
la marginea lumii în gând

 

luna revarsă polei pe cărare
prin crâng fuge o ciută rănită
mai trece un glonț
mai moare un suflet plăpând

 

lung e drumul până acasă
e timpul uitat pe o masă
pe râu se ascund stele reci
se adapă apoi în ape repezi de munte

 

mai bate o inimă
lângă vechiul drumeag
trece un om căutând mântuirea
plânge o fată la capul celui plecat

 

e târziu și mi-e frig
se sting pe nisip ultimii pași
în vatra străbună mai arde un vis
uitat printre ramuri de ceară străbună

 

Poemul iubirii

                                                                        Cu drag, Ofeliei

la poalele gândurilor este o biserică
cioplită în stânca sufletului
acolo poposeam noapțile după întâlniri de amor
să mă rog, să mulțumesc cerului
pentru clipa noastră de iubire
tu ai plecat demult
de ce, nu știu
doar știu că plâng
te caut în gând, în cer, pe pământ
îmi este atât de frig, simt acut lipsa ta
ea, unde este ea, femeia mea
îmi este aprig dor de a ta îmbrățișare
offf, Doamne, ce fior nebun, sublim și totuși trecător
tu unde ești acum, eu cine sunt
mi’s pașii grei, drumul e lung
cum să ajung, cum să te cuprind
să rup tăcerile din mine cu furia primului sărut
de ce nu vii, de ce nu vii, iubire, într-o zi
amurgurile sunt azi pustii și lacrimi curg
mi-e dor de noaptea noastră, în taina sfântă a primului amor
de întâiul țipăt dăruit iubirii
cum te frângeai duios sub sărutări, sub mângâieri
să dormi, să dormi în cuibul meu, tu pasăre măiastră
să acopăr buzele fierbinți cu sărutări ce ard, ce dor
să te învelesc încet, cu gândul,cu șoapte line
am picurat pe țărm pulberi de stele
să vii, să vii în noapte, pășind ușor prin ele
să te port pe țărm în palmele de dor
să plecăm împreună printre valuri și stânci, către cer

 

 

Pe țărmul sufletului

am împletit din lacrimi o mare
dar marea mai este o mare
se scurge lumina printre turnuri tăcute
ochii istoviți încetau să mai vadă
eram bulgăre aprins pe țărm
foșneau valuri zălude pe buze
eram tragic cânt în amurg
scriam cu lacrimi pe pământ
pe umeri purtam zările albastre
din lut ciopleam oglinzi de suflet
așteptam așteptarea pe coji de jăratec
prin suflet treceau umbre desculțe
rătăcite în nisipul clepsidrei
noaptea, împleteam din șiruri de șoapte
poeme învelite în humă
eram poetul rătăcit pe o mare
căutam crucea de taină
să urc o chemare
în ultima bătaie de aripi, pe pleoape

 

Țipătul gândului

încăperea s-a năpustit peste mine
strivindu-mi sufletul de pereți
erau uscați și atât de reci
când m-am trezit, am țipat
eram acasă
tu, în altă casă
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ramuri de suflet (poeme)”

Lucia NEGOIȚĂ: Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea literaturii – Interviu cu Eugenia ȚARĂLUNGĂ

Lucia NEGOIȚĂ: Dragă Eugenia Țarălungă, data de 1 iunie a marcat în calendarul evenimentelor de la Muzeul Literaturii Române un moment evocator în amintirea poetului Cristian Popescu. Cum a trecut un asemenea moment… prin propria ta viață? Te întreb ca poetă ce te afli în plutonul nevăzut pentru care poezia înseamnă risc, neînseriere, o mică bombă cu efect întârziat… Pe același fir înaintând, cine a preluat partea de mister, de inedit a acestui poet mort atât de tânăr, ce rămâne din poezia sa, mai departe….? 

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Mulțumesc de prilejuire, pentru acest interviu care stă să apară în prestigioasa revistă Acolada. Culmea, la finalul lunii mai 2020 m-am găsit să-i spun artistului plastic Mircia Dumitrescu, mereu inspirat, că tare i-aş cere voie să fac un viitor interviu al meu în atelierul lui (aflat la câţiva metri de Editura MLR, la acelaşi etaj al muzeului literaturii din București), glumind dulce-amar, că nu se întrezărea nici un interviu la orizont. După nici jumătate de săptămână, după ce ai văzut acel Remember Cristi Popescu (1959-1995). Murea ca şi când s-ar ruga pe pagina mea de fb, m-am trezit cu propunerea ta de interviu, cu gând să nu rămână cele scrise de mine numai în mediul volatil al internetului – pot dezvălui aşa ceva, dragă Lucia Negoiță?

În ziua de 1 iunie se aglomeraseră multe evenimente, inclusiv aniversarea fondării MNLR (1 iunie 1957), aşa că s-a optat pentru comemorarea poetului nu prin cele două materiale anterior solicitate – unul fiind un text făcut de mine, demarat pe vremea când încă lucram de acasă –, ci prin unul singur şi arhisuficient: Cosmin Ciotloş a vorbit liber vreo 40 de minute, într-o înregistrare video, despre faptul că şi critica literară, dar şi cercetătorii literari, nu fac decât să scrijelească stratul nr. 0,5 al variilor înţelesuri pe care poemele sau eseurile din cele câteva cărţi ale lui Cristi Popescu le pot avea. Poemele lui plac din prima, fie că eşti student al acestor ani, la un sfert de veac de la dispariţia lui, fie că eşti Nicolae Manolescu, care în 1988 spunea tranşant, la începutul cronicii sale din România literară: „Ce extraordinar poet este acest Cristian Popescu!”

Am ascultat, în buclă, la nesfârşit în acea zi înregistrarea, în a doua parte a zilei, după ce postasem, la miezul zilei, strict pe pagina mea, nişte foto şi un text la care trudisem ceva timp, şi care m-am bucurat să văd că au avut un impact, cât de cât. Va apărea probabil în revista Viaţa Românească, sub titlul: „Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea morţii”.

Există un cuvânt: înrâurire. Eminescu îl folosea. Cred că, într-o măsură indicibil de mare, Cristi Popescu a înrâurit poezia din vremea lui şi de după. Pe furate cumva, fiindcă nu am mai regăsit nicăieri (re)confirmată simetria asta, am aflat că tandemul Cristi Popescu & Cătălin Ţîrlea ar fi fost, după Cristi, într-o oarecare consonanţă cu Eminescu & Caragiale. Nimeni vrea să se suie musai pe vreun soclu, cu tot dinadinsul, să facă echivalențe axiologice, era vorba numai de alegerea unui gen literar, a unui areal care, de fapt, te-a ales el dinainte pe tine!

Blajinul Cristi este unic, nu numai ochii lui albaştri erau unici! Şi a plătit enorm pentru această unicitate, nu strict prin moartea lui, la nici 36 de ani, ci chiar prin viaţa lui. Aud că se aude de 3 poeți mari şi laţi, tineri şi foarte tineri – ca şi mine, de altfel, ca și Ara Șeptilici, de altfel – în vremea publicării Artei Popescu, a volumului „Cuvânt înainte şi a Familiei Popescu”, cartea premergătoare. Unul din cei 3, nici nu îmi vine să le pronunţ numele, şi-a publicat 4 (patru) ediţii din cartea lui de debut, „Jucăria mortului”. Să fie primit! Iar pagina fb care se numește („Ah, Arto!”) Cristian Popescu știți de cine este pornită? De scriitoarea Ara Șeptilici. Așadar, nu de unul din cei 3, dacă avea cineva vreun semn de întrebare la purtător.

Că veni vorba de debut, am scris şi eu, înrâurită, 7 poeme pentru acest unic Popescu, care deja nu mai era viu. S-au ivit în intervalul dintre momentul când, la ultimul etaj al unui bloc de lângă Biserica Italiană, am aflat de la Lucian Branea (şi el membru al Cenaclului Universitas, coordonat de prof. Mircea Martin) că nu îl vom mai vedea niciodată pe Cristi Popescu, niciodată, şi momentul înmormântării la cimitirul Ghencea Militar (unde nu am mers cu cineva din breaslă, ci cu mama şi cu fratele meu – şi cu multe orhidee mov în mână). Mirată şi impresionată foarte am fost că s-au dat de pomană, la înmormântarea poetului, exemplare din Arta Popescu.

Aceste poeme au constituit debutul meu în presa culturală: „De la mansarda Observatorului”, „Mansardă în Ghencea-Militar”, „De la Tănase la Majestic”, „Cum a alunecat Anna Karenina pe o spirală sonoră”, „36 plus 3 sau minus 3”, „Tramvaiul ca vehicul oniric şi mai mult decât atât”, „Asediul manechinelor”. Am crezut atunci, printre lacrimi, că orice poet din lumea asta vrea „să mai fie Cristi Popescu/ măcar o dată”: „Nu credeam/ că o înhumăciune/ poate fi cuminţită aşa uşor,/ ca un copil/ minunându-se/ de prima carte citită/ până la final” –/ E de-ajuns să împarţi/ Cristi Popescu teancuri-teancuri/ e de-ajuns să strigi/ cât poţi de tare/ lume, lume/ veniţi de luaţi Cristi Popescu/ mâine o să-l găsiţi/ doar la chioşcurile RATB/ va fi de-ajuns să vă plimbaţi cu tramvaiul/ ca să citiţi poemele-Cristi-Popescu/ pe biletele cu 2 călătorii/ sau 3/ (n-o să înţeleg niciodată/ de ce nu fac ăştia, dom’le,/ abonamente la el,/ să ştie omu’ o treabă!)/ Am să vă zic un secret/ Textul/ se face în continuare/ şi Cristi îl încearcă/ din când în când/ mai ia câte o bucăţică din el/ şi mai dă la copii/ Textul creşte tot creşte/ se prelinge prin mahala/ ajunge sus la Universitas/ apoi se domoleşte/ pătrunde lent/ în cinematografele de pe bulevard/ şi-şi găseşte imediat locul/ dinapoia ecranului./ De-aia peste tot/ rulează acelaşi film de succes/ despre Familia Popescu –/ de-aia mamiţo/ pe Calea Victoriei/ de la Tănase la Majestic/ stă lumea aşa la coadă/ că vrea să se mai joace/ de-a odeonu’ printre ţigănci/ şi să mai fie Cristi Popescu/ măcar o dată” (De la Tănase la Majestic).

Până la urmă, „36 plus 3 sau minus 3” a fost inclus, între alte poeme și texte-bloc, în volumul meu de debut, mici uități de percepție (Editura MLR, 2002, Premiul USR pentru debut acordat de Fundația „Laurențiu Ulici”). I l-am citit și Danei Popescu, pe vremea când mama lor trăia încă.

Lucia NEGOIȚĂ: Te încumeţi să faci un portret al poetului genuin, în vremea primăverii 2020? Cum ar arăta el?

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Mai cu familie, mai fără, fiecare cum a fost prins în acest vârtej mediatic. Şi decizional. Ajunse de referinţă, cuvintele lui Camil Petrescu îmi revin acum în minte: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Voi spune cât se poate spune: în martie, 8 zile fără net, fără telefon mobil – un infern. Abia acum am, cât de cât, învăţat să mă rog. Cu gleznele lipite, cum spunea un preot de la Trinitas Tv. Sau, de fapt, de la Biserica Rusă. Că mereu există ceva real în spatele unui ecran tv… Cu gleznele lipite & cu inimile lipite. Eu nu dormeam decât spre ziuă, nu din cauza insomniilor, mâncam o dată pe zi, nişte seminţe lăsate la înmuiat, amestecate cu alte seminţe, cu sumac, negrilică, zatar, cu ceva verde, că tocmai ce pusesem nişte arpagic pe pervaz şi ieşiseră lujeri de ceapă verde. Ce se găsea pe masă la Cina cea de taină? Nişte plante, nişte condimente, nişte vin, nişte turte. Când oamenii făceau aprovizionări vizionare, eu căram săculeţi cu pământ spre casă, imaginându-mi că mă voi împăca, poate, şi cu nişte microplante. Hmmm, nu prea ne-am împăcat. Nu a fost o Judecată de Apoi, dar a fost o perioadă de austeritate. Şi de căutări, că simţeam nevoia să mă izbăvesc de atâta manipulare.

A fost o perioadă de apropiere de Natură, nu de Cultură. Aveam programul pe minute, nu se punea problema să mă plictisesc. Deloc. Nu am reluat mari autori, nu mi-am explorat noi teritorii ale scrisului. Aaaa, trebuie să amintesc aici ceva ce nu ţine de poezie, ci de raportul Artistului cu, ei bine, aici ar fi o listă lungă. Am urmărit cu aviditate, până la lacrimi, un teribil interviu al regizorului Cristi Puiu, tot la Trinitas Tv. „Malmkrog”, cel mai recent film al lui, a avut parte de piedici draconice înainte de finalizare, nu vreau să spun mai mult. Sunt extrem de mândră de decreţeii mei, de generaţia din care fac parte, de verticalitatea şi de profesionalismul unor oameni pentru care am o nesfârşită admiraţie: dr. Adrian Cacovean (chirurg cardiovascular şi homeopat), Alin Fumurescu (coleg la Napoca Universitară, apoi la revista NU cu A.C., absolvind iniţial tot medicina la Cluj, actualmente specializat în ştiinţe politice, profesor doctor la University of Houston) şi acest… mărturisitor născut pe 3 aprilie 1967 care, întâmplător sau nu, este regizor, Cristi Puiu pe numele său – pe care l-am cunoscut şi căruia i-am luat şi un mic interviu în 2001 pentru știrile TVR1.

Pe vremea când nu avea notorietatea de acum, dar o coerenţă a valorilor există de-a lungul anilor, cunoscută mai mult sau mai puţin. Aş pune şi numele unor femei aici, dar Roxana Iordache nu e, din câte ştiu, decreţică. Şi nici clujevita Ruxandra Cesereanu, femeia cruciat, ca să amintesc un titlu de demult al ei. Dar în aceste vremuri de… anemie, de anemie a curajului, au fost pe plan internațional la câteva mărturisitoare ale Adevărului, cu timp și fără timp (Janet Ossebaard, Shoshana Zuboff, Judy Mikovits și mult mai tânăra Sara Cunial) care m-au cam lăsat pe gânduri. Oricum, nu e o noutate că orice ficțiune pălește în fața năucitorului non-fiction.

Lucia NEGOIȚĂ: O temă gingaşă, într-un fel… de neabordat, este prezenţa dimensiunii religioase în poezie. Tu eşti practicant ortodox… Ce răspuns primeşte propria ta trăire, cât ajunge din această stare esenţială, în poezia ta?

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Din nou, ce se poate spune din ceea ce nu se poate spune?! O influenţă mare a avut Vasile Andru, un scriitor despre care mulţi au încă prejudecăţi, ca scriitor, dar şi ca om sporit, înduhovnicit. Prin el am ajuns să fiu apropiată de mânăstirea Lainici, unde era duhovnicul lui, părintele Calinic Cărăvan, şi unde şi-au găsit mulţi credincioşi adăpost în vremurile în care Securitatea le făcea viaţa imposibilă. Dar omul poate trăi și cu extrem de puțin, dacă a apucat să descopere nesfârșirea Dumnezeirii. Duhovnicul meu este un om al cărţii (a fost mult timp bibliotecar la Facultatea de Teologie), dar şi un rugător şi un trăitor. Şi asta s-a văzut cu asupra de măsură în timpurile acestea din urmă.

Continue reading „Lucia NEGOIȚĂ: Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea literaturii – Interviu cu Eugenia ȚARĂLUNGĂ”

Alexandrina TULICS: Așteptând izbăvirea (versuri)

Ceresc…

Când miresme florale se alintă în mintea-mi,

Iar raze solare mă țin mai sus de pământ ,
Când zboară cocorii -n solfegii,
Atunci aș vrea să Îți cânt..

Când mioare albesc verdele-n deal
Și seara își suflă-n adiere răcoarea ,
Cheamă-mă Doamne să-Ți cânt osanali
Să plângă pe-arcușu-i vioara..

Să pășesc gânduri din albul ceresc
Să-mpart spice ce satură ființa ,

Să m-aplec în genunchi îngeresc,

Să-mi trăiești Doamne sfinte…penița!

 

 

Izbăvirea?-n curând

 

Plete de aur soarele-și desface,
Foc ,limbi de foc la apus,
Cu ele,mai trage o semnatură
Și miine veni-va ,cum Domnul a spus.
Fâșâie umbra grabită s-ajungă,
Aduce răcori din cămările-i știute,
Înegrite căpițe -și dau miresme de fân,pe întrecute.
Larmă de gâște zoresc să ajungă,
La locul sortit de odihnă,
Păsări se-ascund,se cuibăresc,
Și omul se-gândește la tihnă.
Valuri de aur,luna și-arată,
Fața-i la fel, palidă ca și-altă dată,
Norii-și dansează plutirea în jur s-o susțină ,
Purtând în ei trista lunii-lumină.
Câte-un buhai se trezește cântând sau,
Prietenii nopții și-i cheamă ,
Pruncii -s-nveliți de cuminții părinți
În rugăciuni să adoarmă.
***Mi-e cerul,ieșirea și casa și poarta
Pe care eu intru-n iubiri,
Chem; stele,toiage ,care,luceferi
Și mă duc… cu ei …cer-colindând…
Aduc aceleași miresme la Poarta cea Mare
Și lacrimi aduc,
De la acei ce-s plecați dincolo de zare
Și-n urmă …sughițuri de lacrimi se-ncurc.
Îmi pun -ncetișor mireasma-povara,
Iar lacrimile lor mi se preling,
Privește -n tristețe Stăpinul cu milă
Se uită la min-suspinând,
Izbavirea?mă- ntreabă.
O simt ca pe-o șoaptă ,spusă-n surdină,

Așteapt-o, vine-n curând!

 

 

Nufărul 

 

Plutește pe apă -n splendoarea lui albă

Nufărul , o stea pământească,

Trimisă de Domnul să ne învețe

Cum să trăim deasupra de valuri și ape

Viața -I duhovnicească.

Își plimbă semeț splendoarea creată

De mână Stăpână atât de curată,

În liniște-și duce frumosul creat,

Chiar dacă valul e mare și înspumat…

Alunecă lin -n acea frumusețe,

Când apa e calmă -mbrăcat tot în alb ,

Vioi în albul -lumină ,parcă-ți dă binețe

Și-n urmă îți lasă în suflet

O pace albă, sublimă încât ,

Te-ntrebi rușinat ;

-Cum poate

Să traiască în alb frumos și în pace

Pe apele -nvolburate?!

Să-și ducă solia în alb -bucuria

Ca Domnu-n Golgota,

Ce-a adus nemurirea!?

 

 

Vino Isuse, vino în vară!

Miresme de vară scriu iubiri-ne-nțelese,
Vântul șoptește din muzici celeste,
Ninge-n culoare, parfumuri de vară,
‘Mi-e miere și dulce și cânt mă-nfioară.
‘Mi-e sare albina ce zboară în dulce,
La-nțelepciune cu gândul mă duce,
Mă plimbă-n înalt păsările iară,
E cer pe pământ!
Și Domnul la jertfa-nchinării coboară.
Mi-e sufletul copt în iubirea-I divină,
Mă ține pe braț, Iubitul m-alină,
Mi-aduce fiori din Duhul de slavă,
Îi cânt dulce în gând;
Continue reading „Alexandrina TULICS: Așteptând izbăvirea (versuri)”

Paul LEIBOVICI: Istoria ,,Oamenii de la CASA BIBLIEI” – Belaa HALPERIN

Editarea cercetării a cunoscut de-a lungul vremii lecturi a unor documente ,precum și analiza acestora .Deasemenea ,anchetarea unor persoane a căror contribuție –de-a lungul anilor ,în diferite domenii au avut o influență remarcabilă. Inițiatorul și susținătorul punerii bazelor ,,Case TANAH-Bibliei” a fost BEN GURION. O analiză temeinică a celor 50 de ani de activitate –începând cu motivația creeri instituției și urmărind dezvoltarea pe diverse etape, a fost întreprinsă de prof. cercetător Belaa Halperin.

Încă de la primii pași, Ben Gurion a consemnat scopul instituției naționale ,modul de activitate întru atragerea unui număr cât mai mare de participanți atît din rândul diverselor pături sociale, vârste, preocupări. Cu alte cuvinte cunoașterea istoriei poporului nostru, de-a lungul epocilor-din primele zile ale existenței și până la DECLARAREA STATULUI ISRAEL. Diversificarea activităților, antrenarea pe deoparte a tinerilor încă de la vârsta școlarității, a maturilor din diverse pături sociale cât și a cadrelor intelectuale-specialiști în domeniul istoriei, literaturii, geografiei, artelor.

De la bun început au fost editate publicații, programe ale conferințelor, excursiilor pe meleagurile Eretz Israel. Deasemenea întru încurajarea studiului TANAHULUI –Bibliei s-au creat ,,milgot-burse studenților –elevilor întru studierea –cercetarea diverselor perioade atît din punct de vedere geo-istoric cât și a dezvoltării economice-cetățenești. În același timp a fost deschis ,,Muzeul TANAH,, în care artiști plastici să-și poată expune lucrări în care să se reflecte viața,eroismul poporului israelian, frumusețile patriei atât înainte cât și după Declararea STATULUI ISRAEL. Documentele precizează: în urmă cu 50 de mii de ani au locuit pe aceste pământuri  mii de evrei. Marea majoritate au fost uciși de puterile care au dăinuit prin aceste locuri-imperii a căror scopuri consta în distrugerea totală și acapararea țării. Dar nu au izbutit ,după cum scrie Heinrich Heine ,,datorită TANAHULUI-care a fost Patria mobilă a poporului evreu. Datorită conducătorilor care au avut grijă ca în țările împrăștierii comunitățile evreiești să păstreze moștenirea BIBLIEI. Ben Gurion a spus ,,fiecare popor își are patria sa, dar poporul evreu are două patrii: ERETZ cerebral –care reprezintă corpul și cartea Tanahului –a sufletului. El a văzut în Biblie –baza independenței .De altfel în 1937 în fața Comitetului britanic a declarat:BIBLIA este energia electrică a Eretz Israelului –a poporului evreu. Denumirile primelor corpuri armate în Războiul de independență au fost denumiri biblice: Iftah, Harel, Moria ș.altele . În 1963 Ben Gurion s-a retras din conducerea țării, stabilindu-se la Sde Boker. În acelaș timp a fost numit ,,Președintele Societății cercetărlor Tanahului în țară și în răspîndiri,,. Dorința sa a fost înființarea instituției,,BEIT Ha-TANAH,, (CASA BIBLIEI). De altfel în ,,DECLARAȚIA de INDEPENDENȚĂ se pune accent: Israelul se va baza pe independență, dreptate și pace așa cum de altfel stau scrise în anticele proorociri a Israelului. Cu toate că era bolnav -1973.

Cu prilejul deschiderii Casei Tanahului, în localul casei Disengoff, a fost citită scrisoarea sa ,,Felicit și binecuvintez ,,Expoziția TANAH,, (1.XII.1973). B.Gurion și numeroși oameni de cultură, din generația sa, au considerat TANAHUL,, ca o bază a creației și continuității, a dezvoltării poporului evreu pe pământurile Erez Israelului. Tanahul și cercetarea sa are ca scop ,,dragostea pentru Sion în mod practic, o dragoste omenească  și egalitate între toți oamenii. Articolul scris de Ben Gurion ,,Tanahul și poporul evreu ,,se încheie cu fraza,, Îndrumător și educator ,,-acesta e conținutul bibliei. Prof.cercetător Belaa Halperin își îndreaptă atenția asupra legăturii între Biblie și tradiția evreiască,, În acest sens citează și analizează discursurile unor figuri rabinice precum Menahem HACOHEN, care a afirmat ,,De la începuturi poporul israelit a apreciat creațiile artistice, au însoțit viața, cultura poporului nostru,,.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Istoria ,,Oamenii de la CASA BIBLIEI” – Belaa HALPERIN”

Mircea Dorin ISTRATE: Cuprindemă-n visare

CUPRINDEMĂ-N  VISARE

 

Cuprindemă-n visare în noaptea care vine

Și hai cu mine-alături să ne întoarcem iar,

În vraja tinereții, unde-i atât de bine

Și unde-am stat o clipă din timpul milenar.

 

Îmi uită astă lume perversă, mincinoasă

Și hai în vremea ceea curată și smerită,

Să ne trăim clipita aceea norocoasă

Cum ale noastre simțuri, îmi  vor a fi trăită.

 

Vom fi Adamii lumii în vremuri de-nceputuri,

Doar noi în Raiul care cu grijă l-am făcut,

Iubire doară fi-va pe aste-ntinse luturi,

În care-atunci o vreme și noi am încăput.

*

Te-aștept iubire veche, de-apururi neuitată,

Să mă îmbii în noapte cu-al tinereții timp,

Ne vom lua de mână și-om merge înc-odată

În Raiul clipei care, ți-a pus pe frunte nimb.

 

Sub umbră de-ntuneric, în noaptea nedormită,

Cea lună maiestoasă va trece peste lume,

Bătăile de inimi și vorba-abia șoptită

Ne îndulci-va vraja clipitelor nebune.

**

În vatră, spuza vremii va mai luci odată

Înfiorându-mi noaptea în scânteieri divine,

In candelă feștilă, va tremura smerită,

Așa  cum mai făcut-a în vremile de bine.

 

Și ce dacă el, timpul, ne-a-mpovărat de-acuma

Cu anii care-n spate s-au adunat prea mulți,

Închide dară ochii și roagă-te ca luna

Să mi te ducă-n taină, în anii ceia vruți.

 

Mereu acolo fi-voim în legănări de vise,

Ca-n strânsă-mbrățișare să fim ca-n paradis,

Ne vom petrece noapte, iar zorile prelinse

Ne vor găsi de-acuma cu visul iară stins.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

24 iulie 2020

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Cărți rare, iulie, 2020

Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm  lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța,  că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs.  spirituale, cât și ale celor dragi.

Parohia noastră pune la îndemână tuturor cărți ziditoare de suflet, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu  tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs.  O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus.

Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele.

Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul ,,Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar.

Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie.

Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

În cazul în care mesajul nostru nu vă interesează sau vă deranjează, vă rugăm să ne scuzaţi, eventual să ne daţi un semn, ca să ştergem pentru totdeauna adresa Dvs. din evidenţele noastre. Oricum, să dea Dumnezeu ca acesta să fie singurul necaz al Dvs., altele să nu mai aveți.

Sănătate, pace și bucurii în viața și în casa Dvs.

 

             Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

 

  1. Cărți recent apărute:

  1. Cristian Stănciulescu-Bârda, Ascultă-ți inima! Bârda, Editura ,,Cuget Românesc, 2020, 356 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, 30 lei;

 

Lucrarea este un imn închinat dragostei, fie că dragostea se adresează ființei iubite, lui Dumnezeu, unui ideal, unei profesii etc. Am putea spune că este o altă variantă a Cântării Cântărilor. Stilul cu care sunt îmbrăcate ideile este inconfundabil și el relevă multă sensibilitate, dedicație, cultură, într-un cuvânt, conturează un portret intelectual  bine consolidat.

  1. Pr. Al. Stănciulescu – Bârda, Viața Cuvioasei Teofana Basarab, Bârda, Editura,,Cuget Românesc”, 2020, 276 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă plastifiată, 40 lei(ediție color), 20 lei(ediție alb-negru);

           Fiica Voievodului Basarab I, întemeietorul Țării Românești, ajunsă țarină a Bulgariei, trăiește o viață de jertfă și sacrificii personale, dar desfășoară o activitate culturală fără precedent în cultura bulgară. Se știe foarte puțin despre ea în istoriografia românească, dar ea devine primul monah român cunoscut până în prezent, anterior lui Nicodim cel sfințit de la Tismana. Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei, o zideşte la temelia statului român. Nu putem înţelege altfel o căsătorie încheiată din raţiuni politice. Nu putem înţelege altfel o femeie umilită, persecutată de propriul soţ, cu un copil otrăvit de a doua soție a  soţului ei, alungată de la curte şi obligată să se călugărească, ea, împărăteasa ţării. Nu putem înţelege altfel tăcerea şi supunerea ei, decât ca pe o autojertfire în folosul păcii, echilibrului politic, în folosul neamului său. Drama personală şi eşecul în căsătorie al Doamnei Teodora ar fi putut declanşa conflicte armate între români şi bulgari, ar fi slăbit puterea românilor în faţa expansiunii tătare şi turceşti. Răbdarea ei şi înţelegerea situaţiei ca pe o rânduială de la Dumnezeu, bunătatea şi înţelepciunea, grija pentru operele de cultură, au făcut pe bulgari să îi atribuie maicii Teofana aură de sfântă şi să o cinstească în consecinţă, ca pe o personalitate  de frunte a vieţii lor politice şi religioase din epoca medievală. Sperăm că lucrarea noastră să fie încă un argument pentru cei care vor binevoi să se alăture strădaniei de a obține aprobarea canonizării Cuvioasei Teofana.

 

  1. Conf. Dr. Ana Sofroni, Gândul zămislește fapta, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020, 90 pag., format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, 8 lei;

Doamna Conf. Dr. Ana Sofroni este cadru universitar din Republica Moldova. De mulți ani s-a făcut cunoscută în publicațiile bisericești și nu numai cu articole de o înaltă cugetare și trăire  religioasă. Doamna îmbină în mod armonios rugăciunea cu munca, studiul cu viața de creștin adevărat. Împărtășește din cunoștințele și meditațiile sale cu generozitate cititorilor, ca un adevărat teolog. Articolele sale se bazează pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, dar sunt filtrate printr-o gândire  fină, care invită pe cititor spre universuri înalte de  spiritualitate.

  1. Bogdan Stănciulescu-Bârda, Prețul Alexandrei, Bârda, Ed. Cuget Românesc, 2020, 32 pag., 5 lei:

O palpitantă poveste pentru copii, cu multe ilustrații color. Mesajele pe care le transmite lucrarea sunt optimist: Binele iese biruitor în ciuda tuturor opreliștilor; nimic nu e mai scump pe lume decât un copil. Povestea se citește cu plăcere și de către copii, cărora le este adresată, dar și de adulți.

  1. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Ortodoxia”(1949-2018), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020, 672 pag., format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 50 lei;

 Revista ,,Ortodoxia” a fost și este un fel de prințesă a revistelor bisericești. Dacă  ,,Biserica Ortodoxă Română” se voia un fel de ,,buletin” al instituției, în care să se consemneze în primul rând faptele și după aceea articolele, studiile și recenziile, dacă ,,Studii Teologice” era revista facultăților de teologie, având menirea să găzduiască, în primul rând, studiilor profesorilor, masteranzilor și doctoranzilor în teologie, revista ,,Ortodoxia” era, pe de o parte, creuzetul în care se plămădeau ideile și pozițiile teologiei românești față de curentele religioase care se vehiculau în lume la un moment dat, iar pe de altă parte, tribuna de la care răsunau vocile cele mai autorizate ale teologiei ortodoxe românești cu prilejul contactelor  pe care Biserica Ortodoxă în general și Biserica Ortodoxă Română le avea cu bisericile surori și cu cultele creștine sau religiile lumii. Ea a fost ,,vârful de lance” al Bisericii noastre în confruntările ecumenice și teologice internaționale. Nivelul acestei reviste a fost întotdeauna superior celorlalte reviste centrale bisericești. Am putea spune, că materialele cele mai bune au fost publicate aici, ca o carte de vizită a teologiei românești. Cele mai bine realizate studii ale profesorilor noștri de teologie și al celorlalți colaboratori au găsit găzduire în paginile acestei reviste. Chiar tezele de doctorat au fost selectate și au fost publicate aici doar cele care aveau deschidere spre universal, spre domeniul ecumenic. Poate pentru cititorii de rând și  pentru unii preoți a fost mai greoaie prin limbajul utilizat, dar trebuie înțeles acest lucru ca pe ceva firesc în contextul misiunii pe care îl avea revista

6.Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. I, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2016, 630 pag., hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 45 lei;

Ideea realizării unei asemenea lucrări o port de mulți ani în suflet, ca pe o povară scumpă. După 1989, am început publicarea unui serial de articole menite să explice și să comenteze proverbe și expresii românești cu conținut religios. Articolele s-au bucurat de un ecou foarte favorabil din partea presei și a publicului cititor. Asta m-a încurajat și am continuat cercetările în această direcție, ceea ce a făcut ca să public asemenea materiale și în niște volume speciale. Descopeream în acele crâmpeie de gândire profunzimi nebănuite, care dovedeau nu numai cunoașterea învățăturii creștine, ci și puterea de creație, de sinteză și de exprimare a autorului anonim. Două mii de ani de creștinism pe pământul românesc își spuneau cuvântul cu prisosință și în această specie folclorică: proverbul. Alături de alte specii folclorice, precum colindele și legendele, alături de complexul de tradiții și obiceiuri religioase, care încununează curgerea anului sau a vieții omenești, proverbele religioase formează o bază documentară solidă pentru alcătuirea unei etnoteologii românești. Câteva studii pertinente în acest sens s-au realizat, dar e prea puțin față de volumul imens de material existent.

  La realizarea volumelor de față, am avut în vedere câteva teme mari, pe care le-am ilustrat cât am putut mai bine cu material corespunzător, astfel: I. Proverbe și expresii cu caracter dogmatic: cele privitoare la Dumnezeu(creator, conducător, mântuitor și judecător), creația lumii, om(trup, suflet, mântuire), Maica Domnului, biserică, cruce, sfinți, icoane, Sfintele Taine, viață, moarte, judecată, rai, iad, diavol etc.; II. Proverbe și expresii cu caracter moral: cele privitoare la virtuți(credință, nădejde, dragoste, curaj, dreptate, cumpătare, înțelepciune etc.), păcate și vicii (alcoolism, hoție, crimă, corupție, mită, desfrâu, dușmănie, invidie etc.); III. Proverbe și expresii cu caracter canonic: cele privitoare la comportamentul episcopului, preotului, călugărului, la Sfintele Taine(în special căsătoria, familia) etc.; IV. Proverbe și expresii religioase cu caracter liturgic: cele privitoare la sărbători, slujbe, materiale și obiecte liturgice, la comportamentul credinciosului    în biserică, la Sfintele Taine etc.; V. Proverbe și expresii religioase necreștine: cele privitoare la soartă, superstiții de tot felul, farmece, descântece, personaje mitologice ș.a.,  socotind că acestea, în mare parte, sunt reminiscențe ale unor vechi religii precreștine din spațiul românesc sau ale unor religii ale altor popoare cu care românii au intrat în contact de-a lungul timpului.  Am însoțit o bună parte din aceste proverbe de note de subsol, în care am făcut comentariile și precizările ce le-am socotit necesare pentru înțelegerea mai bună a unităților paremiologice citate. Sperăm că într-un timp foarte scurt vor vedea lumina tiparului și celelalte volume. Realizarea acestor volume constituie un pas important spre realizarea unor studii mai profunde de etnoteologie românească, bazată și pe proverbe. Aceasta este o necesitate, fiindcă teologii, în special, când au abordat teme de acest gen s-au  bazat mai ales pe genul liric, respectiv pe colinde.

             Lucrarea noastră era necesară în peisajul cultural românesc actual, pentru a dovedi, încă o dată, dacă mai era cazul, câteva adevăruri fundamentale: 1. Poporul român are o vechime milenară în spațiul carpato-danubian; 2. Poporul român are o continuitate neîntreruptă pe acest teritoriu, elemente din vechile religii precreștine regăsindu-se atât în proverbe, cât și în alte genuri folclorice; 3. Poporul român s-a născut creștin, ceea ce a făcut ca să-și însușească deplin învățătura creștină nealterată, s-o păstreze cu sfințenie ca pe un dascăl de cuget și simțire, ca pe o călăuză  sfântă a vieții, ca pe o pavăză și un reazim la vremuri de nevoie; 4. Poporul român a avut capacitatea să recepteze învățătura creștină în nuanțele ei cele mai subtile încă înainte de apariția culturii scrise. Am putea spune, fără teama de a greși, că poporul român a fost cel mai mare teolog al românilor dintotdeauna; 5. Limba română s-a dovedit a fi capabilă la 1688 să recepteze și să redea cu fidelitate Biblia, fiindcă ideile și terminologia specifică se plămădiseră îndelung  în creuzetul gândirii și vorbirii populare, proverbele și colindele fiind dovezi incontestabile în acest sens.   

           Sperăm că lucrarea noastră să fie de un real folos cercetătorilor și cititorilor.

  1. Colinde străvechi românești, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, 94 pag., 8 lei;

 Colindele din acest volum au fost culese de regretata învățătoare Alice N. Sârbulescu, originară din Baia de Aramă, înainte de 1951, când a fost deportată împreună cu soțul său, medic, în Bărăgan. Acolo a locuit într-un bordei de pământ, dar, ca intelectual, a folosit timpul, adunând de la localnici folclor, în primul rând situându-se aceste colinde. Ele sunt adevărate perle ale folclorului nostru, unii dintre informatori știindu-le de la bunicii și străbunicii lor, adică de la oameni  din Bărăgan, în special din zona Călărașilor, care au trăit la jumătatea veacului al XIX-lea.  Textul cărții ne-a fost pus la dispoziție de nepoata regretatei Înv. Alice N. Sârbulescu, respectiv Doamna Deputat Oana Manolescu din Craiova.

  1. N. N. Sârbulescu, Zavera lui Tudor Vladimirescu, Ediția a III-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, 58 pag., 6 lei, piesă de teatru în patru acte.

Autorul piesei, N. N. Sârbulescu, face parte din elita intelectualității românești de la începutul veacului trecut; face parte din elita corpului didactic care a format generația celor ce au realizat Marea Unire de la 1918. Autorul este un intelectual notoriu, un patriot desăvârșit și un român adevărat. El valorifică toate cunoștințele sale dobândite din cărți și din informațiile culese de la cei ce au trăit evenimentele respective.  Pe toate acestea le coroborează cu pricepere, le expune cu măiestrie în formele unei limbi românești curate, cristaline, accesibile. Creațiile sale sunt gustate și de cei învățați, dar și de cei simpli, mai puțin școliți. Informația este împletită cu  plăcutul, cu frumosul, cu utilul și toată construcția literară realizată de domnia-sa  urmărește educarea publicului în spiritul dragostei de țară, de istorie, de valorile perene ale neamului românesc. Observăm cu ușurință, după lecturarea piesei de față, că aceste bijuterii literare își păstrează frumusețea, actualitatea și puterea educativă și azi, după mai bine de un secol de la zămislirea ei. Precizăm că prima ediție a fost apreciată și de Constantin Rădulescu-Motru. Aceasta, alături de cartea lui Gheorghe Duncea, Tudor Vladimirescu, așa cum l-am cunoscut, și cartea profesorului Ioan Neacșu, Oastea pandurilor, sunt lucrări  care se pot constitui într-un adevărat omagiu pe care-l aducem și noi marelui erou cu prilejul comemorării a două veacuri de la martiriul său.

  1. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei  ,,Mitropolia Olteniei”(1948 – 2008), vol. II, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, 645 pag., hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 40 lei;

Dacă vol. I cuprindea Secțiunea Biblică, Secțiunea Sistematică și Secțiunea Practică, vol. II este destinat Secțiunii Istorice. În el sunt înregistrate, pe discipline și probleme, cele câteva mii de materiale privind Istoria Bisericii Universale, Bizantinologia, Istoria Bisericii Ortodoxe Române și Istoria României. Nu se va putea scrie o istorie obiectivă și adevărată a Olteniei în special și a României în general, o istorie universală, fără a se face apel la studiile, documentele și manuscrisele publicate în ,;Mitropolia Olteniei”. Au colaborat istorici de elită, atât din cadrul Bisericii, cât și din cadrul culturii române în general. În ciuda cenzurii, care a supravegheat-o cu atenție multe decenii, revista, ostenitorii și colaboratorii ei au găsit întotdeauna soluții ca să poată supraviețui și în același timp să-și facă misiunea sa de revistă a spațiului cultural oltean.                  

  1. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-2014), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. II, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, plastifiată, format A5, 692 pagini, 45 lei;

Cartea cuprinde capitolele: Istoria Bisericii Universale, Ecumenism, Bizantinologie, Patrologie, Istoria Religiilor, Etnografie și Folclor. Volumul conține acele materiale care privesc răspândirea creștinismului în lume timp de 2000 de ani, relațiile dintre Biserici, relațiile creștinismului cu necreștinii, evoluția sentimentului religios la diferite popoare, tradiții, obiceiuri și datini românești și nu numai. Cele mai importante din cele peste 7.000 de materiale bibliografiate beneficiază de un rezumat telegrafic. Al doilea volum își propune să prezinte creștinismul în special și religia în general ca fenomen istoric, ce s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor în contextul unor realități culturale, sociale, politice și religioase specifice Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Cărți rare, iulie, 2020”

Maria HOTEA: Spre zările albastre (versuri)

Mă bate ploaia și vântul

 

Mă bate ploaia și vântul,
călătoare sunt cu gândul
cu pași rari străbat câmpia
și-mi văd iar copilăria.

 

Îmi văd părinții zâmbind,
din lan spice adunând
ceru-i senin fără nori,
eu culeg gingașe flori.

 

Iar la capăt de câmpie,
ne oprim puțin la vie
rupem struguri mari,frumoși
și-i mâncăm încet, voioși.

 

În amurg pornim spre casă,
inserarea încet se lasă
bunicii cu drag ne-așteaptă,
c-o lipie cadă,coaptă.

 

Ne-așezăm pe prispă afară,
stelele încep să apară
bunicu-mi spune o poveste
și adorm fără de veste.

 

Visez feți frumoși și zâne
și un înger care vine
din înaltul cer coboară,
și în aripi mă înfășoară.

 

Zori de zi aduc lumină,
dorm și florile-n grădină
somnu-mi este dulce ,lin,
eu visez și încet suspin.

 

Dar de-odată mă trezesc,
din visu-mi copilăresc
mă bate ploaia și vântul,
în prezent mă întorc cu gândul.

 

În ochi simt lacrimi fierbinți,
mi-e dor de ai mei părinți
și de casa cu pridvor,
ce-i închisă cu-n zăvor.

 

Aș întoarce iarăși anii,
să-i văd ochii blânzi ai mamei
tata în brațe să mă alinte,
de bunici să ascult cuminte!

 

 

Iubirea în univers

 

Iubirea în univers este un rug ce arde mereu,
iar flăcările-i aprinse le simt și-n sufletul meu
sunt împlinită și prin viață cu speranță trecând,
bucurii și necazuri le trăiesc numai zâmbind.

 

Prin clipe fugare mă înalț iar caldele cuvinte,
izvor nesecat îmi sunt și pline de învățăminte
sentimente profunde cu ardoare le trăiesc,
iar celor din jur răzând iubirea le-o dăruiesc.

 

Spre zările albastre mă las purtată de vise,
frumusețile cerului cu privirea pot fi atinse
cutreier doar cu gândul hoinar prin depărtări,
simt adieri ușoare de vânt ce-mi dau fiori.

 

Continue reading „Maria HOTEA: Spre zările albastre (versuri)”

Victoria MILESCU: Ne vom vedea…

Martin Raabe, “Lubitorii”

 

***

Ne vom vedea…

 

Ne vom vedea după sfârşitul lumii, mi-ai spus

Când vom fi doar noi doi, răsărit şi apus

Ne vom vedea după sfârşitul lumii, precis

Când vom fi doar noi doi, abis clamând abis

Ne vom vedea când toate vor fi trecut prin foc

Iar noi vom fi cenuşă sau nu vom fi deloc

Ne vom vedea când totul va căpăta alt rost

Fără să înţelegem de ce am fost ce-am fost.

Victoria Milescu, România