
M-am născut într-o altă limbă
Unde au plecat păsările ce-mi cântă bucuria,
cine a furat mirarea pomilor înfloriți,
ploile scurte de vară cu aerul lor curat,
după care ochii se acoperă de verde?
Purpura soarelui în sânge se topește
vâslind prin timpul cu orizonturi de porțelan.
Am ajuns la țărmurile mării zbuciumate
cu valuri de îndoială și nemărginire,
m-am născut într-o altă limbă
pe care am uitat-o și încep s-o deslușesc.
Cineva-mi pune-n palme pământ și mirosul de acasă
încât lumina iese coaptă din coajă,
urcă în mine rădăcinile unui neam de nemoarte
și dau roadă cuvintele pe buze de sare.
În universul dobândit, luceferi se tot nasc.
Desfrunzit de gânduri
Sunt mai desfrunzit decât un copac,
nicio pasăre nu-mi cântă pe ramuri,
doar vântul subțire cu aripile reci
trece spre ținuturile de miazănoapte.
Straturi de ceață se desfășoară peste păduri,
la marginea zilelor în crengile uscate
cu răsuflarea stinsă, pământul doarme,
dar nicio urmă nu se întoarce la vedere,
nicio fântână nu se apleacă
în oglinda apei să-și culce stelele.
Totul e străin, noaptea mea-i de smalț
în care apa se furișează-n nisip.
Norii se cuprind în brațe și se strâng
cu fulgere tăiate prin ferestre.
Din tot ce mi-a rămas în gânduri
nu-i nici o femeie, doar câinele lup
și caii lunii sub copacii goi
pe marginea râului plâns de sălcii
fără niciun pod să-l treacă.
Toamnă cu miros de busuioc
Când cobor prin podgoriile coapte,
un dor m-atinge
în furca pieptului,
îți luminează
culesul de struguri.
Dealurile sărută soarele
părtinitor
în hlamida metalică a toamnei,
grăbită de presimțirea ploilor,
măreția sărbătorilor să-i pună cunună
de aleasă doamnă.
Un semn al cerului se naște
în semințe și sâmburi,
crusta închisă a pământului
se desprinde de oiștea lunii
și o lumină tot mai rece cade
în bătaia vântului peste fluturii morți.
Vin vremurile întoarcerii-n cochilie,
în odăile încălzite
cu miros de busuioc și damf de tulburel,
aștept săniile iernii să treacă munții,
vor face câte un popas
pe ulițele unde copiii și oamenii de zăpadă
încoronează sărbătorile nașterii
în colind magic.
Dragoste grăbită
Din tine se hrănește iubirea,
inima-i gura ei
cu foamea pe buze.
Când simți dogoarea-i
atingere împlinind
timpul pare a se stinge,
senini,
ochii se întrec să se soarbă…
Sunt ore când mâinile astâmpăr nu au,
iar aproapele se confundă cu tine
și totul se schimbă,
încât fiorul care mă pătrunde
răbdare nu are,
dragostea se topește în sânge
și sângele putere îmi dă.
să te fac mireasă.
Ce era să fie, a fost
Era stăpânită de ceva ce nu bănuia
sub pielea ei se plimba un ins
care-și făcuse sub ea acoperiș.
Inima i-a destăinuit trupului
dar nu s-a întâmplat nimic.
Cu oarecare vreme în urmă, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu la una din întâlnirile pe care scriitorul Ioan Romeo Roşiianu le organizează sub genericul „Prietenii literare”. A fost o bucurie pentru mine să și citesc apoi din creația Domniei Sale.
Roman semnat de Al. Florin Țene



Lumina demonică se întoarce în întuneric pierzător. Întocmai se poate spune și despre “lumina” firii omenești căzute. Cel care lucrează după “lumina” firii omenești este plin de părere de sine, de cugetare semeață și el e plin de ură și dorință de răzbunare față de cei care ar cuteza să nu dea ascultare celor de el zise. În fapt părerea de sine este o stare demonică. Omul, mânat de cugetare trupească și lumească, nu poate judeca drept, nici despre stare lui lăuntrică și nici despre cea a aproapelui. El judecă după sine însuși, fiind căzut în “autopistie”, credință de sine, sau, mai rău, autolatrie, închinare de sine. El judecă, fiind înșelat, după iluzii şi păreri și iarăși trebuie repetat, că singurul lucru pe care îl poate oferi necuratul este iluzia mincinoasă.