Valentina TECLICI: Un Palat numit Copilărie

Într-un palat albastru
şi mare cât Planeta,
copiii lumii
pot zbura cu bicicleta.
Dacă de ea îi apucă plictisul,
zboară printre stele
c-un mânz fermecat
numit Visul.

La grădiniţă,
plini de importanţă
ei meşteresc tot anul
din plastilină şi cartoane
lucruri năzdrăvane
pentru vacanţă.
Aceştia sunt “prietenii” lor mai mici,
care-i însoţesc bucuroşi
la bunici.
Acolo se joacă
de-a “Uriaşii peltici
printre furnici”,
“Unde şi-a ascuns buburuza,
bluza?”,
“Ghici care gândac
s-a gătit în frac?”
“Buf! din cui
şi-un cucui”,
“1000 de balauri
fugăriţi de şoimi pe coclauri”
şi alte minunate născociri,
pe care-ţi trebuie
o vară-ntreagă
să le-nşiri.
Deasupra,
porumbeii cu străluciri de soare
întind o hora albă
ca o floare.
În dansu-acesta
mâinile se prind
şi-n râs copilăresc
pământul îl cuprind.
– Mamico, palatul de-azur e-adevărat?
sau, fericit de joaca zilei,
l-am visat?
– Palatul nu e vis
şi nici poveste.
Vegheat de pace şi lumină
este
copilăria ta senină.

Continue reading „Valentina TECLICI: Un Palat numit Copilărie” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Predarea Torei

Tora, Învățătura, reprezintă Cartea de bază a poporului lui Israel. Ea i-a fost dată de Dumnezeu prin Revelația Sinaitică. Moșe (Moise) a urcat pe Muntele Sinai, iar preoții (Cohanim) și poporul au rămas la poalele muntelui. Și Muntele Sinai fumega tot, iar poporul au văzut glasurile Celor Zece Porunci. Ei au primit Tora întreagă, nu numai Cele Zece Porunci (Decalogul), ci cele 613 porunci ale ei (TaRYaG Mițvot). Dumnezeu le-a predat Tora, iar obligația lor a fost nu numai să o păstreze, ci și să respecte poruncile ei. Îmi amintesc un catren al epigramistului B. Spic (respectiv Bernard Spiegel, cu care eram rudă), activ la Comunitatea Evreilor din București la începutul anilor 1970. Epigramă care a circulat prin viu grai (atunci nu putea fi publicată), dar care plăcuse fostului Șef-Rabin dr. Moses Rosen și soției sale Amalia Rosen, atunci când Șef-Rabinul se străduia să atragă spre Comunitate cât mai mulți evrei și să-i facă să înțeleagă conținutul și sensul iudaismului. Epigrama se referea la un evreu căruia îi plăcea să se plimbe cu un sul de Tora în brațe în sinagogă, de la și spre Chivotul Sfânt: „Tu, ce ești un bun evreu,/ Un lucru trebuie să știi:/ Tora ca s-o duci nu-i greu;/ Mult mai greu e ca s-o ții”. Joc de cuvinte care spune mult. Acest catren avea și o variantă în idiș, cu același sens și aceeași metodă de expresie.

Ce înseamnă ”să ții Tora”? Răspunsul este: să respecți poruncile ei cu strictețe. Atât poruncile negative, respectiv ceea ce este interzis de a face, cât și cele pozitive, respectiv ceea ce trebuie îndeplinit. Rabinul profesor universitar (de biochimie!) Yeșayahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, bine cunoscut în anii 70-80 ai secolului precedent, afirma în mod deschis că iudaismul înseamnă ”mițvot”, respectiv respectarea poruncilor Torei. Obișnuia să citeze din RaMBaM (Maimonide) și afirma spiritul raționalist (și nu mistic) al iudaismului. Trimiterea lui Mașiach (Mesia) este problema lui Dumnezeu. Omul trebuie să spere acest lucru, dar nu se poate amesteca. El trebuie doar să-și facă datoria, respectiv să îndeplinească cele 613 porunci ale Torei. Este raportul între Dumnezeu și om, care poate fi interpretat sub forma filosofiei dialogului „Eu și Tu” prezentat de Martin Buber. Se ajunge la ideea Revelației așa cum o văzuse Moses Mendelssohn și o explicase în cartea ”Ierusalim”; nu Revelația unui miracol, a unei minuni, ci Revelația unei legislații.

Predarea Torei a reprezentat Revoluția Spirituală pentru poporul lui Israel. Revoluția Spirituală a urmat revoluției naționale, înfăptuită tot la decizia lui Dumnezeu, eliberarea din robia egipteană și ieșirea din Egipt, din casa robiei. Nu era îndeajuns ca foștii robi să iasă în libertate. Ei trebuiau să primească un cod moral și social pe baza căruia să se comporte. Acest cod este Tora. Ea a fost dată de Dumnezeu oamenilor pentru binele acestora. A respecta poruncile Torei nu înseamnă a face ”un serviciu” lui Dumnezeu îndeplinind voința Lui, ci a face lucruri bune pentru om; aceasta este pentru binele omului.

Predarea Torei a însemnat și alegerea poporului lui Israel de către Dumnezeu pentru a purta cuvântul Lui în rândul popoarelor lumii. Revelația legislativă, a unei legislații, se datora faptului că oamenii nu respectau legea naturală. Lumea a fost menținută, legislația adăugată, iar poporul care a primit-o a avut datoria de a o prezenta tuturor popoarelor lumii, cerându-le să revină, să respecte legea naturală. Anterior, nerespectarea legii naturale dusese la pedeapsă, până la nimicire: cazul potopului. Cu excepția lui Noach, care plăcuse lui Dumnezeu datorită corectitudinii lui, a familiei sale și a câte două exemplare din fiecare vietate, pentru perpetuarea speciilor. Dar după potop, Dumnezeu a hotărât să nu mai repete o asemenea pedeapsă, ci să transmită o nouă legislație.

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Predarea Torei” →

Al. Florin ŢENE: La 193 de ani de la urcarea la cer al autorului Simfoniei a IX-a

La 1 martie 1827, Beethoven era în al 57-lea an al vieții lui, țintuit la pat de o cruntă boală și nemulțumit de surzenia sa. Mai avea 26 de zile de trait. Suferința îi era alinată de prezența la căpătuiul său a unui băiețaș de 12 ani, micul Gerhard, nepotul Leonorei Breunning-Wegeler, marea iubire al combozitorului Imnului Bucuriei, inspiratoarea operei Fidelio.

Copilul adusese în ziua aceea un pachet de la poștă, pachet ce fusese trimis din Londra, de editorul Diabelli, un prieten admirator al lui Beethoven. Pachetul conținea între altele și o gravură veche, frumos înrămată, a casei din Rohrau, casa natală a lui Joseph Haydn. Privind curios și mulțumit fotografia, bolnavul a exclamat: ”Vezi tu Gerhard, cum a putut ca o casă așa de mica să adăpostească un om așa de mare ca Joseph Haydn… Acesta este unul din cei mai mari compozitori ai lumii, mi-a fost și mie profesor, l-am supărat și eu mult…îmi pare rău. Aveam pe atunci 22 de ani.

Eram un Vulcan al inspirației. Unele din lucrările mele au fost influențate de acest mare compozitor. Influența lui Haydn a fost în Elegie la moartea unui pudel, în Missa solemnis și chiar în Imnul Bucuriei din Simfonia mea pe care am numerotat-o cu IX. L-am supărat pe profesorul meu că, după un an jumate, m-am dus la compozitorul Albrechtsberger și apoi la Salieri. Haydn, mai târziu am aflat că a scris prințului elector Maximilian din Bonn să-mi acorde o bursă de 1000 de guldeni pe an, lăudându-mi compozițiile. Îmi pare și acum rău că am plecat de la orele lui Haydn.“

Ochii copilului priveau cu mirare pe cei ai bătrânului compozitor, a cărei lucrare Imnul Bucuriei este imnul Europei. Aceasta a fost adevărata părere a lui Beethoven asupra lui Haydn, în pragul asfințitului.

—————————–

Al.Florin Țene

31 mai 2020

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 421(1 –15 Mai)

Dragii mei enoriași! Hristos a înviat!

Sindromul scenaritei. Din 1989 până astăzi asistăm la o degradare morală îngrijorătoare în societatea noastră. Ea îmbracă cele mai diverse forme. Zi de zi auzim la televizor cât de mult au furat aleșii noștri, parcă ar fi la un concurs de corupție. Oamenii cinstiți și demni pe care-i alegem la urnă sunt de nerecunoscut peste câteva luni, după ce ajung sus-sus. Ajungi să ai senzația că nimeni și nimic nu mai este cinstit și integru, că nimeni nu mai este interesat de destinele țării, că toți își urmăresc propriile interese și în primul rând propria îmbogățire. Ajungi să ai senzația că țara e vândută bucată cu bucată unora și altora, că unii și alții de aproape și de aiurea sunt pe punctul de a ne ocupa și de a ne stăpâni. Cui folosește?

Situația nu privește numai partea internă, ci și cea externă. Afli că majoritatea din conducătorii marilor puteri ale lumii sunt corupți, că fac parte din tot felul de structuri mafiote, că au ,,dosar” pătat de tot felul de păcate grele. Aflăm că sunt organizații și grupări oculte mondiale, care urmăresc distrugerea unei părți din populația globului prin războaie provocate artificial, prin medicamente falsificate, prin vaccinuri dubioase etc. etc. Cui folosește?

Parcă au dispărut modelele pozitive din structurile înalte ale societății. Posturile de televiziune încearcă să ne vâre sub nas false modele și repere morale și artistice. Marii artiști de altădată fie au plecat dezgustați dintre noi, fie s-au retras consternați și uitați. Avem o cultură bogată și cu toate acestea vezi tot felul de însăilări puerile, fie că e vorba de filme, fie de piese de teatru. Sunt lăudate cărți în care autorii folosesc un limbaj de care ți-e scârbă și ți-e rușine să te atingi. Cu cât folosesc mai mult cuvinte triviale, cu cât descriu mai mult scene scabroase, cu atât sunt socotiți mai talentați. Cui folosește?

În lumea de rând sunt nenumărați Gică-contra, care continuă la nivelul lor denigrarea. Te trezești tras de mânecă de unul sau de altul, mai mult sau mai puțin neisprăviți, care-ți șoptesc câte toate despre cutare și despre cutare personalitate politică din interiorul sau din exteriorul țării. Acești oameni mărunți, care nu au reușit să se remarce cu nimic în viața personală, știu totul și mai mult decât atât despre oamenii politici din țară și din străinătate. Toți, dar absolut toți sunt personaje negative din cei prezentați. Acești indivizi nu sunt în stare să-ți dea un singur exemplu pozitiv, în schimb, cum aud de un nume, știu totul despre acel om și, din păcate, nimic bun. Totul e sumbru, totul e fals și perfid. Acești indivizi se pricep la toate: la fotbal, la politică, la justiție, la medicină, la orice, numai să-și rânduiască propria viață nu se pricep.

Mai deunăzi auzeam pe unii denigrându-ne instituțiile și conducătorii pentru măsurile ce le-au luat în cazul actualei pandemii. Nimic n-a fost bun, totul a fost aberant. Iohanis e protestant, Orban catolic, Raed Arafat musulman și toți au uneltit la distrugerea Bisericii Ortodoxe. Microbul nici n-a existat, ci a fost doar o invenție. Te crucești auzind asemenea aberații. Oamenii aceia au făcut tot ce le-a stat în putință să stopeze răspândirea bolii, să ne protejeze viața și sănătatea. Așa se explică faptul că în țara noastră au fost foarte puțini morți în comparație cu alte țări. Măcar de ar avea acești indivizi minimum de respect față de memoria medicilor și asistenților morți pe câmpul de luptă, față de memoria celor peste o mie de morți. Acești indivizi zvoniști și răspândaci știu de acum că vaccinul care se va inventa va conține substanțe otrăvitoare, cip-uri care ne fură identitatea și multe altele! Indiferent ce-ar fi și ce s-ar zice, întotdeauna Gică-contra găsește o poveste, o explicație care încearcă să demoleze varianta oficială.

Am auzit un banc, care mi se pare foarte potrivit în acest context. Într-un avion călătoreau alături o studentă cu un domn. Nu se cunoșteau. Domnul voia cu orice preț să intre în vorbă cu fata. La un moment dat i-a propus să poarte o conversație. ,,- Despre ce vreți să vorbim?”- l-a întrebat fata. ,,- Uite, spre exemplu, despre încălzirea globală, despre înarmarea nucleară și orice altceva!” a zis domnul plin de sine. ,,- Domnule, i-a zis fata, am și eu o nelămurire, poate poți dumneata să-mi dai o explicație!” ,,- Bineînțeles, domnișoară!” ,,- Domnule, vaca, oaia, capra și calul mănâncă aceeași iarbă verde, același fân. Cu toate acestea, balega vacii are aspect de plăcintă, a calului seamănă cu ouăle, iar a oilor și caprelor cu măslinele. Poți dumneata să-mi spui de ce?” ,,- Domnișoară, să-ți spun drept, la asta nu m-am gândit! Nu știu să-ți dau răspuns!” ,,- Păi, bine domnule, dacă nu știi să spui două vorbe despre o balegă, nu ți-e rușine să vorbești despre încălzirea globală și despre înarmarea nucleară?”

Un nea Gică-contra a rămas foarte stupefiat deunăzi, când s-a oferit să-mi trimită tot felul de materiale privind oculta mondială și tot felul de mașinațiuni secrete din cercurile înalte ale lumii și eu am refuzat. I-am spus că nu mă interesează. M-a întrebat de ce nu mă interesează, fiindcă e vorba de existența lumii, a planetei. I-am răspuns: ,,Dacă Dumnezeu m-ar fi considerat capabil să conduc și să judec lumea, m-ar fi pus într-un post corespunzător, dar pe mine m-a pus să fiu un simplu popă de țară. La judecata de apoi nu mă va întreba de ce n-am rezolvat problemele mondiale, ci de ce n-am făcut slujba cum trebuia, de ce a murit cutare din parohia mea nespovedit și negrijit, de ce s-a spânzurat cutare din parohia mea, de ce n-am lucrat suficient pentru mântuirea lui cutare enoriaș, de ce nu m-am pregătit eu însumi pentru propria mântuire, de ce am pierdut vremea tăind frunze la câini și altele asemenea.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 421(1 –15 Mai)” →

Hedi S. SIMON: Ivan Lungu (1935 – 2020)

Eu, rămân mereu aceeași prietenă devotată familiei îndoliate, soția și fiica, în căutarea unor cuvinte potrivite care să le ușureze durerea pierderii unui soț și tată minunat.

(Hedi S. Simon)

Viața unui om în 134 de pagini….

Am recitit cu deosebită plăcere cartea domnului Ivan Lungu întitulată în 2012: „Maimuţele de dincolo de amintiri” – a doua ediţie a volumului „File de amintiri” apărută în 2005. A doua lectură a acelorași întămplări a fost la fel de plăcută, înşiruirea narativă m-a pasionat la fel ca şi prima oară, deşi multe fapte îmi erau cunoscute. Ştiu şi de ce! Autorul cărţii şi-a petrecut copilăria şi anii maturizării în aceeaşi perioadă ca şi mine.Cu anumite deosebiri individualizate desigur, pot spune că am trăit după acelaşi scenariu.

Deşi copilăria sa începe în Ardeal iar a mea în Bucovina de Nord, avem o mulţime de puncte de intersecţie în viaţă: studii la Bucureşti, amintiri de la Festivalul Internaţional al Tineretului, anii maturităţii petrecuţi în regimul ceauşist cu toate elementele specifice acelei perioade, ca şi întoarcerea la „matcă” în ţara străbunilor,unde viaţa darnică uneori,ne-a oferit o întălnire în locul cel mai bun al prieteniei.

Cu alte cuvinte, cartea domnului Lungu are o dublă semnificaţie: este viaţa personală a autorului şi totodată a mea şi a întregii generaţii de la Al Doilea Război Mondial şi până în prezent. De aceea nu voi numi „Maimuţele de dincolo de amintiri” o carte autobiografică, deoarece mi se pare mai potrivit s-o încadrez în categoria mai largă a literaturii memorialistice. Este vorba despre biografia unei generaţii întregi, din care ies în evidenţă particularitățile individuale specifice copilăriei autorului în sânul familiei sale iubitoare, continuate de dezvoltarea sa ca intelectual, ca şi anii maturizării şi ai maturităţii depline.

Dacă începem cu începutul, constatăm că autorul personal nu a trecut prin Holocaust, deşi a fost şi el o victimă colaterală, iar din povestirile ulterioare auzite de la familia care a supravieţuit Holocaustului, primim multe scene de groază, chiar dacă indirect, din gura rudelor apropiate.

Deci într-un fel sau altul, fiecare evreu a suferit în anii aceia de urmărirea rasială, chiar dacă el personal nu a fost deportat în lagăre. Ceea ce nu înseamnă că pierderea bunicilor şi a familiei apropiate nu şi-a lăsat urmele traumatizante asupra unui copil pentru mulţi ani în continuare. Dar, viaţa este aşa cum este, iar un om tânăr trebuie să-şi continue existenţa: să înveţe la un liceu, să urmeze o facultate, chiar dacă cu peripeţii şi greutăţi, pe urmă să muncească şi să-și întemeieze propria familie.

Toate acestea sunt povestite în continuarea cărţii într-un mod plăcut, simplu, cu sinceritate şi deseori cu un umor de calitate – cu autoumor. Scene petrecute în tinereţe, ca îmbătarea necontrolată datorit[1]ă lipsei de experienţă a tânărului erou al cărţii, pe urmă călătoria prin oraşele sovietice în „trenul prieteniei” cu toate aventurile povestite cu haz, peripeţiile de la Galaţi şi altele dau savoare naraţiunii. Pe lângă acestea însă, asistăm şi la multe momente serioase, care adaugă cărţii un plus de valoare și pune cititorul să gândească încă o dată la momente istorice prin care a trecut şi el însuşi, sau care nu au fost încă destul de comentate atunci sau ulterior.

De pildă, în a doua călătorie intreprinsă la Moscova, de data aceasta în interes de servici, autorul profită de ocazie într-o seară liberă şi porneşte să-şi viziteze un prieten, Mitea. Când nimereşte însfârșit apartamentul căutat,destul de târziu spre ora 22, Mitea îi deschide uşa şi în semiîntunericul de pe casa scărilor îl recunoaşte pe amicul său abia după câteva clipe. Spaima şi panica citită pe faţa acestuia ne explică o mulţime de lucruri despre starea de opresiune trăită de către „cel mai liber şi mai fericit popor din lume” (cum se spune în textul unui renumit cântec al lui Dunaevski ). La fel şi întălnirea de rămas bun dintre cei doi prieteni, care nu mai are loc acasă la Mitea, ci pe un pod din centrul Moskovei, într-un loc public, după programul de lucru. Deci aşa era locul de unde primeam noi „lumina şi libertatea”!

Într-o altă vizită de lucru autorul vizitează Teheranul, cu ocazia unui Festival Internaţional al Filmului. Asta a fost în anul 1972, când Iranul mai era o ţară liberă, unde domnea bunăstarea şi cultura occidentală în simbioz[1]ă perfectă cu visul oriental al Şeherezadei, unde Palatul Imperial era deschis pentru lux, artă şi bun gust, iar poporul trăia în aceeaşi atmosferă liberă, alături de toate ţările civilizate. Acuma,citind despre primirea făcută cineaştilor în palatul imperial, cititorul se întreabă, pe bună dreptate: „Unde a dispărut Iranul, cum a putut fi înghiţit în numai câteva decenii în gaura neagră a obscurantismului islamic?” Evident că o carte care ridică asemenea probleme, ca şi altele,merită şi trebuie citită.

Continue reading „Hedi S. SIMON: Ivan Lungu (1935 – 2020)” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Sărbătoarea de Șavuot

Ce reprezintă sărbătoarea de Șavuot? Ce caracter are? Ce poziție deține ea în calendarul ebraic? Răspunsul la aceste întrebări arată că este o sărbătoare menționată în Tora, cu caracter unic, special și totodată complex. Acest lucru poate fi înțeles din însăși denumirile ei, opt la număr, fiecare indicând un anumit sens, conținut și aspect. Șavuot este una din cele trei sărbători care includea obligația pelerinajului evreiesc la Ierusalim, cunoscut asupra modului desfășurării sale în perioada celui de al doilea Templu. Spre deosebire de celelalte două sărbători, Pesach și Sucot, ea durează o singură zi în Țara lui Israel și două zile în afara acesteia. Data ei exactă nu este menționată în Tora, ci indicată prin calcul. Dispute asupra datei, duratei și aspectelor sărbătorii au avut loc atât în perioada celui de al doilea Templu de la Ierusalim, cât și în perioada redactării și înregistrării în scris a Talmudului. Unele dispute au continuat și ulterior, în comunități evreiești din Europa, până în secolul al 19-lea. Un caz în acest sens a fost polemica între scriitorii ebraici Hirsch Mendel Pineles din Galați și Moses Waldberg din Iași în anii 60-70 ai secolului al 19-lea.

Hag HaȘavuot (=Sărbătoarea Săptămânilor) este prima denumire a acestei sărbători, deoarece data ei este stabilită prin calculul a ”șapte săptămâni întregi” numărate zilnic, seară de seară, începând din seara ajunului celei de a doua zile de Pesach („numărătoarea Omerului”). Faptul este menționat în Tora, în cărțile Șemot (=Exodul / Ieșirea) și Devarim (=Deuteronomul). După încheierea numărătorii, deci în a cincizecea zi, începe un ciclu nou al rugăciunii. Din acest motiv, sărbătoarea a fost numită și „Iom HaHamișim” (=Cea de a cincizececea zi). Numele sărbătorii a fost tradus în limba greacă ”Pentecost”. Unii rabini au considerat-o ca fiind paralelă cu sărbătoarea de Șemini Ațeret, a opta zi, care urmează celor șapte zile de Sucot, sărbătoarea de Șavuot fiind încheierea sărbătorii de Pesach. De aceea, ea a fost numită și „Ațeret” (=Adunarea).

Această sărbătoare are și alte denumiri: Hag HaKațir (=Sărbătoarea Secerișului) și Iom HaBicurim (=Ziua Primelor Fructe). Prima denumire arată bucuria agricultorilor la secerișul grânelor și mulțumirea exprimată de ei lui Dumnezeu pentru obținerea unei recolte bogate. Cea de a doua denumire amintește de aducerea primelor roade ale pomilor de către agricultori ca ofrandă la Templul de la Ierusalim. Ofranda era sub forma a două pâini. Aceasta este ”Mincha Chadașa”, darul adus de agricultori din recolta cea nouă.

Altă denumire dată acestei sărbători este „Hag Matan Tora” (=Sărbătoarea Predării Torei). În această zi a avut loc Revelația Sinaitică, Teofania (”Ma’amad Har Sinay”): Tora a fost predată poporului lui Israel în mâna lui Moșe Rabeinu (=Moise, învățătorul nostru). Nici preoții (”Kohanim”), nici poporul nu s-au putut urca pe Muntele Sinai, pentru că ar fi murit. Nimeni nu a putut avea contactul direct cu Dumnezeu, decât Moșe. Dar poporul a rămas la poalele muntelui și ”a văzut glasurile”, a văzut cum Muntele Sinai fumegă tot. Și poporul ”a văzut” Decalogul, cele zece porunci (”Aseret HaDibrot”) ca și cum ar fi fost scrise și a auzit Glasul lui Dumnezeu, care le pronunța. Este vorba despre norme morale, pe care nu le poate nega nimeni. Dumnezeu a predat Tora poporului lui Israel, iar poporul lui Israel a păstrat-o dealungul întregii sale istorii. Adunarea întregului popor, proaspăt ieșit din robia egipteană, care primea eliberarea spirituală, a făcut ca această sărbătoare să fie denumită și ”Iom HaKahal” (=Ziua Întrunirii Poporului). Deși momentul Revelației Sinaitice, al predării Torei, este descris în Tora Scrisă, totuși denumirea ”Hag Matan Tora” apare numai în Tora Orală (Talmud).

Sărbătoarea este celebrată printr-un ceremonial special. Cele 18 Binecuvântări (”Șemone-Esre”) sunt înlocuite cu Cele 7 Binecuvântări (”Tefilat Șeva”), urmate de Binecuvântările Suplimentare (”Musaf”). În seara de ajun a sărbătorii este tradiția studiului Torei, până dimineața (”Tikun Leil Șavuot”). Lectura Torei (în cadrul rugăciunii de dimineață din prima zi a sărbătorii în Diaspora) include capitole din cartea Șemot (=Exodul / Ieșirea), incluzând și Decalogul. Există obiceiul ca toți participanții la rugăciune să se ridice în picioare în timpul citirii Decalogului. Înaintea lecturii Torei este citită o introducere specială, ”Akdamot Milin”, poem sinagogal scris de rabinul Meir ben Ițhak Nehorai, din secolul al 11-lea, tradiție existentă în rândul evreilor așkenazi. Este citită și cartea Rut, care arată genealogia regelui David, care a murit de Șavuot. Carte care arată și apropierea moabitei Rut de Tora și a loialității ei pentru Tora. O traducere specială a cărții Rut în limba ladino a fost făcută la București, în cadrul comunității sefarde-spaniole, în anii 30 ai secolului 20, pentru a fi utilizată în această comunitate. În rândul evreilor așkenazi este recitată rugăciunea de pomenire a decedaților: în statul Israel în unica zi, iar în Diaspora în cea de a doua zi. Există obiceiul decorării sinagogii cu frunze verzi (fiindcă se consideră că Muntele Sinai ar fi fost acoperit de verdeață) și cu crenguțe de pomi (fiindcă se consideră că Șavuot este și ziua judecății roadelor pomilor). Există tradiția consumării de produse lactate, fiindcă Tora este comparată cu laptele. Altă explicație a acestei tradiții este că în ziua predării Torei, neamul lui Israel încă nu cunoșteau normele halahice asupra separării între carne și lapte și atunci Moșe le-a transmis să nu mănânce carne, ci numai lapte.

Decalogul, respectiv „Aseret HaDibrot” (=”Cele Zece Porunci, denumire tradusă în românește și sub forma ”Cele Zece Comandamente” sau „Cele Zece Cuvinte”) este considerat un rezumat al întregii Tora. Este vorba de zece comandamente, primele legate de Unicitatea lui Dumnezeu și de Puterea Lui, iar ultimele șase de obligații morale și sociale: respect față de părinți (care sunt asociați ai lui Dumnezeu în crearea omului), cinste, corectitudine, omenie, perfecțiune morală, respect față de semeni. În Tora, Decalogul apare de două ori, atât în cartea Șemot (=Exodul / Ieșirea), cât și în cartea Devarim (=Deuteronomul), diferențele fiind stilistice, nesemnificative. Textul este același, cu același sens religios, social și moral. Decalogul este scris într-o ebraică frumoasă, literară, la modul imperativ. Prin traducerile Bibliei Ebraice, el a devenit cunoscut tuturor: toți cei care nu sunt evrei, dar care acceptă șapte dintre comandamentele lui, care nu se referă la obligațiile iudaice, sunt considerați ”Bney Noach” (=Fiii lui Noe, sau Noahiști), respectiv adepții credinței în Dumnezeu, oamenii care respectă poruncile cu caracter universal. In privința evreilor, ei au obligația respectării celor 613 porunci ale Torei. Decalogul a fost tradus în limba română în mai multe rânduri, în cadrul traducerilor Bibliei. Deși scris într-o limbă literară, ca și întregul text biblic, el nu este scris în versuri: versificația în textul biblic nu are forma rimei, ci a intonației și aliterației. M-am gândit că o traducere versificată în limba română a Decalogului și a frazelor explicative care îl preced și care îl urmează ar fi binevenită. O asemenea traducere a fost făcută de poetul A. Axelrad-Luca în anul 1944. Nu este exclus să greșesc, nu am văzut această traducere demult. Nu cunosc altă traducere versificată; dacă greșesc, cer scuze onoratului cititor și… aștept corectarea din partea lui. M-am gândit să fac și eu o asemenea traducere, fără a fi poet, cu toate stângăciile mele. Am menționat fiecare frază introductivă sau de încheiere, precum și fiecare comandament, în câte o strofă, fie ea mai lungă sau mai scurtă; de aceea sunt diferențe între strofe. Textul m-a obligat și la diferențe între versuri, folosind uneori perifraza, alteori rezumarea. Adaug traducerea în continuare.

CELE ZECE COMANDAMENTE

Traducere versificată de: Lucian-Zeev Herșcovici

Și Dumnezeu a vorbit și le-a spus,

Poruncile Lui li le-a adus.

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Sărbătoarea de Șavuot” →

Al. Florin ŢENE: Inima mamei (II)

Inima mamei (II)

Luna ca un sloi de gheaţă în topire

Tristă aluneca pe cerul însorit,

Era vremea morilor ce măcinau iubire

Şi-a Cuvântului din sinele dorit.

Dar în lumea asta pe dos întoasă

Băiatul ce-şi bea ziua în paharul cu vin

Îşi bătea adesea mama c-o palmă nervoasă,

Apoi îşi îneca răutatea-n pelin.

Într-o clipă cuvântul ucide l-a trăznit,

A luat cuţitul şi cu sete în mama a lovit,

Inima i-a luato din piept aruncând-o-n mărăcini,

Primăvara începuse să plângă cu flori de mălini.

În tufă sângele mamei a dat în floare.

Iar inima ei îngrijorată şi tristă l-a întrebat:

-Fiule, spune-mi sincer, te doare?

Răspunsul n-a venit şi inima mamei a înlăcrimat.

O, Doamne, ai grije de fiul meu

Se ruga inima din spinii fără nume,

Iar fiul înjurându-l pe Dumnezeu

A uitat de mama ce l-a adus pe lume

Şi de inima ei însângerând pământul.

În poem mai pulsează inima, Cuvântul.

—————————–

Al.Florin Țene

31 mai 2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Recondamnarea post-mortem a Icoanelor Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor Neamului

Eroismul şi Martiriul creştin ortodox sunt supremele virtuţi milenare pe care Neamul binecuvântat dacoromân le poartă în sufletul său mare cât Ţara străbună, adânc cât Marea neţărmurită a generaţiilor de aur, întins cât Pământul nemărginit al Strămoşilor legendari, înalt cât Cerul necuprins al Sfinţilor săi,cărora le aduce prinos de smerenie, de cinstire, de slujire, de slăvire şi de iubire Bunului Dumnezeu.

Patria-Vatra străbună este darul de suflet al Paterului ceresc – Tatăl Dumnezeirii!

Între Patria străbună şi cea Cerească este o comuniune de filiaţie, de paternitate, de maternitate, de continuitate, de eternitate prin legătura de sânge naţională şi cea religioasă.

Cultul eroilor-martirilor-sfinţilor,se fundamentează pe consubstanţialitatea dintre pământul sacru şi cerul sfânt şi, nimeni de pe pământ, nici o verigă a statului românesc,ce se proclamă creştin și democratic, nici măcar o cătuşă politicianistă, nu poate uzurpa viaţa, conştiinţa, memoria, nu poate încătuşa spiritul lor transcendent.

O Patrie, descendentă ancestral dintr-o familie, gintă, trib, popor primordial, osificată cultico-cultural şi cuminecată harico-spiritual prin sângele Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor ei, reîntrupată prin Suferinţa, Patimile, Jertfa – Crucea Mântuitorului şi biruitoare prin Învierea lui Iisus Hristos, trăieşte sacralitatea sa tradiţională, istorică, legendară,geografică, metafizică, plenară, teologică, mistică, isihastă, transcendentă.

Eroii şi Martirii Neamului nostru dacoromân au aparteneţă religioasă, cerească!

Și totuși s-a pus început la comemorarea Eroilor Neamului fără fireasca slujbă creștinească ca și cum nu s-ar mai știi că toți au dat suprema jerfă spre veșnica cinstire a credinței creștine !

-Cine dictează, cine ordonă, cine programează, cine profanează, cine uzurpă atunci normele divine de sânge, de jertfă, de memorie, de cultură, de spirit, de cult?!

-Cine înlocuieşte chipul marelui rege Decebal cu cel de sinucigaş, al întregitorului de neam Mihai Viteazul cu cel de aventurier, al marelui Voievod Ştefan cu cel de Don Juan, al dreptului Vlad Ţepeş cu cel de Dracula, al Mareşalului cu cel de trădător?

– Cine încearcă să ne şteargă din memorie, din conştiinţă Numele lor eroice, martirice şi sfinte?

– Aceeaşi duşmani înrăiţi ai Neamului şi ai Bisericii naţionale au făcut pui care mușcă neîncetat din Sufletul Mândriei Strămoșești ?!

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Recondamnarea post-mortem a Icoanelor Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor Neamului” →

Alexandru Eusebiu CIOBANU: Antologiile „Regal Literar”

În aceste vremuri marcate de conflicte subtile ale lumii noastre și cu amenințări în tot ceea ce poate defini educația prin pierderea culturii, a identității și a tradițiilor ca identificare a etniei, cădem de acord, cei care am promis pe întreg totul că vom apăra adevărul și vom muri pentru adevăr, să aducem în fața iubitorilor de cultură și literatură, antologii care se doresc a păstra spre neuitare autorii incluși, creațiile și darurile lor către orice percepție. „Regal Literar” reprezintă ultimul curent de creație pe care românii îl abordează din anii 2000.

Autori de toate vârstele sunt incluși în aceaste antologii ale creațiilor literare contemporane la care noi am visat să existe și să se promoveze neîncetat publicului român a cărui fundație este construită din valorile ce vor triumfa etern: dragostea, arta, adevărul și bunătatea necondiționată. Așa cum axis mundi face legătura între lumea creată și lumea necreată, arta face legătura între noi toți, oameni ce trăim pe Pământ și ne dăruim cu trupul și sufletul misiunii intuitive cu toată rațiunea umană – aceea de a ajunge în cer. Indiferent unde se află cerul, centrul lumilor, Agartha sau raiul promis pocăiților, tot ceea ce avem și toată bucuria noastră stă în arta și dragostea pe care le naștem și le împărtășim aici, pe Pământ. Și acestea sunt incontestabile daruri ale divinului sau poate chiar parte din el, neputând nimeni, niciodată, să considere dragostea sau arta că fiind simțiri, acte sau manifestări păcătoase.

Ne putem uni și putem întinde o mână spre a-i ajuta pe cei ce nu pot înțelege, simți și vibra atunci când sunt în centrul unui profund manifest și proces artistic, fie acesta muzical, teatral, literar sau de altă natură.

Să începem să arătăm celor neputincioși, trimiși pe drumuri ale pustietății de către maleficul omenesc și supra-omenesc, universal și non-universal; că viața este o explozie de stări, emoții și vibrații coordonate de artă și de dragoste. Cu toată plăcerea de a dărui, sperăm ca acest proiect să vă aducă procesul de catharsis de care aveți nevoie în urma ultimelor învățături, înțelegeri, credințe și speranțe.

Continue reading „Alexandru Eusebiu CIOBANU: Antologiile „Regal Literar”” →

Alexandru NEMOIANU: Un 1905 american

În urmă înfrângerilor suferite în războiul cu Japonia, Imperiul Rus s-a dovedit a fi în criză profundă: militară, economică, politică și socială. Pur și simplu sistemul era putred. În aceste condiții au început tulburări sociale, mai întâi locale și apoi cuprinzând întregul teritoriu al imensului imperiu. În mod prostesc autoritățile și-au imaginat că vor putea să înăbușe mișcările sociale prin represalii. Astfel s-au alcătuit așa zisele “Sotnii negre”, grupuri de reacționari violenți, ”vigilantes”, care au început să prigonească pe oricine părea a fi nemulțumit de sistem. Dar nemulțumirea a crescut și o enormă demonstrație, pașnică, s-a arătat în față Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg în 9 Ianuarie, 1905. Demonstranții erau conduși de preoți cu prapori și în totalitate erau eminamente pașnici. Această masă de demonstranți a fost atacată salbatec de cazacime călare, învârtind săbii și cnuturi, foarte mulți demonstranți au fost uciși. Adevărul adevărat este că la 9 Ianuarie, 1905, în Duminecă Sângeroasă”, din punct de vedere moral și ca idee de stat, Imperiul Țarilor a murit.

Toate încercările ulterioare de reforma, unele în cea mai bună credință, nu au mai putut restabili încrederea în sistem și în Țar.

În fapt atunci paharul mâniei s-a vărsat. Toate abuzurile și persecuțiile anterioare, lunga perioada de sclavie a țăranilor Ruși, diferența dintre cei “bogați” și cei “săraci” , au dat în clocot. Incapacitatea sistemului de a se reforma a dus apoi la Revoluția bolșevică și orgia de sânge care a urmat. În acea “Duminecă Sângeroasă” din 9 Ianuarie, 1905 un mare imperiu a arătat că este putred și merită să iasă din existenta istorică! Se pare că o asemenea “Duminecă Sângeroasă” are loc, în aceste zile în USA.

Scânteia revoltelor a reprezentat-o o crimă dezgustătoare.

Un negru American, George Floyd, a fost arestat în fața unui magazine, într-o razie provocată de apariția unei bancnote false de douăzeci de dolari. Nu există nici o dovadă că George Floyd ar fi folosit acea bancnotă, el s-a aflat între câțiva “bănuiți”. După sistemul brutal al poliției americane cei arestați au fost încătușați, cu mâinile la spate!. Dar George Floyd, fără urmă de motiv sau pricină, a fost aruncat la pământ și unul dintre polițiști, Derek Chauvin, s-a așezat cu genunchiul pe gâtul sau, sufocându-l. Toate rugămințile făcute de Floyd au fost zadarnice. Mai mult, acel polițist criminal a continuat să îl sufoce, să stea cu genunchiul și toată greutatea pe gâtul său, și după aceea unul dintre polițiștii din detaliu a stabilit că Floyd nu mai avea puls.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Un 1905 american” →