Ierodiacon IUSTIN T.: Casa cu mălini de negăsit…

Lucrurile frumoase ne plasează într-un alt spațiu, un fel de Nicăieri al acestei lumi. Nu simțim că ele sunt aici, ci „undeva”… la adevărata lor „adresă”.

Înseamnă, cum s-ar zice, că orice lucru Frumos e o Utopie ce nu e de aici, ci doar își face loc, undeva, pe lumea noastră…

Așa și casa cu mălini înfloriți de la Putna, în tonuri de alb-auriu, scăldați în lumina caldă a amurgului. Da. E aici. Și totuși, e parcă într-un sublim Nicăieri… Un Nicăieri ca o metaforă a unui loc ce nu poate fi găsit pe lume, dar există oriunde în altă parte…!

Nu ne rămâne decât să găsim acel loc de Nicăieri al frumosului.

Pentru că și Dragostea e tot… Nicăieri. Și ce bine că e așa! Altminteri, ar fi trebuit s-o găsim într-un loc precis, în această lume… Ce bine că există un Nicăieri al Dragostei!

Și Dumnezeu e, bineînțeles, tot Nicăieri… Cum să fie El determinat de un loc? Ce bine că suntem înconjurați de acest „Nicăieri” al Lui, ca sa putem întinde mâna în oricare parte după El…!

Frumosul e, deci, ca o ghicitoare, un joc spiritual al Existenței. Dacă vrei să intri în „jocul” lui, trebuie să-l întrebi:

– Frumosule, unde locuiești…?

Și-ți va răspunde și te va provoca:

– Undeva. Într-un loc. Nicăieri. La o casă cu mălini…

Spor la căutat locul de Nicăieri al Frumosului…!

–––––––––––

Pr. Iustin T.

Stelian PLATON: Nouă Apocalipsă (poeme)

NEW APOCALYPSE

Noi, nouă ne povesteam cum o să fie,

Că nu o să trecem de apocalipsa grea

Și ne-aruncam docenți în filozofie,

Bârfind Pământul ca pe o blestemată stea.

Exuberanți și smintiți de libertate,

Și-ntr-un zbor rătăcitor ce nu ne-aparținea,

Pretindeam meschinelor zodii- dreptate

Scoațând din text orice previziune rea.

Ne învăluia o veste mult prea dulce,

Care ca un strigăt agresiv ne subjuga,

Punându-ne pe umeri, aceeași cruce

Și într-un singur univers ne contopea.

Venea din spate valul marilor tristeți,

Noi încă nu știam că suntem condamnații,

Și, Doamne, pe când căutam sensul unei vieți,

Ne făcuși martirii acestei generații.

ELEGIA MĂRII

Catargul meu pustiu și-a falțuit lumina

Bizar dansând împleticit în pas de pipăruș,

Pe val razele-și pictau fluoresceina,

Strident vocaliza-n albaștri nori un pescăruș.

Luceafărul ar vrea să se fixeze-n mare

Când vântul îl îmbrăcă într-un cânt de matelot,

În sinea mea mai pun pe sânii tăi o floare

Naiv și sincer, ca cel mai convertit bigot.

Spre barca ta mă împinge valul dintr-odată,

Scapără-n mine emoțiile o scânteie.

Tu șoaptă prefăcută-n lumină tulburată

Te-ascunzi în semicercul aprins de curcubeie.

Te-ademenesc în lumea mea îndepărtată,

Să rătăcim pe ștraifuri de-amurg pe Marea Neagră,

Cu o corabie prea mult înstrăinată,

Ce a fost sortită doar cu noi doi să meargă.

APATIE

Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să așteptăm,

Iar prin cuvinte anoste iar și iar ne reformăm,

Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă

Și apoi să persiflăm orice idee aprinsă.

Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,

De nu se mai întoarce consolator niciun minut?

Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,

Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.

Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,

S-au năruit și visele frumoase tot fără noi,

Cu sârg a creștinat hoți și criminali justiția

Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.

S-au estompat păduri și-au murit și umbrele de cai

Și nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.

O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,

Acolo sub nisip, uitat, văd zeul nostru mare.

Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,

Doar flori crispate în buchete, le pomenesc postum,

În Univers se contopesc neconsumate clipe,

Noi mai așteptăm să ne crească îngerești aripe.

CAPCANA

Cocoașa muntelui era

Jumătate de zăpadă,

Stă zarea înclinat perete

O ține vântul să nu cadă.

Frunza pomilor îngână

Foșnetul subtil de ploaie,

Calm și imperceptibil melcul

Discret iese din căsoaie.

Greu târăște cheratina

Cu bun simț de specialist,

Pe uda frunză argintată

Ca un delicat teribilist.

Se mândrea cu ochi în coarne

Și se încredința astfel,

Că nimeni nu o să-l răstoarne

Ori s-ajungă într-o zi la el.

Își încearcă gelatina

Pe o dâră neumblată,

Dar din absurdă întâmplare

Sosi și clipa blestemată.

Continue reading „Stelian PLATON: Nouă Apocalipsă (poeme)” →

Corneliu NEAGU: Salcâmii

SALCÂMII

La margine de sat au înflorit salcâmii,

o, Doamne, ce beție în parfumul lor !…

Pe crengile-nflorite se-adunau lăstunii

iar prin văzduh, înaripat, trecea un dor.

Și dus a fost, dar mi-a lăsat ca amintire

privirea ta, de lung extaz în asfințit,

când sub salcâmii înfloriți și scoși din fire

noi ne iubeam pe-o margine de infinit.

Vrăjiti treceam prin galaxii necunoscute,

gustând din adâncimi de cosmos elixir,

ne întorceam apoi pe nefirești volute

când soarele venea râzând de la nadir.

De trec acum, salcâmii nu mai dau în floare,

iar crengile pe trunchi se rup de-atâta dor !…

Când dragostea dintâi fără motiv dispare,

nici florile-n salcâmi să crească nu mai vor.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

7 mai 2020

Gabriela NEGRU-VODĂ: Stele fără nume (poeme)

DIMINEAȚĂ

A sunat alarma. M-am trezit instant. Ciudat, neuronii mei recepționează uluitor de repede sunetele acestea destul de uzuale, iar corpul deja e învățat să se trezească din transă odată cu propagarea primei unde sonore în spațiul acesta îngust, ce se rezumă la câțiva metri pătrați. Am dormit doar 4 ore! Iarăși, iarăși m-am culcat la oră târzie, știind că ziua de mâine se preconizează a fi una grea, ca și restul, de altfel. Am adormit cu gândul la fericire. Ah, dacă mi-ar citi cineva gândurile, m-ar crede nebună…

Nu m-am putut trezi complet… Prea bezmetică eram. Draperiile trase și întunecimea de afară confereau atmosferei o doză de sinistru, iar eu, temându-mă de întuneric, mi-am zis că cel mai sigur o să-mi fie înapoi în pat. Eram conștientă că trebuie să realizez ceva, de vreme ce mi-am pus alarma, dar forța de atracție a pernei în momentul acela era mai mare decât orice forță existentă în natură.

Cu mintea încă încețoșată, am încercat să schițez câteva file de imaginație. Da, mereu înainte de somn îmi place să-mi imaginez lucruri care n-o să mi se întâmple vreodată. Sunt o fire extrem de visătoare, dar, în același timp, conștientă de improbabilitatea absolută a unor evenimente. Paradoxal, se spune că absolutul nu există, însă eu parcă aș vrea să cred în existența lui.

Peste câteva secunde eram deja refugiată în brațele somnului. Singurele brațe care mă primesc indiferent de timp, aspect și stare. Ora aceea, pe care am dormit-o, mi s-a părut o clipă! Încă o clipă, pe care am adăugat-o la colecție. A trebuit să mă ridic din pat, forțată de circumstanțe. Vai, cât îmi poate plăcea să dorm! Dar na, e târziu. Norii deja s-au împrăștiat, draperiile sunt trase. Nu mă mai pot preface că e încă noapte. Am în față o zi grea, dar trec eu peste! Cu condiția ca diseară să mă culc înainte de miezul nopții…

FĂRĂ NUME

Îți sărut ochii

Îți sărut plânsul

Îți sărut părul învăluit de miresme

Îți sărut fruntea albă

Îți sărut buzele roșii arcuite

Parcă pentru a se contopi cu ale mele

Îți sărut încheietura mâinii

Îți sărut întreaga ființă

Nepământeană, neajutorată

Cauți adăpost în brațele mele

Te strâng la piept

Dăruindu-ți inima mea

Și te sărut pe suflet.

Un fir de iarbă

Îmi atinge dulce fața

Mireasmă de primăvară

Îmi invadează instant nările

Mă simt ca și cum

Mi-aș pierde din putere

și m-aș porni într-o călătorie

spre țărmurile ,,nepătrunsului ascuns”.

***

Uneori aș vrea
Să mă fac mică, mică
Precum un șoricel
Sau poate, ca o libelulă.
Și să mă ascund de ochii lumii
Sau poate de mine însămi
Într-o crăpătură din perete sau poate
Într-o spărtură din tavan,
Continue reading „Gabriela NEGRU-VODĂ: Stele fără nume (poeme)” →

Costel ZĂGAN: Poeme infracționale

NAIVITATE

În
fiecare
dimineaţă

Azvârl
cât
colo

Masca nopţii

Şi
neavând
încotro

Toată
ziua

Calc
în
stele

INIMA NOPŢII

Cum
simt
tăcerea

Târându-se

De-a lungul
pereţilor

Camerei mele
somnoroase

Mă arunc

În
primul
poem somnambul
disponibil

Şi

tule-o
frăţioare

De-a
latul
nopţii solare

POEM DE MUTAT MUNŢII DIN LOC

Parcă
visul
s-ar
furişa

Din
măruntaiele nopţii

În
noaptea fragedă
a
trupului

Parcă stelele
vijelios
se-nalţă
din
veşnicia sufletului

Visez şi zbor

Dintr-un vis
în
altul

Parcă
visul
mi-ar
ascunde-n cuvinte
înaltul

Parcă
norii
trec

Parcă
munţii visează

POEZIA NU-I UN STOMAC

Poemul se revoltă

Niciun
cuvânt

NU exprimă
adevărul

Niciun adevăr

NU
se limitează
la
cuvânt

ULTIMA TOPICĂ

Firesc

Poezia
extremă

Se
învecinează
cu
tăcerea extremă

Cu
moartea
adică

Cu
Dumnezeu

O
tăcere
mai
mică

NE AŞTEAPTĂ O APOCALIPSĂ CUMSECADE

Ca un
obuz rămas
neexplodat
de la
ultima revoltă
a
îngerilor

Cerul

Îşi întinde
aripile neliniştite

De la
primul
la
ultimul înger

Dumnezeu
cu
fitilul fulgerului
în
mână

Ezită

Oare

E suficient albastru

Pentru
o
Apocalipsă

Cât
de
cât

Normală

ADAM N-A FOST MATEMATICIAN

Poate
că
trei

Este
adevărata
poartă
a
infernului

Îmi
şopteşte
singurătatea

Deschizând
ochii

C-o
lacrimă

CURCUBEUL ÎNDRĂGOSTIŢILOR

S-a amânat
vizita de lucru
a
lui
Dumnezeu

Bacovia
mătură tacticos
ultimele rămăşiţe

Violete

ale
mileniului doi

Hai
Doamne
mai repede

Continue reading „Costel ZĂGAN: Poeme infracționale” →

Dorel SCHOR: Treaba mea (ziceri)

* S-a aprobat să avem păreri diferite…

* Plângem după viața de care ne plângeam (i).

* Trei reguli pentru armonia conjugală în timp de corona: 1. soția are dreptate, 2 și 3 idem.

* Uneori ideile pot fi și folositoare nu numai interesante.

* De o bucată de vreme, laurii nu mai sunt legați de merite (Liviu Antonesei).

* Ce cred eu despre mine e treaba mea. Și ce cred alții, tot!

* M-am bucurat nespus, adică nu am spus la nimeni că m-am bucurat.

* Doctore, nu-mi prescrie analgetice, eu prefer oralgetice…

* Cutare e chiar tâmpit sau se preface?

* Cu cât gândesc mai mult, mă întreb dacă îmi folosește la ceva (Platon).

* Ar trebui să se lase de fumat cine nu are bani de țigări.

* Nu-i poți mulțumi pe toți oamenii fără să minți o parte dintre ei.

* Ics are dreptate… Și la ce îi ajută?

* De obicei nu ești ce scrie pe tricou.

* Cu cât trece, timpul scade dar devine tot mai valoros (Zoltan Terner).

* Memoria mea funcționează perfect, dar mai încurcă lucrurile…

* Interesant articol. Dacă știam nemțește, înțelegeam fiecare cuvânt.

* A avut de ales între albastru de metilen și verde de Paris. Ei, sigur că a ales Parisul, cine a auzit de Metilen ?

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Ileana VLĂDUȘEL: Despre certitudini și îndoieli

Despre certitudini și îndoieli

Cântecul păsării îmi încântă zorii.

Nu văd pasărea dar trilul ei străpunge zidul închisorii

În care incertitudinea îmi ține închisă îndoiala

Și știu că e undeva pe ramul peste care a zâmbit primăvara.

Adierea caldă a vântului îmi strecoară în piept

Parfumul verde al primăverii și încep să înțeleg

Despre lucruri palpabile și despre imponderabilitate

Și despre cum bucuria îmi poate îmbrăca sufletul, fără haine.

Nu pot strânge vântul în palme, nici verdele din iarbă nu-l pot lua

Dar am certitudinea că sunt acolo spre a putea învăța.

Pașii gândului ne poartă cât de departe e nevoie

Pentru a distinge frumusețea din materie.

Lumina nu o pot atinge, nu o pot modela, dar prin ea

Am înțeles că știu prea puțin, dar că pot învăța.

Nu știu încă ce e dincolo de lumină dar cât de târziu

Aș vrea să înțeleg despre tot ce nu sunt și aș fi putut să fiu

Și despre sacrificiul unui verde ce înmugurește pentru mine,

Despre durerea cerului când lacrima-i cade pe lume,

Îndoirea firelor de iarbă să-mi poată duce în spate

Pașii nesiguri căutând înțelesul din toate.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

6 mai 2020

Mihai MERTICARU: O biblie a basarabenilor

O carte astrală, cutremurătoare, intitulată CONTRA AMNEZIEI, ne-a sosit din Basarabia de la poetul, redactorul-șef de revistă și academicianul Nicolae Dabija. Este o adevărată biblie a basarabenilor, un memorial al durerii, o istorie însângerată. În prefața acesteia, prof. dr.Lucian Strochi scrie,cu deplină îndreptățire: „Dacă, printr-un cataclism oarecare, ar dispărea tot ce este scris și tot ce este imagine despre Basarabia, cartea lui Nicolae Dabija ar putea reconstitui singură, prin complexitatea ei, această parte de țară cu tot ce are ea etern, semnificativ, eroic, tragic și unic” .

Pentru a afla de la început cine erau „ prietenii” noștri care ne-au „eliberat” la 23 August 1944, Nicolae Dabija ne prezintă datele KGB-ului sovietic, care n-a fost deloc interesat să umfle cifrele, din care rezultă că, între 1 ianuarie 1935 și 22 iunie 1941, au fost arestați 19 milioane 840 de mii de „dușmani ai poporului”. Dintre aceștia—7 milioane au fost împușcați, câte un milion pe an. Celelalte milioane au murit în GULAG-uri. După calculele lui A. Soljenițin, în perioada 1917-1953, ar fi fost exterminate 66 700 000 de oameni.Câte 3000 de asasinate pe zi. Foametea organizată în anii 1930 a secerat viețile a încă peste 10 milioane de oameni.

Basarabia avea, în 1939, o populație de 5 milioane de locuitori, iar în 1952—doar 2,5 milioane. Deci, jumătate din populație a dispărut.

Pe bună dreptate, autorul scrie: „ Fiecare om este un univers întreg. A omorî un om înseamnă a ucide un univers..Fabrica morții, declanșată de Lenin, Troțki și Stalin în fosta URSS, a lucrat fără odihnă până după 1953. În Republica Moldova, până la moartea lui Stalin, a funcționat ultima cameră de gazare din Europa”.

Un capitol întreg este intitulat BISERICA MARTIRĂ. Iată ce consemnează autorul: „ Ura cu care l-au tratat comuniștii pe Dumnezeu e lipsită de orice logică. Credința este declarată antistatală, preoții—dușmani ai omenirii, bisericile-lăcașe ale întunericului ș.a.” Autorul trage concluzii amare: „credincioși împușcați în biserică, icoane în care s-a tras cu mitraliera, preoți uciși în altare, Continue reading „Mihai MERTICARU: O biblie a basarabenilor” →

Teodor DUME: Cât de greu e să vorbești despre un poet și generația sa

Alexandru-Eusebiu Ciobanu, nu este doar identitatea fizică ce-și reprezintă propria ființă, ci este, mai întâi de toate, unul dintre cei mai tineri poeți – redactori care-și sacrifică seva tinereții prin poezie, cunoaștere și admirație față de tot ceea ce-i frumos. Admit că timpul îmi va confirma cele zise acum la începuturile sale literare în marea confruntare existențială cu experiența, în primul rând, de a fi Om și mai apoi un poet cu spirit reflexiv capabil să acapareze tot ceea ce ar putea bucura și nu întrista.

Alexandru-Eusebiu Ciobanu este deja o mărturie care prin vers echilibrează simțămintele și trăirile, nu numai ale lui, ci și ale celorlalți. Tânărul poet posedă o reală cunoaștere despre cuvânt, despre unitatea și frumusețea lui binefăcătoare, selectând, în acest fel, fiecare stare. Din grupajul trimis, spre o prietenească lecturare, am dedus că-l am în față pe Teodor Dume, de atunci, (adică subsemnatul) adolescentul singur și timid care a fost azvârlit într-o mare de cuvinte nevoit fiind să se agațe de fiecare val care-i acoperea trupul firav.

Citindu-l pe Alexandru-Eusebiu Ciobanu mi-am dat seama cât de greu este să vorbești despre un poet aflat la început de drum dar și despre generația sa și în cele din urmă să garantezi că nu se va abate de la traseu. Sunt sigur că ceea ce am putut detecta dintre stările lui îmi confirmă un poet despre care vom auzi mulți ani de aici încolo… Iată: „Degeaba coci în mine lapte și pubertate/ din viol se poate naște un copil erotic/ și o nouă boală venerică” (succubus)”, ori, „pe drum oasele mele devin un morman de frunze” (***), „complet gol îmi pipăi goliciunea din naștere…” (poem din scutece).

Trecerea punții dintre o stare și alta o face conștiincios și în modul cel mai ordonat, „zgomotul mamei/ zidește cărămizi de lacrimi/ în jurul pruncului/ durerea nu poate stinge lumânările/ nu poate opri strigătul sorții, cordon ombilical”…

Alexandru-Eusebiu Ciobanu, duce o luptă acerbă cu el însuși, moment în care cedează în fața supremației cuvântului. Toate aceste expresii ale stărilor esențiale îi dezvoltă un cult, cel al frumuseții cuvântului, punând-i în valoare capacitatea de luptă în acest hățiș al Universului lăuntric. Formele sale de luptă sunt specifice vârstei, dar până la un punct, pentru că el se ridică tot mai sus pentru a cunoaște lumea, definindu-și astfel personalitatea spirituală. Și da, Alexandru-Eusebiu Ciobanu este junele scriitor pregătit să intre în dialog cu generațiile prezente dar și cele viitoare demonstrând, prin cuvânt, că nu orișice mesaj poate fi descifrat care să și devină parte din personalitate folosind doar formele de manifestare și nu pe cele de cunoaștere lăuntrică.

Continue reading „Teodor DUME: Cât de greu e să vorbești despre un poet și generația sa” →

Alexandrina TULICS: Un nume nou, pe-o piatră albă

Un nume nou, pe-o piatră albă

Nu rupe razele de soare,
Nu săgeta lumini în curcubeu,
Nu rupe penele porumbilor în zare,
Adună-le întregi-n sufletul tău.

Nu murdări izvorul ce adapă,
Pe liberi și încătușați, el săturând;
Nu omorî puii de cerb în alergare,
Ci toate liber, adună-le în gând.

Să nu strivesti sub talpă-ți roșii-macii,
Nici zborul păsării să nu îl curmi,
Ascultă-n luciul apei, pitpalacii,
Adună-le pe toate pe -al tău drum.

Nu-nzăpezii potecile-nverzite,
Cu drumuri arse,groasă ghiață,
Adună-ți cât mai multe flori în zâmbet
Și-mparte-le la toți cu: Bună dimineață.

Nu râde-n curtea plânsului care oftează,
Nu-ntoarce brazda-aproapelui ce-a semănat,
Adună-ți bogății-n înțelepciune,
Ce te va face luminat, curat.

Adună pietre ca-n ”praștia lui David”
Cu ele sparge cuiburi de năpârci
Și fii viteaz în luptă, nu fii palid,
Fii sigur de drumul ce-l apuci.

Pășește-n urma Mielului pe Cale,
Cu suflet dulce, plin de Duhul Sfânt,
Să te ajungă dezghețări și dezlegații
De pietre și furtuni, în Domnul Sfânt crezând.

Îmbracă-te în soarele ce n-arde,
Ci, mângâie, s-aducă viața,
Și rupe-ți pâinea pentru-aproapele și haina,
Să îți ajungă-n ceruri scump’-dulceața.

De vei lucra, lupta-n credincioșie,
Un nume nou pe-o piatră albă vei primi,
În Țara ce n-apune niciodată,
Unde vei fi cu Domnu-n veșnicii.

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

6 mai 2020