Corneliu NEAGU: Trec anii

TREC ANII

 

Trec anii peste vreme

și vremea peste ani,

se-adună lângă pragul

din lumea nevăzută

a gândurilor smulse

din gura de vulcani

ce-mi bântuie uitarea

la margini de redută.

 

Privesc cu îndoială

la tot ce-a mai rămas

din trudnica credință

a devenirii proprii,

pe drumul încercării

spre veșnicul popas

de care, în tăcere,

smerit mă tot apropii.

 

Dar parcă câteodată

aș vrea să mă opresc,

din brâul de redută

să mai privesc în urmă,

să regăsesc plăcerea

în tot ce-i omenesc,

văzând că răul lumii

în urma mea se curmă.

 

Să mă îmbăt cu doruri

venite pe-nserat

din oazele lăsate

la margini de Sahare

ce încă ne mai cheamă

pe malul dantelat

să retrăim iubirea

rămasă-n neuitare.

 

O, gânduri rătăcite

în scopuri fără miză,

ce-mi asaltați trăirea

cu false reciclări,

nu-mi tulburați tăcerea

cu strania surpriză

a dorurilor false

venind de nicăieri !…

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

24 februarie 2020

Ileana VLĂDUȘEL: Am uitat…

Am uitat…

 

Am uitat…

Oare ce-am vrut să scriu…

Despre acest târziu de toamnă plumburiu?

În piept s-au adunat

prea multe ploi,

prea tare-a bătut vântul!

Ochii tăi…

Ah, ochii tăi ce i-am iubit cândva,

ce zări privesc și unde lacrima

se zvârcolește arsă? Din ce zare

își ia lumina vieții?

Sărutare…

De tine oare am vrut să scriu cuvinte?

Nu cred…azi gura mea nu îți mai simte

aroma fermecată. Din nectar

n-a mai rămas vreo urmă în pahar!

Dar oare,

Ce-am vrut să povestesc?

Timp nemilos!

De ce alergi cu tot ce-a fost frumos

și de ce ștergi din rândurile scrise

în paginile vieții mele!

Vise…

Și voi v-ați dus departe de la mine!

Cenușa arselor cuvinte, mâine,

va mai rescrie oare vreun poem

în inima ce-a scris romane ieri?

Tot am uitat!

Doar drumul înainte

mi-a mai rămas,

dar nu știu până unde…

————————

Ileana VLĂDUȘEL

23 februarie 2020

 

 

 

Vasile MIRCESCU: Amorul

 

Amorul este vers, e strofă,
este poezie,
Scrisă cu  sărutări  fierbinți,
și mângâieri, o mie…

 

Amorul  este vis, este speranță,

este dansul,

E  fiorul ce te răscolește,

când  iubitul  te  învață  valsul…

 

Amorul  este  tril,  e  viers,

este  simfonie,

Ce te  face  să-ți  săruți  iubita,

cu dragoste  și  multă  frenezie…

 

Amorul  e  plăcere, e dorință,

e darul  cel  divin,

E parfumul unei flori regale,

parfumul  unei  flori de crin…

 

Amorul  face și  desface,

el  este cheia,

Ce deschide inimi ferecate,

a lui, a  mea,  a ta  și-a  alteia…

 

Amorul  trebuie  să te  cuprindă,

inima  să  îți  inunde,

Căci  fără-amor  viața  e  banală…

Primește-amorul, nu te mai  ascunde !

——————————–

Vasile MIRCESCU (Vali M.)

Ploiești

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Comunicat de presă-Concursul Literar online „Solitudinea”, ediția I

Solitudinea-revista tineretului literat  a organizat in perioada 26.01-3.02.2020 concursul literar online „Solitudinea”, ediția I , coordonat de Alexandru-Eusebiu Ciobanu,  Ionuț Dumitru ,  Andrei Oros și  Lorena Moldovan.

Au fost acordate premii de creativitate tinerilor cu vârste cuprinse între 12-35 de ani .

Secțiunile concursului  au fost  poezie  și proză  , tematica fiind la alegere.

Rezultatele finale :

Proză:

Locul 1: Onișoară Claudiu — (8.95)
Locul 2: Maria Magdalena Stan — (8.11)
Locul 3: Botizan Alexandra — (8.10)

 

Mențiune:

Locul 4: Irina Vatamaniuc —(7.30)

Locul 5: Iulian Nacu — (7.16)
Locul 6: Rusu Victoria — (6.32)

 

Poezie:

 

Locul 1: Teodora Vlădianu (9.33)
Locul 2: Cristian Em. Ștefănescu (9.30)
Locul 3: Grigorița Mălina (8.99)

Mențiune:

Locul 4: Cătălina Balan (8.10)

Locul 5: Claudiu Dumitrache (7.85)
Locul 6: Claudiu Onișoară — (7.80)
Locul 6: Robert Udrea — (7.80)
Locul 7: Iuliana Pasca — (7.60)
Locul 8: Mihaela Farcas — (7.75)
Locul 9: Musa Maria Alexandra — (7.45)

 

Locul 10: Iulian Nacu — (7.15)
Locul 11: Irina Vatamaniuc — (7.10)
Locul 12: Cătălina Ciobanu — (7.05)
Locul 12: Alexandra-Iasmina Panc — (7.05)
Locul 13: Diana Adriana Matei — (7.00)
Locul 14: Alexandra Ciumeică — (6.80)

Locul 14: Ionela Farîmă — (6.80)
Locul 15: Maria Magdalena Stan — (6.70)
Locul 16: Valentin Musa — (6.60)
Locul 17: Varga Istvan Attila — (6.55)
Locul 18: Finta Corina — (6.40)
Locul 19: Beatrix Cozma — (5.30)

 

Juriu  a fost format din:

Stefan Lucian Mureșanu/ critic literar / președinte de juriu;
Alexandru-Eusebiu Ciobanu /redactor-șef;
Ionuț Dumitru-redactor asistent/ coordonator al comisiei de evaluare a textelor;

 

A consemnat,

Alexandru-Eusebiu Ciobanu

fondator și redactor-șef

 

Dorel SCHOR: Tinerețea maeștrilor

Într-o scrisoare primită recent, Daria Simion, fiica cunoscutei pictoriţe Alma Redlinger, se referă la un nud expresiv, făcut în tinereţea artistei şi care este, de fapt, schiţa lucrării „Agat”. Lucrarea  este executată nu de mult, la vârsta de peste 90 de ani ai prolificei plasticiene şi e cuprinsă în albumul  de grafică aniversar. Este un bun prilej de a aminti şi alte lucrări ale unor maeştri ai picturii, opere purtând pecetea tinereţii, dar care permit aprecierea fortei imaginative şi recunoaşterea artistică de mai târziu.
   De altfel Alma Redlinger a fost una din elevele lui M.H.Maxy, profesor, pictor şi scenograf care în perioada persecuţiilor rasiale din România anilor ’40 a iniţiat şi condus o şcoală de artă destinată talentelor care nu erau primite în institutele abilitate. Perioada antebelică şi următoarea au fost anii de creaţie de cea mai profundă factură avangardistă. Iată un autoportret pictat în stil constructivist semnat de maestrul Maxy.
  
Tot el, exprimându-se despre Marcel Iancu, constata o contradicţie între spiritul ce se vrea static în arhitectură şi aportul atât de temperamentos şi dinamic al picturii acestuia. Fapt ce se poate cu uşurinţă constata în „Fata cu ziarul”, dar şi în alte lucrări oarecum asemănătoare, cum ar fi „Portret de fata” sau emblematica „Ţărancă cu ouă”.
 
 Samy Briss, într-o serie de picturi adunate sub genericul Amintiri din copilărie, dar şi în multe altele, conectează două lumi contrastante: viaţa de tânăr în larga comunitate evreiască de la Iaşi, inclusiv pogromul din 1941,   care lasă o puternică impresie asupra creaţiilor lui de început şi cele de mai târziu şi lumea modernă. Juxstapunerea tradiţiilor evreieşti cu influenţa artei populare româneşti îi conferă un status universal.
   
Baruch Elron care a reluat în pictura lui remarcabilă, tematica timpului care trece inexorabil, rămâne mereu tânăr, credincios vechei zicale care susţine că „vita brevis, ars longa”. In opera lui suprarealistă vom găsi cu obstinaţie reflectarea intelectuală şi emoţională a vieţii, cu privirea îndreptată spre trecut dar şi spre viitor. Elementele care emit spiritualitate şi vitalitate captează inima şi imaginaţia privitorului.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Eleonora SCHIPOR: Limbă maternă – floare eternă

            Anual  pentru acest eveniment ne pregătim cu emoție și pasiune. Or, limba maternă a fiecărui popor este cartea lui de vizită.

            Anul acesta această sărbătoare, în toate instituțiile de învățământ românești din ținut, a fost încununată de lumina versului nemuritor al lui Grigore Vieru.

De ziua Mondială a limbii materne la CIE Cupca au fost pregătite mai multe lecții și măsuri cu caracter educativ.

            Sub îndrumarea profesoarelor de limba maternă elevii noștri au scris dictarea «Limba – unitatea etniilor în Ucraina». Au avut loc lecturi și recitaluri poetice din marii noștri înaintași M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă, A. Mateevici, N. Stănescu, Gr. Vieru, Gh. Sion,  I. Motrescu ș. a.

            N-am uitat în această zi să-i pomenin și pe autorul monografiei satului Cupca, regretatul Petre Ciobanu din Brașov, pe autorii și folcloriștii locali care și-au adus și ei contribuția la dezvoltarea limbii și culturii satului natal. Printre aceștia se numără regretații Magdalina Morar-poetă populară, Vasile Timiș, cantor al bisericii locale, cât și cei actuali, mai tineri sau mai vârstnici, care prin scrierile lor au proslăvit și proslăvesc baștina dragă, graiul, portul, neamul…

            Pe ușile cabinetelor au fost afișate citate despre limbă ale oamenilor iluștri din toate timpurile.

            La lecțiile de limba și literatura română s-a vorbit mult despre rolul limbii materne pentru fiecare popor, despre păstrarea limbii, rolul instituțiilor de învățământ, bibliotecilor, bisericii, părinților, societății etc.

            Recitaluri s-au susținut aproape în toate clasele.

            Pe parcursul săptămânii respective s-au scris și se vor scrie o serie de compuneri despre rolul limbii meterne în viața noastră. Cele mai reușite vor fi menționte cu diplome și foi de laudă.

            Profesoara de limbă maternă Marilena Zâgrea  a pregătit cu elevii claselor a 6-ea și a 7-ea un frumos colaj de poezii și cântece sub genericul „Limbă maternă – floare eternă”.

            Cei mai activi elevi ai școlii au citit și au recitat versuri și cugetări despre limbă scrise pe steluțele simbolice.

            Activ s-au încadrat în activitățile dedicate Zilei limbii materne și membri cenaclului literar LĂMÂIȚA. La ședința cenaclului am discutat despre operele literare, versurile scriitorilor și poeților clasici și moderni, cât și despre scriitorii bucovineni.

            De asemenea am făcut cunoștință mai îndeaproape cu opera și viața poetului mamei, poetului copiilor, poetului plaiului natal, al limbii materne Grigore Vieru. Am citit cele scrise despre el în ziarele noastre bucovinene.

            Am citit poeziile mele proprii «Limba mea maternă» și «Este limba noastră» din cartea mea de versuri «Lumea miraculoasă a poeziei».

–––––––––––––-

Eleonora Schipor,

pedagog-organizatoare la CIE Cupca,

conducătoarea cenaclului literar LĂMÂIȚA

Alexandrina TULICS: Bogaților

BOGAȚILOR

 

Nu risipiţi!
Din ce v-a dat Iubirea,
Din aurul, mireasma şi Psaltirea,
Nu risipiţi!
Din fagurul de miere,
Din ziua plină de putere,
Nu risipiţi!
Din apa din belşug,
Din Focul, ce arde pe rug,
Şi nici din roada coaptă de la vie,
Din cupa sfântă-a bucuriei,
Nu risipiţi!
Din grâu curat, din sfânt belşug,
Din boii de la plug.
Nu risipiţi!
Din chipul Celui ce-I iubit,
Din dorul, cânt al doinei,
Din plânsul mierlei, trist şi tânguit,
Nu risipiţi!
Din razele de lună,
Şi nici din soarele la asfinţit.
Nu risipiţi!
Cuvântul din poveste,
Nici fulgii de pe deal, în dansul ostenit.
Treziţi-vă:
Să nu vă fure glia!
Iubiţi-o, apăraţi-o, şi nu o risipiţi.
Nu risipiţi…
Din bogăţia pâinii,
Din ruga celor ce trudesc iubind.
Nu risipiţi…
Căci totu-i pe trecute,
Iar timpul…
Este în amurg!

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

Februarie 2020

Eleonora SCHIPOR: Este limba noastră

Este limba noastră

 

Doină şi baladă,

Rugă şi tamadă,

Pomii în livadă-

Este limba noastră.

 

Vis de vitejie,

Dulce armonie,

Fală şi mândrie-

Este limba noastră.

 

Perlă carpatină,

Floare din grădină,

Spendidă,divină-

Este limba noastră.

 

Apă de izvor,

Speranţă şi amor,

Dragoste şi dor-

Este limba noastră.

 

Trandafir în floare,

Rouă şi răcoare,

Cânt de sărbătoare

Este limba noastră.

 

Strămoşeşti ţărâne,

Vălurinde grâne.

Faţa albă-a pâinii-

Este limba noastră.

 

Pasăre măiastră,

Busuioc în glastră,

Soare în fereastră-

Este limba noastră.

———————————————

Eleonora Schipor

 

Alexandru NEMOIANU: Sfinții Închisorilor

În România infernul,”fenomenul” detenției politice exterminatorii,a durat aproape treizeci de ani(1938-1964). În această perioada, în România, au existat închisori și lagăre al căror scop expres a fost exterminarea celor care erau considerați a avea o altă convingere decât cea profesată de regimurile politice atunci în autoritate. Există o vastă literatura, memorialistică și de cercetare istorică, despre această perioada și acest fenomen. Fiecare pagină îngrozește și silește la reflecție. În acele pagini întâlnim răul fără urmă de mască, rânjind triumfător, îmbătat de sânge omenesc. Se socotește că în acest infern concentraționist românesc au pierit zeci de mii de oameni și au suferit, după unele aprecieri, mai mult de un milion. Sunt cifre înspăimântătoare, aproape cu neputință de contemplat.

Așa cum am spus acest fenomen,care a durat aproape treizeci de ani, a fost prezentat în foarte numeroase lucrări.În anii din urmă s-au creat și muzee care caută să prezinte această pagină, cea mai neagră, din istoria Românilor. Dar cred că fenomenul a fost prezentat cumva unilateral. Au fost prezentate suferințele, crimele, parte din cei care au comis aceste crime și parte din cei care au fost victime. Dar cred că nu s-a încercat o analiză a semnificației acestui fenomen. Un fenomen istoric de asemenea dimensiuni, asemenea intensitate, a avut un rost în planul creației și a avut un rost în istoria Românilor. Un rost care a fost scris cu sânge și cu suferință umană inimaginabilă. În cele ce urmează am să încerc să prezint un punct de vedere, o părere, despre ce va fi fost rostul acestei imense pagini de suferință din istoria Neamului nostru.

În primul rând este necesar să fie stabilită esența,caracteristica și intenția permanentă a infernului detenției politice exterminatorii din România.

Asemenea inferne concentrationiste au existat în multe țări, comuniste dar nu numai. Fiecare dintre ele a avut o trăsătură dominantă. Spre exemplu ,în Germania nazistă, universul concentrationist avea ca “scop” curățirea rasială. În Rusia sovietică “arhipelagul Gulag” avea scopuri economice și de distrugere a oricărei posibilități de rezistență anti-sovietică. În România, de la bun început, universul detenției politice exterminatorii a avut ca scop “reeducarea”, preschimbarea și eliminarea trăsăturilor care definesc Neamul Românesc: Credință, dragostea de Neam și loc. În acest context este iarăși necesar să subliniem că aceste “programe” de “reeducare” și exterminare au fost concepute, puse în practică și bună vreme controlate direct, de alogeni, nu de Români și această “reeducare” a Românilor prin alogeni, cel mai adesea Ovrei, continuă și azi.

Fără îndoială că vremea comunismului a reprezentat apogeul acestui fenomen,manifestarea lui plenară și dezlănțuită. Dar ar fi o colosală greșeală dacă nu am recunoște că sistemul detenției politice exterminatorii a fost așezat înainte de instalarea comunismului în România.

Fenomenul a fost început de către regimul dictaturii regale și, încă mai exact, de către Regele Carol al II-lea.

În vremea lui și din porunca lui, deținuți politici aflați în închisori, aflați în custodia statului, sub garanția statului, au fost executați, uciși, iar unii dintre ei au fost expuși în piețe publice, prin ordin extra judiciar, din frică și lașitatea unui Rege netrebnic. Carol al II-lea este cel care a dezlănțuit infernul detenției politice exterminatorii în România. Carol al II-lea a fost cel care a dezlănțuit exterminările adversarilor de idei. Iar prin aceste crime Carol al II-lea a eliminat orice fel de autoritate morală a dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen în România, pentru el și pentru urmașii lui. Carol al II-lea a făcut monarhia sub Hohenzollern-Sigmaringen cu neputință pentru Români.

Acest sistem a fost extins de către regimul generalului Ion Antonescu. Regimul lui a făcut din închisoarea din Aiud temniță de exterminare și, este tragic dar și simbolic, că în anii comunismului acolo și-au sfârșit zilele mulți dintre colaboratorii lui Ion Antonescu. Mai mult Ion Antonescu a înființat “batalioanele” de la Sărata. Unități militare de sacrificiu alcătuite din tineri din închisorile politice care se înscriau voluntar. Acele unități urmau a fi trimise în misiuni sinucigașe, de maxim risc. Dar pentru a încununa crima, Ion Antonescu a alăturat un ordin după care, membrii acelor unități nu puteau fi reabilitați decât “post mortem”. În mod cinic Ion Antonescu călca în picioare orice urmă de conduită și cinste militară, se dovedea un “moș Teacă” ucigaș și, personal, nu am îndoială că semnarea acelui ordin a însemnat pentru Ion Antonescu propria condamnare la moarte.

Faptul că fenomenul detenției politice exterminatorii a început în România încă înaintea celui de al doilea război mondial, arată că lupta împotriva Neamului Românesc și a valorilor sale supreme, Credință și dragostea de Neam, era în planul “celui rău” de mult.

Dar fenomenul detenției politice exterminatorii,sub comunism, a căpătat dimensiuni de masă.

Sute de mii de oameni, din toate straturile sociale, au fost aruncați în pușcării și lagăre, sub cele mai absurde învinuiri. Acele temnițe, având drept comandanți călăi sadici, psihopați și sociopați de felul lui Maromet, Goiciu, Crăciun, Visinescu și alte asemenea gunoaie umane, au ucis, chinuit și devastat, după unele calcule, peste un million de oameni și au ucis zeci de mii. Vârfurile Neamului Românesc au fost exterminate; clerici, oameni politici, intelectuali, țărani și muncitori. Numărul celor care au trecut și au fost victime directe ale infernului detenției politice exterminatorii a fost atâta de mare încât cei care au suferit trebuiau să stea și să se regăsească sub un semn comun. Ei nu au fost reprezentanți ai unor curente politice, al unor partide, ei au fost reprezentanți ai Neamului Românesc în ceea ce are el mai autentic, în valorile care îl definesc că Neam unic și cu rost istoric unic și ei au stat pentru Credință și Neam. Împotriva acestor valori a lovit sistemul detenției politice exterminatorii, început de Carol al II-lea, dezvoltat de Ion Antonescu și generalizat de bestiile comuniste. Iar scopul acestui infern, trebuie repetat, a fost “reeducarea”, eliminarea valorilor românești.

În lagărele morții, deținuții nu au mai fost nici legionari, nici țărăniști, nici liberali, nici socialiști au fost pur și simplu mărturisitorii ai Neamului Românesc și Ortodoxiei în ce au ele mai autentic și mai sfânt!

Acolo acei oameni au arătat că se poate trece demn prin infernul impus,acolo acei oameni au arătat că Iov nu este o poveste, este un exemplu care se repetă în istorie. Există nespus de multe dovezi în acest sens.

Sunt mărturiile celor care au trecut prin infern și care vorbesc de politețea desăvârșită care există între deținuți, care povestesc despre cei care dădeau fărâmă lor de pâine celor bolnavi, despre cei care îi încălzeau pe cei bolnavi cu propriul trup, aceia care se rugau fierbinte, care iertau pe călăi, cei care au avut supremă noblețe sufletească să spună, ’să nu ne răzbunați”. Acelea nu erau simple acte de omenie, erau manifestări de eroism desăvârșit și de trăire creștină maximală!

În paginile “Jurnalului Fericirii”, lăsat de către Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, cel care a fost condamnat la treisprezece ani de temniță pentru vină de a fi “ovrei-legionar”!, găsim mărturisiri care cutremură. El vorbește despre celula 34 de la Jilava unde..”în mijlocul celei mai teribile mizerii, cei aflați acolo trăiau fericirea”…vorbește el despre atmosfera din acea celulă..’atmosfera alcătuită din curaj, dragoste de paradox, încăpățânare, sfântă nebunie și voință de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană..”. Tot Nicolae Steinhardt vorbește despre superioritatea morală a deținuților “tineri”, cei care se aflau în temnițe din vremea odiosului rege și egal odiosului general, cei care au învățat pe ceilalți deținuți solidaritatea, demnitatea și “crezul” deținutului politic, ”să nu crezi în administrație, să nu îți fie frică, să nu cerșești”. De fapt în universul detenției politice exterminatorii a fost încercată în foc autenticitatea valorilor Neamului Românesc. Iar acele valori au fost dovedite autentice, au fost lămurite prin foc și atunci, prin suferință, s-au deschis lăcașuri ale inimii nebănuite. În asemenea condiții mulți dintre deținuți au devenit Sfinți, Martiri și Mărturisitori. Numele lor este cunoscut doar lui Dumnezeu dar faptul că moaște ale le lor săvârșesc minuni este dovadă de netăgăduit că acolo, cu adevărat, au fost Sfinți. Aceștia sunt Sfinții Închisorilor!

Cei care au supraviețuit au ieșit mai buni, mai înțelepți, mai Români. Jertfa lor și a întregului fenomen a avut rostul să dovedească autenticitatea valorilor românești, caracterul lor indestructibil. Într-o manieră mai mult decât simbolică, întregul Neam Românesc, s-a “cuminecat” prin cei jerfiți în temnițele infernale de care am pomenit.

Faptul că în momentul de față pare că această pagină,cea mai neagra din istoria Neamului nostru, este, sau pare, a fi uitată, nu are importantă. Este doar trist și descalificânt pentru cei care trăiesc azi la întâmplare și indobitociți de propaganda “celui rău”. Căci, să nu ne amăgim, programul celui rău, încercarea de “reeducare” a Neamului Românesc, este continuată azi cu furie, prin promovarea relativismului moral cel mai degradant și prin odiosul concept al ‘societății deschise” și cam prin aceeași etnie care a “reeducate” în anii comunismului. Vedem rezultatele acestei lucrări demonice în mulțimea celor care trăiesc fără nădejde și fără credință în Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sfinții Închisorilor”

Al. Florin ŢENE: Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin al operei de artă

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferenţiere, la o structură autonomă şi la o destinaţie proprie. Atracţia sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată a valorii estetice –  a fost întotdeauna datorat în parte şi faptului că ea a rămas şi rămâne, de neînlocuit, oricât de măreţe şi uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcţii. Însă, au fost accidente istorice care au influenţat în negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanităţii o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atît naturale cât şi celor construite şi creeate- un sens, de avea faţă de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de vedere axiologic.

S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puţine ori, despre caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeţi, faptul că durabilitatea se constituie istoriceşte şi are ea însăşi o evoluţie. De aici decurge că a statuia existenţa unor valori estetice fixe, imuabile este la fel de greşit ca şi a le subordona mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului socialist de la noi şi a le judeca doar prin prisma ideologiei şi a măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianţa concretă în care s-a născut. Filosoful grec Constantin  Tsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, şi alta să exprimi moda epocii în care te exprimi şi trăieşti. De fapt, intervine aici o complexă interrelaţie între concret-istoric şi general uman astfel încât un Eminescu, Brâncuşi sau Enescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, îşi exprimă epoca şi pătrund în acelaşi timp în esenţa umană. Universalitatea nu înseamnă desprindere de solul naţional şi social-istoric în care opera s-a născut şi trăieşte ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care au exprimat numai epoca şi ideologia politică a momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuţit” şi poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru legea cea mare,1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastic şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”“.

Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la noi, dar şi din alte ţări europene. În Franţa, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluţiei franceze, i-a fost susţinător, dar, care a criticat şi moravurile şi excesele Revoluţiei, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada realismului socialist. În Germania nazistă Erich Kastner în romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză, militarismul şi fascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapou, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi, scriitorii, artiştii plastici, au pactizat cu regimul criminal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor şi practicând cultul personalităţii, pe Stalin, Ana Poker, Dej, Ceauşescu şi consoarta sa. Unii din aceştia, lucrând în edituri, redacţii, au făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac vinovaţi de genocid intelectual.

În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, germane şi spanioli au cochetat cu regimurile nazist şi comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta împotriva elitismului şi a tiraniei călătoreşte în Spania unde se alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troţki care se axa pe răscoala clasei mijlocii şi se situa împotriva Partidului Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie. Experienţele sale din timpul războiului şi faptul că fusese împuşcat în gât şi în mână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o perioadă îi este imposibil să vorbească) reuşeşte să scape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunţată condamnarea pentru trădare. Şi în Franţa, scriitorii au vibrat la evenimentele politice şi  sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în operele lor.

Literatura europeana dintre cele doua razboaie, mai ales cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pur si simplu la izvoarele clasicismului si ale traditiei, ca cea din Franta, reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare in 1924 la varsta de 80 de ani, trei ani dupa ce a primit premiul Nobel, se caracterizeaza asa cum am vazut prin încercarea de a evada sub orice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruia regăsim moda filosofiei freudiste si influenţele bergsoniene, se trage din aceasta tendinta generala de privilegiere a individului si a cunoaşterii acestuia faţa de o lume care îl striveste si în care el nu se mai recunoaşte. De aceste idei sunt legate în mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al carui roman Thérese Desqueyroux, publicat in 1924 este departe de a fi o simpla analiza critica a societatii bordeleze, cea a lui Marcel Proust mai ales al carui roman de excepţie In cautarea timpului pierdut, început in 1913, incununat in 1919 cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum Timpul regasit aparut postum in 1927. În aceeasi categorie pot fi introduşi scriitori ca irlandezul James Joyce, romanciera britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprinderea sa de naţionalism si împăcarea cu fratele sau Erich, romancier si el, austriacul Robert von Musil al carui Om fara calităţi publicat parţial în 1930 si 1933 (Conta­minarea nu va aparea decat in 1934 dupa moartea sa) scoate în evidenţa, dincolo de evocarea plina de dezamagire a societatii austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate intelectuală.

Aceasta pasiune pentru introspectie nu impiedica marile nume ale literaturii si ale artei să se intereseze de epoca lor si să participe la dezbaterea daca nu chiar si la lupta politică. Aşa se întamplă cu André Gide al carui individualism dezinvolt se estompează temporar în faţa aderării chiar dacă pâna la urma doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călatorie în Congo” carte publicată in 1927 în urma unei vizite in aceasta colonie franceză, apoi comunismul la care renunţă repede dupa ce autorul intoarcerii din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre realitatea stalinistă si speranţele trezite de „lumina strălucitoare” venită din est. Aceeaşi reacţie şi la Romain Rolland, cu toate ca acest anticonformist nu a aşteptat anii douăzeci pentru a-şi face cunoscute pledoariile patetice în favoarea pacii, a dreptăţii şi fraternităţii umane (publicarea în 1915 a cărţii Deasupra învălmaşelii provocase în Franţa un uriaş val de proteste naţionaliste). Autorul lui Jean-Christophe nu salută cu mai puţin entuziasm inceputurile revoluţiei ruse apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sangeroasă a „glaciaţiunii” birocratice, înţelepciunea lui Gandhi. incercarea sa de a realiza o sinteza între tatăl revoluţiei bolşevice şi apostolul nonviolenţei, l-a adus într-un impas care însa nu ştirbeşte cu nimic caracterul emblematic al căutarilor întreprinse şi care coincid cu aspiraţiile pacifiste şi egalitariste ale multor oameni din generaţia sa.

În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă, avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintre marile ideologii ale momentului – democraţie liberală, socialism reformist, comunism, fascism – zdruncină viaţa culturală a bătrânului continent şi determină tot mai mulţi intelectuali să se angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franţa, extrema dreaptă coalizată se pregăteşte să ia cu asalt Republica, în Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o serie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilea război mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regim de teroare organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştii care „deasupra învălmăşelii” mai pot încă să-şi caute rădăcinile într-un umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale şi de opoziţiile politice aşa cum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voinţă” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thibault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du temps îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al acţiunii militante.

Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, artişti, savanţi aparţinând diferitelor grupări de stânga pun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifascişti care a jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular”. În 1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori şi ziarişti de dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizaţiei creştine” şi se declara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei. Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobilizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintre ei în calitate de combatanţi – André Malraux angajat în „Brigăzile internaţionale” -, alţii ca martori prezenţi la faţa locului (Georges Bernanos, la început de partea naţionaliştilor apoi împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway, corespondent de război şi autor al romanului-mărturie  „Pentru cine bat clopotele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor) sau pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso, Prevestirile războiului civil de Salvador Dali, afişele care cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.

Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupra unei părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui număr mare de „tovarăşi de drum” cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”. Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.

În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat „fascişti” nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.).

În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul „Made în USA”. Reviste cum sunt „Combat” sau „L’ordre nouveau2 („Lupta” şi „Noua Ordine”) la care colaborează numeroşi intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea căutare a unei „a treia căi” ce caracterizează spiritul „nonconformiştilor din anii treizeci”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin al operei de artă”