Beethoven este fără îndoială cel mai cunoscut compozitor de muzică clasică și autorul unei singure opera.Nu e de mirare, aşadar, că în 2020, când se împlinesc 250 de ani de la naşterea sa, marele muzician va fi sărbătorit în întreaga lume. Acesta fiind unul din cei din mai mari titani ai muzicii sinfonice este Ludwig van Beethoven, botezat pe 17 decembrie 1770, este considerat cea mai importantă personalitate a perioadei de tranziţie dintre epoca clasică şi cea romantică a muzicii clasice occidentale, unul dintre cei mai faimoşi şi mai influenţi compozitori ai tuturor timpurilor.Beethoven a fost nepotul unui muzician de origine flamandă, pe nume Lodewijk van Beethoven, care a trait între anii 1712-1773, şi a fost botezat după bunicul său, Lodewijk fiind similarul olandez al numelui Ludwig. Bunicul său a fost angajat cântăreţ la curtea principelui elector din Köln, devenind ulterior capelmaistru, în termini actuali director muzical. El a avut un fiu, Johann van Beethoven, născut în 1740 și decedat în 1792, care a servit ca tenor în aceeaşi instituţie muzicală, oferind şi lecţii de pian, respectiv de vioarà, pentru a-şi suplimenta veniturile. Johann s-a căsătorit în 1767 cu Maria Magdalena Keverich, fiica lui Johann Heinrich Keverich, bucătar-şef la curtea arhiepiscopiei din Trier.
Beethoven s-a născut la Bonn, fiind botezat în rit romano-catolic la 17 decembrie 1770. Se presupune, astfel, că a venit pe lume în ziua precedentă, pe 16 decembrie. În epoca respectivă, copiii erau, de obicei, botezaţi a doua zi după naştere şi este cunoscut că atât familia lui Beethoven, cât şi cea a profesorului Johann Albrechtsberger au sărbătorit ziua de naştere pe 16 decembrie. Dintre cei şapte copii ai lui Johann van Beethoven, doar al doilea, Ludwig, şi alţi doi fraţi mai mici au trecut de pragul copilăriei. Caspar Anton Carl s-a născut pe 8 aprilie 1774, iar Johann Nikolaus, mezinul, a văzut lumina zilei la 2 octombrie 1776.
Primul profesor de muzică al lui Beethoven a fost tatăl său. Se pare că Johann van Beethoven a fost un instructor dur şi că micul Beethoven ,,trebuia să stea în faţa clapelor, având deseori lacrimi în ochi“. Ştim, de asemenea, că, în acea perioadă, Johann era un alcoolic notoriu. Beethoven a avut parte şi de alţi profesori locali, precum organistul curţii, Gilles van den Eeden (decedat în 1782), Tobias Friedrich Pfeiffer (un prieten de familie, care i-a predat lui Beethoven lecţii de pian) şi o rudă, Franz Rovantini, pentru vioară şi viola.
Talentul său muzical s-a manifestat de timpuriu. Johann, conştient de succesele în domeniu ale lui Leopold Mozart (tatăl lui Wolfgang Amadeus), a încercat să-şi exploateze fiul ca pe un
adevărat copil-minune, susţinând că Beethoven avea vârsta de şase ani (el având, de fapt, şapte) când a apărut pe afişul debutului său public din martie 1778.
În 1779, Beethoven şi-a început studiile cu Christian Gottlob Neefe, considerat, la acea vreme, cel mai bun profesor din Bonn, devenit organistul curţii în acelaşi an. Neefe l-a învăţat pe Beethoven compoziţie şi, prin luna martie 1783, l-a ajutat să scrie prima compoziţie publicată: un set de variaţiuni pentru clavecin. La scurt timp, Beethoven a inceput să lucreze cu Neefe, ca asistent al organistului, iniţial fără să fie plătit (1781) şi apoi în calitate de angajat al capelei curţii (1784), sub bagheta capelmaistrului Andrea Luchesi. Primele trei sonate pentru pian, intitulate Kurfürst (Electoral), dedicate principelui elector Maximilian Friedrich, au fost publicate în 1783. Maximilian Friedrich, care a murit în anul 1784, nu cu mult după numirea lui Beethoven ca asistent al organistului, a remarcat talentul lui Beethoven, sponsorizând şi încurajând studiile muzicale ale tânărului.
Maximilian Franz, succesorul lui Maximilian Friedrich ca principe elector de Bonn, era cel mai tânăr fiu al împărătesei Maria Tereza a Austriei. El a făcut schimbări remarcabile la Bonn. În urma ecourilor privind iniţiativele intreprinse la Viena de către fratele său Iosif, el a introdus reforme bazate pe filosofia iluministă, acordând atenţie sporită educaţiei şi artei. Adolescentul Beethoven a fost cu siguranţă influenţat de aceste schimbări. De asemenea, el a fost puternic influenţat în acest moment şi de ideile predominante ale masoneriei, de vreme ce Neefe şi alţii din jurul lui erau membri ai lojei locale a Ordinului Illuminati.
Beethoven a plecat spre Viena, pentru prima dată, în martie 1787, în speranţa de a studia alături de Wolfgang Amadeus Mozart. Din nefericire pentru tânărul Beethoven, după numai două săptămâni de şedere în capitala austriacă, a aflat că mama lui era grav bolnavă şi, prin urmare, a fost forţat să se întoarcă acasă. Aceasta a murit la scurt timp, iar tatăl său a căzut şi mai adânc în patima beţiei. Drept urmare, Beethoven a devenit responsabil pentru îngrijirea celor doi fraţi mai mici, fiind obligat astfel să-şi petreacă următorii cinci ani în Bonn.
Beethoven a făcut cunoştinţă cu un număr de persoane care au devenit figuri importante în această epocă a vieţii sale. Franz Wegeler, un tânăr student la medicină, l-a introdus în familia von Breuning. Beethoven a petrecut mult timp la reşedinţa von Breuning, unde a luat contact cu literatura germană şi clasică şi a oferit lecţii de pian unora dintre copii. Atmosfera din familia von Breuning era mai puţin stresantă decât cea a propriului cămin, care devenea din ce în ce mai dominată de strictul control şi de căderea în alcoolism a tatălui său. Tot în această perioadă, Beethoven a ajuns în atenţia contelui Ferdinand von Waldstein, care i-a devenit bun prieten şi susţinător financiar de-a lungul întregii sale vieţi.
În 1789 a obţinut o sentinţă judecătorească prin care jumătate din salariul tatălui său îi revenea direct pentru a putea acoperi cheltuielile necesare întreţinerii familiei. De asemenea, a contribuit la veniturile familiei cântând la violă în cadrul orcbestrei curţii.
Cu ajutorul principelui elector, Beethoven s-a mutat în 1792 la Viena. Aici s-a întâlnit cu Joseph Haydn, cu care, probail, făcuse cunoştinţă la sfârşitul anului 1790, când acesta, în drum spre Londra, s-a oprit la Bonn, în preajma Crăciunului. Ulterior s-au reîntâlnit în luna iulie 1792 la Bonn, cu ocazia revenirii lui Haydn din Anglia, când, mai mult ca sigur, au fost făcute aranjamentele ca Beethoven să studieze cu bătrânul maestru. Beethoven a început să compună un număr semnificativ de lucrări (care nu s-au publicat la acea vreme şi cele mai multe sunt astăzi enumerate ca lucrări fără număr de opus), care demonstrau abordarea tot mai complexa a tonalităţii şi o maturizare a stilului. Muzicologii au descoperit, într-un set de variaţiuni scrise în 1791, o temă similară cu cea regăsită în Simfonia a III-a. Pe fondul zvonurilor de ieşire a Franţei din război, Beethoven a părăsit Bonnul în noiembrie 1792, stabilindu-se la Viena. La scurt timp după sosirea lui în capitala Austriei, a aflat că tatăl său a murit. În nota de rămas- bun către Beethoven, contele Waldstein scria: „Prin strădanie neîntreruptă, vei primi spiritul lui Mozart din mâinile lui Haydn”.
Beethoven nu şi-a focalizat atenţia imediat pe calitatea sa de compozitor, ci mai degrabă s-a dedicat studiului şi cântatului la pian. Lucrând sub conducerea lui Haydn, a căutat să domine cât mai bine contrapunctul. Concomitent, a luat lecţii de vioară de la Ignaz Schuppanzigh. La începutul aceastei perioade, a primit, de asemenea, instrucţiuni ocazionale de la Antonio Salieri, cu deosebire în ce priveşte stilul italian al c0mpoziţiei vocale. Relaţia dintre cei doi s-a păstrat până prin 1802. Lecţiile primite de la Haydn nu păreau a-şi arăta roadele, Beethoven susţinând că lui Haydn nu-i prea păsa de el şi că deseori îi repugnau ideile sale muzicale. Oricum, plecarea în 1794 a lui Haydn la Londra ar fi putut să-l determine pe Beethoven să se reîntoarcă acasă, dar a ales să rămână în Viena, continuând asiduu instrucţia metodica şi sârguincioasă a contrapunctului cu Johann Albrechtsberger şi cu alţi profesori.
Deşi bursa principelui elector expirase, un număr de nobili vienezi i-au recunoscut talentul şi i-au oferit sprijin financiar – printre aceştia, prinţul Franz Joseph Lobkowitz, prinţul Karl Lichnowsky şi baronul Gottfried van Swieten.
Continue reading „Al. Florin ŢENE: Anul BEETHOVEN – Viaţa şi opera lui Beethoven”
Nu toate biografiile scrise de Tatiana Niculescu sunt reuşite. Cea despre viaţa lui Arsenie Boca musteşte de ideologica propagandă futilă a vremurilor noastre. Totuşi, în recenta carte publicată, de fapt o isagogie, Tatiana Niculescu îşi recapătă echilibru intelectual şi ne oferă o biografie sentimentală a filosofului Nae Ionescu, acest teolog mefistofelic reprodus în pictura iadului într-o biserică ortodoxă de către patriarhul Miron Cristea – „Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu” (Ed. Humanitas). Nae Ionescu a fost un profesor şi filosof complicat şi complex, care a creat şcoala trăirismului sau existenţialismului interbelic, de la care şi-au tras sevele telurice un Cioran, Eliade, Noica sau Mircea Vulcănescu. Să scrii despre brăileanul Nae Ionescu nu este uşor. „Spre sfârșitul secolului XIX, în 1890, anul nașterii lui Nae Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit și mai prosper oraș al țării.” Personajul s-a dublat mefistofelic sub fascinaţia faustiană a lui Goehte. Născut dintr-o familie săracă şi rămas de foarte tânăr orfan, Nae Ionescu şi-a direcţionat inteligenţa sclipitoare spre o ambiţie de a parveni în marea cultură şi în elitele societăţii. Cu o studenţie sub semnul modestiei materiale, dar atins de marea cultură germană Nae Ionescu sprijinit de C. Rădulescu Motru obţine o bursă în Germania, la Göttingen. Aici învaţă cu sârguinţă, dar nu este neapărat sclipitor. Caracterul sentimental i se oţeleşte în dragostea pentru Elena Margareta, o fată dintr-o familie distinsă, care refuză alianţa cu un scăpătat. Elena Margareta fuge de acasă şi i se dăruieşte ca logodnică lui „Domn Nae”, care după un periplu complicat sentimental prin Germania belică, prin lagăre şi restrişti, se căsătoresc ortodox. Prin căsătorie, Nae Ionescu devine un mic moşier, chiar dacă mai mult sentimental, ridicându-se în scara socială. Nae Ionescu devine un admirator al culturii germane, dar şi un reprezentant al firmelor din Republica de la Weimar sau Reich în România, situaţie care îi aduce bani şi un Mercedes. El înţelege repede că politica şi femeile din înalta societate îl pot duce pe culmile succesului în Bucureşti. Se reîntoarce în ţară, unde devine profesor la Mănăstirea Dealu. Sub influenţa unui autor englez impune cercetăşia la tinerii aleşi pentru a urma acest liceu al viitoarelor elite româneşti. Din carte aflăm o informaţie interesantă. Nae Ionescu i-a fost profesor de liceu lui Corneliu Zelea Codreanu, viitorul căpitan al Mişcării Legionare. Poate de la Nae, liderul Legiunii să fi învăţat metodele cercetăşiei care le-a aplicat în cuiburi? Ajuns profesor la facultatea de Litere din Bucureşti, Nae Ionescu devine idolul noii generaţii naţionaliste din România. El a folosit maieutica, metoda socratică de a fascina auditoriul tânăr. Era spontan şi teatral la cursuri. Unii îl acuzau că îl preda pe Oswald Spengler ad litteram.
…și
Scriitorul Al. Florin Țene, unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani, reușește să ne surprindă de data aceasta, prin romanul ,,Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste”, publicat la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2020.
Criza curentă (Covid19/SARS2) aduce în atenție, pentru mine cel puțin, problema referitoare la poziția științei și a oamenilor de știință în relație cu influența lor asupra felului în care funcționează societatea. Problema este, în opinia mea, că oamenii de știință sunt priviți de mulți ca fiind arbitri finali ai „adevărului” – ergo, capabil, deasupra tuturor celorlalți, să decidă în privința hotărârilor de politică practică afectând societatea. Sunt de părere că acesta este un fel de gândire și practică defectuos, și chiar periculos.
ACATIST